„Poveşti de Paşte”, împreună cu ziarul „Adevărul”

Începând de luni, ziarul „Adevărul” vine la pachet cu „Poveşti de Paşte”, o colecţie de povestiri dedicate sărbătorii învierii lui Iisus Hristos. Printre povestirile cuprinse în volum se regăsesc şi unele scrise de Ion Luca Caragiale, Ion Agârbiceanu sau Barbu-Ştefănescu Delavrancea. Preţul pachetului, ziar şi carte, este de 12,99 lei.

În introducerea culegerii de povestiri, semnată de Paul Panaitescu, acesta apreciază că în orice timp, în special în cele dificile, oamenii au trăit cu consoloarea că trebuie să existe o putere de la Dumnezeu care va avea grijă ca fiecare să fie fericit. 

Continuând această idee, zilele de sărbătoare, mai scria acesta, sunt cele mai frumoase momente din viaţa poporului, zile în care uită de greutăţile vieţii şi „îşi înalţă sufletul mai sus de mizeriile lumii vremelnice, căci oricine simte că viaţa nu se termină aici, pe Pământ”- pentru că omul nu trăieşte numai cu pâine, caz în care viaţa ar fi prea josnică căci ar însemna, în viziunea lui Panaitescu, doar „un materialism grosolan cum cred cei cu o cultură spoită”. 

-FRAGMENT-

„Mamă-sa, pentru a o dezvăţa de acest obicei, într-o zi a ras compoziţia de pe spatele oglinzii, argintul ce-i dă lustrul, în mai multe locuri. N-au mai rămas decât câteva petice din oglindă. Fetiţa, fără a şti nimic din cele întâmplate, când a privit mai întâi în oglindă şi şi-a văzut numai unele părţi din faţă, s-a speriat cumplit, a scăpat oglinda care s-a spart, şi a ieşit plângând în curte. Mama a lăsat-o să plângă vreme îndelungată, s-a făcut că nu o vede până când, în şfârşit, i s-a făcut milă de ea. Cât era de mică, fiica Evei, declară cu deznădejde că nu mai vrea să trăiască cu faţa pătată, şi aşa de urâtă cum s-a văzut în oglindă. Până acum ea a crezut că e frumoasă.

Cu mare greutate a putut-o convinge mama ei, că obrajii îi sunt tot aşa ca şi mai înainte, numai oglinda s-a stricat şi de aceea nu s-a putut vedea în ea aşa cum e. 

În zadar i-a arătat poleişul căzut pe cioburile oglinzii, nu a putut-o încredinţa până ce nu a luat-o în braţe şi a dus-o înaintea altei oglinzi, care era atârnată sus pe perete. Oglinda din istorioara aceasta am asemănat-o mereu cu conştiinţa omului. 

Câtă vreme conştiinţa noastră este nepătată, e limpede şi clară ca apa unei oglinzi bune, ne vedem în ea aşa cum suntem: frumoşi sau urâţi, buni sau răi. Dacă ni se strică conştiinţa, nu ne mai vedem în ea cum suntem în realitate. Deosebirea e că, în oglindă ne vedem cum suntem cu trupul, iar conştiinţa ne spune, ne şopteşte, cum suntem în suflet. 

Şi mai este o deosebire: în oglinda de perete sau de buzunar, se uită prea des numai vanitoasele şi vanitoşii. În conştiinţă privesc mai des cei mai buni, iar foarte rar cei răi. Prin ce se poate strica, se poate întuneca oglinda sufletului nostru, conştiinţa? 

Trebuie să ştim, că ea e o floare gingaşă, pe cât e de scumpă şi nepreţuită pentru om. Se ofileşte uşor, şi se trezeşte la viaţă greu. Aşa se explică faptul că lumea e plină de oameni fără conştiinţă, gata să săvârşească orice lucru, dacă pot scăpa de pedeapsă. Cei mai mulţi au făcut să amuţească glasul judecătorului lor lăuntric, şi nu mai ştiu ce e mustrarea de conştiinţă” („Conştiinţa, floare gingaşă”, de Ion Agârbiceanu)