Lansarea romanului „Podul Diavolului“, alături de Radu Paraschivescu și părintele Francisc Doboș. „Adevărul“ vă oferă în premieră un fragment din bestsellerul Humanitas

„Adevărul“ vă oferă în premieră un fragment din „Podul Diavolului“, cel mai recent roman semnat de Radu Paraschivescu, unul dintre bestsellerurile Editurii Humanitas la Târgul Gaudeamus.

Marți, 20 decembrie, de la ora 19.00, Editura Humanitas vă invită la Librăria Humanitas de la Cișmigiu la lansarea romanului, eveniment la care vor fi prezenți Radu Paraschivescu, părintele Francisc Doboș și Luca Niculescu. Accesul în librărie este liber, în limita locurilor disponibile, pe baza unei rezervări prin Eventbook. Romanul „Podul Diavolului“ este disponibil la librăriile din toată țara, dar și online, pe libhumanitas.ro.

FRATE, SORĂ ŞI PRIMAR

Dac-ar fi să am un motto în viaţă, ăsta ar fi „M-a pus naiba”, îşi spune René Bondrat când intră pe furiş, cu ochii îngustaţi, în biserica Sainte Juliette. Semiîntunericul dinăuntru îl învăluie şi nu-i dă voie să vadă, preţ de câteva clipe, dacă sunt oameni sau nu. Ar prefera să nu fie, bineînţeles. Când constată că biserica e aproape pustie – doar o blondă tunsă perie se roagă în faţa altarului şi doi turişti se pregătesc să iasă după ce au fotografiat vitraliile – , prinde curaj şi se aşază destul de aproape de uşă, în penultimul rând de scaune. E rupt de oboseală după ce a plecat din casa în care începuse să se simtă ca într-o închisoare. În ultimele zile a dormit cam pe sponci din cauză că s-a decis, dintr-o frică aproape bolnăvicioasă, să se mute într-un loc unde era convins că nu avea să-l caute nimeni.

M-a pus naiba, îşi repetă Bondrat şi simte cum i se închid ochii. Cum ar fi să adorm aici? Zău dacă m-aş mira, la cât sunt de frânt.

M-a pus naiba să fac desenele alea şi să fiu de acord ca editorul rubicond şi asudat din Cahors, nu mai ţin minte cum îl cheamă, să le transforme în album. (Şi măcar dacă aş fi câştigat cine ştie ce sumă, dar ce drepturi de autor poate pretinde un necunoscut din Saint-Cirq-Lapopie pentru nişte mâzgăleli)?

M-a pus naiba să preiau cea mai frecventă ilustrată cu podul şi, desenând-o, să-i adaug mormanul ăla plasat undeva pe mal, în care mulţi au văzut – şi pe bună dreptate – un cadavru.

M-a pus naiba să-l rog pe Laurent Doucet ca, dacă tot a comandat doar trei exemplare din album, să le găsească un loc bun, de unde să le sară în ochi vizitatorilor (care nici aşa nu prea se înghesuie). După ce-am „murit”, am aflat de la Bijou că Doucet că una a promis şi alta a făcut, plasând Arcade în Arcadia în fundul librăriei, unde dădeai peste el doar din nimereală. Halal patriotism local, halal preţuire pentru artiştii din Saint-Cirq, care sunt şi aşa neplăcut de puţini.

M-a pus naiba să mă ascund, în loc să mă duc şi să am o explicaţie cu moş Spinnet, interlopul care vrea să-mi pună pielea pe băţ. Eventual să jur (strâmb, dar nu contează, am mai făcut-o şi oricum nu cred în povestea asta cu jurămintele) că nici prin cap nu-mi dăduse să desenez un cadavru, să fac trimitere la faptele lui de arme albe şi să întredeschid uşa unui şantaj. Nuuu, da’ de unde, erau doar nişte haine lăsate acolo în grabă de... de cine? De cineva care se hotărâse să facă o baie în Lot, vezi bine. Haida-de. Nici pisica farmacistei Savigny, dac-o mai avea-o, n-ar crede una ca asta. Dar oricum, nu trebuia să mă ascund. Am făcut o prostie cât mine de mare.

M-a pus naiba să mă dau mort, după ideea soră-mii, care s-a culcat cu oncologul Rémy Boateng ca să-l roage să-mi inventeze un cancer şi să-mi facă rost de un certificat de deces. Habar n-am cum se poate obţine aşa ceva atât de uşor (la certificat mă refer). Şi nici nu vreau să aflu. Mirarea mea e că Boateng a acceptat, nu că i-a trecut asta prin cap lui Bijou. Mă rog, ştiu de unde i-a venit ideea, de la bunul Symphorien, soţul ei de formă, pe care chiar cancerul l-a curăţat. M-am împotrivit, dar degeaba. I-am spus că asta e o formă de a-ţi atrage răul şi că, fiind de acord, m-aş expune la tot felul de pocinoage. Degeaba, n-am convins-o. Mi-a spus că mă înţelege, dar că filozofia mafioţilor şi a interlopilor mari sau mici este „Un mort în plus, o grijă în minus”. Altfel spus, deces fictiv pentru siguranţă reală. Până la urmă, am acceptat şi rău am făcut. Am murit de formă, dar n-am avