Birlic a mers la braţ cu 13 personaje de-ale lui Caragiale, printre acestea: Lefter Popescu, Crăcănel şi Brânzovenescu. Actorul s-a simţit în largul lui pe scenă încă de la primul spectacol, în care a fost figurant. Atunci nu se gândea că peste scurt timp lumea avea să se ţină după el pe stradă. În anii ’50, bunăoară, când auzeau de un nou film sau spectacol de teatru, oamenii nu întrebau: „Cine joacă?“, ci: „Joacă şi Birlic?“.

L-aţi urmărit probabil pe Grigore Vasiliu Birlic cu sufletul la gură în filmul „Două lozuri“, apărut în 1957, unde îl interpretează pe Lefter Popescu – scund şi cu pălărie pe cap, se fâţâie cu o umbrelă în mână prin Bucureştiul lui Caragiale. Nici nu te gândeşti că el îl joacă şi pe funcţionarul din pelicula satirică „Directorul nostru“, în care îi lipseşte mustaţa, poartă cravată şi mută teancuri de hârtii de pe un colţ al biroului pe altul. Dar, orice rol ar juca, Birlic găseşte un moment pentru a face ochii mari cât cepele, aşa cum se întâmplă şi în acest film, în timp ce-şi pune întrebări despre vizitele directorului: „Ce fel de viaţă o mai fi şi asta, să trăieşti mereu cu frica în suflet? Aşteptând din moment în moment să vină un şef peste tine, ba încă şeful cel mare. Cine ştie ce o să mai născocească mâine. Te pomeneşti că iar o ia razna prin birouri“.  

„Voiam să mă fac clovn“

Vesel, mărinimos, sensibil, uneori irascibil, dar fără să ţină supărarea, Birlic a fost colegul unor actori precum Alexandru Giugaru, Radu Beligan, Horia Şerbănescu şi Simona Bondoc. Horia Şerbănescu l-a cunoscut când au jucat în comedia de moravuri „Doi vecini“, după schiţa lui Tudor Arghezi şi i se părea că Birlic era modest şi bucuros să îi încurajeze pe cei cu care lucra. „Era extrem de atent faţă de regie“, explica Şerbănescu într-un interviu. „Pentru Sică Alexandrescu avea respect şi teamă. Controversele erau, câteodată, destul de încinse. Sică spunea apăsat: «Domnule Birlic, aici te rog să joci aşa cum 

ţi-am spus eu!». Iar Birlic striga: «Ba am să fac ce cred eu că e bine!». Striga, se congestiona, protesta şi ieşea afară, în hol, unde îl urmam ca să-l liniştesc. După vreo jumătate de oră de chibzuială secretă (n-o arăta), revenea la normal, reintra în scenă, la repetiţie, şi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, întreba: «Cum ziceaţi că trebuie să facem, domnule Sică?»“. De obicei, se încăpăţâna căci simţea că ştia mai bine ce i se potriveşte personajului, nu pentru că ar fi urmărit un avantaj personal. „Nici prin gând nu mi-a trecut vreodată să devin actor. N-am spus niciodată versuri, n-am jucat niciodată în piese de teatru pe la serbările şcolare, în sfârşit, nu m-am manifestat niciodată ca un viitor actor... voiam să mă fac clovn!“, a povestit Birlic, în 1935, pentru revista „Rampa“.

„Directorul nostru“. Relaxare cu Alexandru Giugaru  Fotografii: Cinemagia.ro, UNITER

la stânga după el“ 

Radu Beligan şi-a amintit cu ani în urmă, în prezenţa teatrologului Valentin Silvestru, că Birlic ajungea întotdeauna la repetiţii şi că atunci când, pe scenă, vreun alt actor avea un monolog, se întorcea cu spatele, ca să nu mai stea publicul cu ochii pe el şi să-i acorde atenţie celuilalt. Până şi la repetiţii se consuma de parcă ar fi fost în faţa spectatorilor. „Muncea atât de mult şi atât de febril încât uneori credeai c-o să plesnească“, îşi amintea Beligan. În acele vremuri, toţi îl urmăreau pe Birlic cu interes: actori, regizori, spectatori şi telespectatori. 

Odată, într-un turneu al trupei Teatrului Naţional cu „O scrisoare pierdută“, regizorul Sică Alexandrescu, Birlic şi alţi actori admirabili – Costache Antoniu, Niki Atanasiu, Marcel Anghelescu, Alexandru Giugaru, Ion Talianu – au pornit de la hotelul Minerva din Craiova către sala teatrului de-acolo. Iar pe drum s-au luat după ei o grămadă de oameni. Iată cum a relatat întâmplarea Sică Alexandrescu acum câţiva ani: „«Uitaţi-vă ce puhoi de lume e-n spatele nostru», spune unul dintre noi. «Popularitate! N-ai cum să te fereşti», adaugă altul. «Suntem cea mai bună reclamă», se împăunează un al treilea. Îl iau la braţ pe Birlic, rămân în urmă cu el şi-i spun: «Grigore, la prima răspântie tu ia-o la stânga». «De ce?» «O să vezi, ia-o la stânga singur.» Aşa a făcut şi toată Craiova a cotit-o la stânga după el, părăsindu-ne pe noi“.

În „D'ale carnavalului“ (1958)

7 încercări la Conservatorul  

de Artă Dramatică 

Grigore Vasiliu s-a născut pe 24 ianuarie 1905, la Fălticeni, în judeţul Suceava, astăzi un oraş cu vreo 25.000 de locuitori. A locuit aici cu familia – mai avea doi fraţi şi trei surori – până a absolvit Liceul „Nicu Gane“, căci părinţii l-au încurajat apoi să studieze Dreptul la Cernăuţi, unde stătea la cămin şi mânca la cantină. L-au trimis acolo, însă n-au putut să-l susţină financiar, deşi tatăl era negustor. Uneori, Birlic se plângea că n-avea bani nici de mâncare, însă Gaby Michailescu, impresarul lui, a istorisit mai târziu că de fapt actorul cheltuia mai mult decât îl ţinea punga. Oricum ar fi fost, atunci, Jules Cazaban, fostul lui coleg din Fălticeni, angajat la Teatrul Naţional din Cernăuţi, l-a recomandat la aceeaşi instituţie să facă figuraţie cu 50 de lei pe seară, căci ţinea minte că era haios

când îşi imita profesorii. 

Întâi, Birlic a fost figurant în spectacolul „Stane de piatră“ al dramaturgului Hermann Sudermann, regizat de Victor Ion Popa. Era zidar, nu rostea o vorbă şi, la un moment dat, nevoit să se strâmbe, i-a surprins cu mimica lui atât pe cei din sală, cât şi pe cei de pe scenă, de s-au tăvălit pe jos de râs. Aşa a început totul. Dragoş Protopopescu, directorul general, care mai lua parte la spectacole, l-a remarcat şi i-a propus directorului de scenă să caute o piesă în care Birlic să aibă rolul principal. „Musca spaniolă“, după Arnold şi Bach, adaptată de Sică Alexandrescu şi Tudor Muşatescu, a fost primul lui spectacol de comedie serios. S-a emoţionat aşa tare la premieră, încât a fost mai caraghios decât plănuise, iar publicul a murit din nou de râs. Şi astfel a obţinut un loc de muncă şi un salariu de 6.000 de lei pe lună. Deşi era peltic, şi-a propus să urmeze Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuţi, însă a picat examenul de admitere, se zvoneşte că de şapte ori. Până la urmă, şi-a văzut visul cu ochii: a intrat şi, o perioadă, nu numai că a studiat, dar a şi lucrat la Teatrul Naţional din Cernăuţi – l-a interpretat, printre altele, pe Dandanache din „O scrisoare pierdută“.  

Birlic, despre „Birlic“: „Dacă nu mi-ar fi plăcut, n-aş fi jucat nu mai puţin de 100 de ori seară de seară“

Negustorul Canciano din „Bădăranii“

După ce Sică Alexandrescu şi Tudor Muşatescu s-au mutat la Bucureşti şi au pus pe roate compania Teatrul Vesel, într-o sală mică din Palatul Eforiei Spitalelor Civile, a ajuns aici şi Birlic. Povestea călătoriei e destul de alambicată, căci există mai multe versiuni. Una dintre ele, amintită mai des, e următoarea: Sică Alexandrescu l-a lăudat pe Birlic regizorului şi actorului Ion Iancovescu, iar în 1933, cei doi l-au invitat în Capitală. În plus, Tudor Muşatescu îşi dorea atunci să-l aibă în distribuţia unor spectacole. Birlic a jucat la Teatrul Vesel şi la alte companii private când roluri mari, când unele secundare, pe toate cu aceeaşi dăruire. De exemplu, în urma farsei „Împăratul“, Birlic, Iancovescu şi Mania Antonova au ridicat sala în picioare şi au primit cronici elogioase inclusiv din partea scriitorului Camil Petrescu.  

Nostaligia personajelor comice

Înainte de instaurarea regimului comunist, Muşatescu a scris şi a adaptat piese special pentru Birlic, iar Sică Alexandrescu  a regizat diverse spectacole cu el în rolul principal. Porecla „Birlic“ i-a rămas după ce a jucat într-un spectacol omonim – comedia vienezilor Arnold şi Bach, şi aceasta adaptată pentru el de Muşatescu şi Alexandrescu. Un alt succes pe scenă. Acţiunea se desfăşura prin nordul Moldovei şi personajul principal era funcţionarul Costache Perjoiu, supranumit „Birlic“ –  în turcă, „asul de la cărţile de joc“. Nu se mai ştie cine l-a strigat aşa pe actor întâia oară sau dacă publicul a fost „de vină“, cert e că Grigore Vasiliu a îndrăgit şi personajul, şi porecla. „Dacă nu mi-ar fi plăcut, crede-mă, n-aş fi jucat-o (n.r. – piesa) cu atâta plăcere, nu mai puţin de 100 de ori seară de seară. E unul din puţinele roluri care m-au pasionat. Şi asta pentru că sub masca comică a lui Costache Perjoiu se ascunde o umanitate tristă, un ins pe care pot spune că l-am cunoscut, l-am înţeles. Şi l-am adâncit (...) Am căutat ca în marginea poantelor ilariante ale acestui bătrân şi naiv conţopist să presar câteva note nostalgice. E, dacă vrei, în linia acestui rol, câte ceva din existenţa noastră, a tuturor“, a declarat Birlic în 1935, într-un alt interviu pentru „Rampa“. 

De-a lungul anilor, a jucat în numeroase filme şi spectacole de teatru, iar pentru el era lejeră trecerea de la roluri

tragice la comice şi viceversa. În „Adevărul literar şi artistic“, prin 1936, cronicarul teatral şi avocatul Gheorghe Nenişor îşi nota impresii cu privire la jocul actoricesc al lui Birlic: că îşi lua rolul în serios, că îşi transforma personajele în eroi tragici şi că juca, de fapt, tragedie în vodevil. 

(Foto: La braţ cu actriţa Vasilica Tastaman)

„Ca dumneata, bobocule, mai rar cineva“

Odată cu naţionalizarea teatrelor particulare, în 1948, s-au desfiinţat trupele private din ţară, iar mai mulţi actori şi regizori s-au alăturat artiştilor Teatrului Naţional, printre ei Birlic, Giugaru şi Beligan. În total, Birlic a interpretat 13 personaje caragialeşti, iar cu Giugaru, de pildă, a jucat umăr lângă umăr, printre altele, în „Două lozuri“ (Lefter Popescu), „D’ale carnavalului“ (Crăcănel), „Telegrame“ (Costăchel Gudurău) şi „O scrisoare pierdută“ (Brânzovenescu). Chiar îi mărturisea Birlic Sofiei Şincan, în 1962, că îi este recunoscător lui Caragiale pentru rolurile interpretate, pentru că, în cei peste 35 de ani de teatru, acele personaje au fost „o adevărată şcoală a măiestriei actoriceşti“. Şi de fiecare dată când auzea replica rostită de coana Efimiţa în „Conu Leonida faţă cu reacţiunea“, Birlic i-o adresa în gând şi lui Caragiale: „Ei, cum le spui dumneata, să tot stai s-asculţi. Ca dumneata, Bobocule, mai rar cineva“.

Actorul meticulos

În 1956, trupa TNB a luat trenul spre Paris, unde urma să aibă loc Festivalul Internaţional de Teatru. Actorii au mai repetat pe drum, iar Birlic, proprietarul tipografiei din „Ultima oră“, scrisă de Mihail Sebastian, tot ieşea din cuşetă şi se întorcea. Ba spunea replicile tare, ba le murmura; se studia într-o oglindă şi gesticula. Întotdeauna voia să-şi facă treaba ca la carte şi aşa s-a întâmplat şi când a înregistrat pentru teatrul radiofonic „Comedia celui care şi-a luat de nevastă o femeie mută“.  Teatrologul Valentin Silvestru a fost de faţă într-un moment de trudă: „Cerea să se reia imprimarea ori de câte ori i se părea că un accent e nepotrivit sau o frazare e mai puţin reuşită“. 

„De la un pui de Birlic“

Poate vă întrebaţi dacă admiratorii i-au trimis scrisori lui Birlic de-a lungul anilor. Au fost mai mulţi care i-au adus la cunoştinţă că îl preţuiesc sau, pur şi simplu, i-au făcut urări. Iată câteva fragmente: „Stimate Nene Birlic, l-am pus pe tata să vă scrie, căci eu nu prea ştiu, am doar 6 anişori – şi mă numesc Damaschin Liviu Birlic. Îţi trimit prin tata o fotografie pe care te rog să o păstrezi de la un pui de Birlic. Analizează figura mea, şi cred că vei fi de aceeaşi părere cu mulţimea care-mi spune că eu seamăn cu mata“. Sau: „Domnule Vasiliu, suntem un grup de trei tineri, care, prin specificul profesiunii şi natura unor împrejurări fireşti, muncim şi trăim departe de aşezările omeneşti, departe de scenă şi de dumneavoastră (…) La înălţimea celor mai înalte piscuri din minunaţii noştri Carpaţi, în cadrul unei staţiuni meteorologice. Dar acest lucru nu ne-a împiedicat cu nimic să nu fim aceiaşi ascultători devotaţi ai emisiunii «Teatrul la microfon» şi admiratori ai dumneavoastră. Vă dorim ca, şi de aci înainte, viaţa dumneavoastră să cunoască o prodigioasă activitate teatrală, să făuriţi noi şi minunate creaţii, să aveţi întotdeauna dragostea şi prietenia miilor de spectatori. La mulţi ani!... şi noi succese în artă! Picu, Sergiu şi Emeric. P.S. Dacă rândurile noastre vor ajunge mai târziu, ne vom cere iertare, deoarece prin aceste locuri poşta nu circulă, iar răvaşul nostru a străbătut 40 km pe poteci de munte, până la primul oficiu poştal“.  

Generozităţile lui Grigore Vasiliu Birlic

Sora cea mică a lui Birlic, soţia scriitorului Mihail Şerban, a avut doi copii: Irina si Radu – fiica a devenit istoric, iar fiul, arhitect. Grigore Vasiliu n-a fost tată, însă era un unchi gata oricând să sară în ajutorul nepoţilor. De exemplu,

se ducea după doctor când nepotul lui se îmbolnăvea. „Grigore, unul dintre fraţii mamei, era chiar şi pentru un băieţel de 4 ani – cred că asta e vârsta de la care am amintiri despre el – o «celebritate». Prin apartamentul nostru din Strada Sfinţii Apostoli, nr. 21, se perindau atunci mulţi oameni mari“, a povestit Radu Şerban, nepotul lui Birlic, acum mai bine de un deceniu, pentru „Jurnalul Naţional“. 

Cazinouri, automobile, poante

Acel Birlic grijuliu e şi cel despre care s-a scris că frecventa cazinoul din Sinaia şi că împrumuta apoi bani de la o verişoară din Câmpina, ca să n-o necăjească pe actriţa Angela Mateescu, prima lui soţie. După moartea ei, s-a căsătorit cu Valeria Nanci, şi ea actriţă. 

Cu toate că avea dintotdeauna o pasiune pentru autoturisme, a condus prima lui maşină abia pe la 50 de ani, un Opel, după care şi-a cumpărat un Ford. Ultimul automobil a fost un Volkswagen Beetle, prea mic pentru gustul lui. Mai sunt şi alte anecdote despre Birlic. Cum odată, în „D’ale Carnavalului“, la Teatrul Naţional, l-a jucat pe Crăcănel cu atâta însufleţire, încât toată Sala Studio a izbucnit în râs şi s-a întrerupt spectacolul, ca să-şi revină lumea. Sau cum, la Câmpulung, în timpul unei filmări pentru „Titanic - vals“, a adunat ţăranii care făceau figuraţie şi i-a îndemnat să-l voteze pe el, că s-a încheiat comunismul şi o să le dea pământ. Se pare că a fost aşa de convingător, încât oamenii au dat vestea mai departe acasă. 

Lângă Maria Tănase

Actorul s-a stins din viaţă pe 14 februarie 1970, la Bucureşti, şi a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Ultimul rol al lui Grigore Vasiliu a fost „Birlic“, pe care şi-a dorit să-l joace din nou la Teatrul Constantin Tănase. „Tatăl meu ţine minte cum Birlic a venit acasă şi-a spus: «Domne, ce planuri am! Am dat de doi regizori tineri cu care o să fac nişte filme care o să rupă gura târgului». Era vorba despre Gheorghe Naghi şi Aurel Miheleş. Birlic a prevăzut succesul lui (n.r. – propriu) şi al cinematografiei. Înainte de a juca în «Birlic», lumea când îl vedea pe stradă, îi spunea: «Uite-l pe Brelocul lui Iancovescu!». După ce a devenit Birlic, oamenii se luau scai de el. Nu-i spuneau nimica, doar mergeau în spatele lui. Acest lucru îl înfuria enorm pe fratele lui, care arăta leit şi care beneficia de acelaşi tratament (...) Birlic este înmormântat lângă Maria Tănase. În copilărie, când mergeam la mormântul bunicii Jenica, ne opream să punem o floare şi la Birlic, şi la Maria Tănase“, îi spunea Alex Şerban, fiul lui Radu Şerban, absolvent de afaceri internaţionale, stabilit la New York, jurnalistei Dana Andronie în 2006. 

Alături de Iurie Darie

Actorul Boris Petroff: „Voiam ca strada mea să devină «Grigore Vasiliu Birlic»“

Celor din generaţia născută după Revoluţie numele Grigore Vasiliu Birlic nu le trezeşte nostalgii. Mulţi dintre ei nu

s-au bucurat de personajele meşterite de actorul din Fălticeni nici în anii comunismului, nici ulterior. Dar destui dintre colegii lui de scenă au avut grijă să-l păstreze pe Birlic în rândul marilor artişti. 

De exemplu, actorul Boris Petroff  (77 de ani), din distribuţia unor pelicule ca „Balanţa“ şi „Priveşte înainte cu mânie“, şi-a dorit ca strada pe care locuia în Bucureşti, în cartierul Vatra Luminoasă, să poarte numele lui Birlic, aşa că a adus vorba despre asta la o întâlnire cu diverse personalităţi culturale, după 1989. Acum trăieşte în comuna Moroeni, la peste 100 de kilometri de Capitală. „La o agapă organizată pentru actori, am spus notabilităţilor: avem străzi cu nume de caporali, de sergenţi, dar mareşalul comediei româneşti n-are stradă? «Şi ce propuneţi?», m-a întrebat cineva. Voiam ca strada mea, Aroneanu, să devină Grigore Vasiliu Birlic. Şi aşa s-a întâmplat! Eram actorul care stătea pe strada unui actor. Eu am şi colaborat cu Birlic, când am jucat la Piatra Neamţ, după ’68. A fost invitat să facă un turneu cu un spectacol şi ne-a luat pe mine, pe Ioan Fiscuteanu şi pe Dionisie Vitcu“, a relatat acesta pentru „Weekend Adevărul“.                            

Un festival de teatru care îi poartă numele

Liviu Mihăilă, preşedintele Asociaţiei Fălticeni Cultural şi preot, a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre importanţa Festivalului „Grigore Vasiliu Birlic“ din oraşul natal al artistului, organizat anual din 2011. La fiecare ediţie se adună cam 250 de persoane din ţară, iar echipa alcătuită din profesori şi elevi se ocupă de eveniment. Mihăilă a crescut în Fălticeni, unde cei din jur îşi aduceau rareori aminte de Grigore Vasiliu. „Birlic e considerat unul dintre cei mai mari actori de comedie şi în zona noastră, în Bucovina, nu exista un astfel de festival. Ne-a inspirat Ideo Ideis de la Alexandria. De ce nu s-ar fi putut întâmpla şi aici, unde s-au născut multe personalităţi?“, spune Mihăilă. 

Au înfiinţat şi o trupă de teatru de liceeni şi au pus în scenă diverse spectacole. „Viaţa culturală a oraşului s-a revigorat“, crede el acum. „Principalul scop al asociaţiei a fost acest festival, dar am mai avut un scop de salvare, să zicem, a Casei de Cultură, din administrarea Primăriei, care nu mai avea activitate. În urma festivalului, s-a transformat în Centrul Cultural «Grigore Vasiliu Birlic». Ca în multe oraşe din România, casele de cultură au rămas ca cinematografele: părăsite“. Până anul acesta, au colaborat cu mai mulţi regizori şi actori, cel mai recent cu Vlad

Rădescu. Le-au mai fost alături actori precum Draga Olteanu Matei, Dorel Vişan, Adela Mărculescu, Vladimir Găitan, Catrinel Dumitrescu şi Emil Hossu.  

„Maestre, chiar aşa prost joc?“

În 2010, Mihăilă se afla prin Piatra Neamţ, unde a cunoscut-o pe Draga Olteanu Matei. I-a zis atunci în ce localitate a copilărit, iar actriţa, bucuroasă de legătura cu Birlic, i-a împărtăşit o întâmplare din timpul unui spectacol, dar şi cum a ajutat-o Birlic la începutul carierei. „În primii săi ani de actorie la Teatrul Naţional, juca în «Omul cu mârţoaga» şi, la un moment dat, ea intra în scenă, avea o mică intervenţie. Birlic stătea la masă şi când apărea ea, deşi nu era în scenariu pregătit lucrul ăsta, lua un ziar şi stătea cu el în faţă. Azi aşa, mâine aşa şi, până la urmă, doamna Draga Olteanu l-a întrebat: «Maestre, chiar aşa prost joc, de nu vă uitaţi la mine?». El i-a răspuns: «Joci atât de bine şi ar fi păcat; dacă mi-aş da jos ziarul, toată lumea s-ar uita la mine»“. Mihăilă îşi aminteşte şi o anecdotă pe care a aflat-o de la Ion Lucian şi Vladimir Găitan, care au plecat cu Birlic cândva într-un turneu: „Fiecare avea bănuţi puţini, dar au jucat toţi poker cu un coleg. El le-a luat banii lui Lucian şi celorlalţi, iar Birlic i-a văzut supăraţi şi i-a întrebat: «Ce-i cu voi?». «Am jucat cu ăsta poker şi am pierdut toţi banii». S-a dus Birlic şi a jucat şi el poker, iar spre dimineaţă i-a trezit pe fiecare: «Câţi bani ţi-a luat?». În timp ce le dădea banii înapoi pe rând, le zicea: «Să nu mai joci niciodat㻓. 

Farse pe scenă: „Ce-are, domnule, valiza? Parcă e lipită de podea!“

Regizorul Sică Alexandrescu (1896-1973) a fost unul dintre aceia care au petrecut timp îndelungat cu Birlic, de aici şi numeroasele amintiri în care se strecoară haiosul actor. Ce s-a întâmplat, de exemplu, pe când se juca la Teatrul Comedia spectacolul „O scrisoare pierdută“? Iată un fragment publicat în revista „Teatrul“, în august 1966:

„O farsă care s-a repetat de mai multe ori – a făcut, cum s-ar zice, serie – s-a petrecut şi se petrece în actul al patrulea al «Scrisorii pierdute». Victima este întotdeauna interpretul lui Dandanache. Agamiţă Dandanache intră cu o mică valiză, unde se presupune că sînt lucrurile de care are nevoie în voiaj. Prin complicitaea mai multora, dintre care nu pot lipsi recuziterul – aducătorul valizei – şi Trahanache, care intră împreună cu Agamiţă… Dar să povestim lucrurile aşa cum s-au întîmplat la una din ediţiile acestei farse.

Eroii sînt artişti ai poporului, locul acţiunii – scena Teatrului Comedia. Dandanache-Birlic stă de vorbă în culise cu Trahanache-Giugaru, aşteptîndu-şi intrarea. Nu trebuie să fie prea atenţi la ce se petrece pe scenă. Vor fi avertizaţi că li se apropie replica, de sunetul zurgălăilor de la presupusa birjă în care Agamiţă a călătorit cinci poşte. Deci, trăncănesc în voie. Giugaru, mai ales, e foarte bine dispus. Regizorul de culise începe să agite clopoţeii, semn că le-a venit intrarea. Birlic se apleacă şi ia valiza, pe care recuziterul i-o pusese la picioare acum cîteva clipe. Dar n-o poate ridica!

— Ce-are, domnule, valiza? Parcă e lipită de podea!

În sfîrşit, o ridică de jos. E grea ca niciodată. Abia o poate ţine.

— Ce-aţi băgat în valiză? Ce-i asta? Axente! Gogule! – adică regizorul de culise si recuziterul-şef. Nici unul însă nu răspunde la apel. Parcă au intrat în pămînt. Birlic se enervează.

— Ce-i asta? Fir-aţi ai dracului! Nu intru!

Pristanda-Marcel Anghelescu e ca din întîmplare în spatele lui. Ca din întîmplare, fiindcă Pristanda nu are ce căuta aici. El va intra în scenă – cînd îi va veni rîndul – din cealaltă parte.

— Lasă, domnule, acum, intraţi! V-a trecut replica! Hai, Birlic! – spune Marcel şi-l împinge în scenă.

— Dar nu pot s-o ţiu! Îmi rupe mîna!

— Intră-n scenă!

A intrat. Valiza… de-abia o poate duce. Şi trebuie s-o ţină în mînă tot timpul pînă iese din scenă. Iar prima scenă a lui Dandanache e cam lungă. O mută cînd în dreapta, cînd în stînga. În sfîrşit, iese. Aruncă geamantanul cît colo, şi primii oameni de care dă cu ochii — Marcel şi Giugaru — se prăpădeau de rîs: autorul şi unul din complici.

— Voi aţi fost?! Ei, las’ că vi-o plătesc eu! Dar ce dracu-aţi băgat înăuntru?

Se duce la valiză, o desface şi găseşte în ea o contrabală – o greutate de tuci care se foloseşte pe scenă şi care trage pe puţin şapte-opt kilograme.

Dacă Birlic s-a ţinut de cuvînt, dacă „i-a plătit-o” lui Marcel sau i-a rămas dator — nu se mai ştie.

Farsa însă nu e nouă. La Cluj, cu mulţi ani în urmă, pe Dandanache îl juca Ghibericon, iar pe neica Zaharia, Stănes-

cu-Papa. La un spectacol, Ghibericon se pomeneşte cu valiza plumb. Om voinic, el n-a avut ezitările lui Birlic, şi-a dat seama de ce s-a petrecut, n-a zis nimic şi a intrat în scenă.

Papa de-abia-şi ţinea rîsul şi se dădea astfel singur de gol că face parte din conjuraţie. Văzînd aşa, Dandanache-Ghibericon, abătîndu-se pentru prima şi ultima dată de la textul sfînt al lui Caragiale, se adresează lui Trahanache-Papa:

— Puicusorule, ţine mata dzeamantănasul o clipă.

Papa îl ia şi dă să-l puie jos.

— Nu! Să nu-l lasi din mînă, neicuşorule, că se spardze. E ţeva fradzil!

Şi Trahanache, care trebuia să menajeze pe omul de la centru, a fost nevoit să se supuie: s-a chinuit cu valiza pînă i-a amorţit mîna. Ghibericon, deci, a plătit pe loc.“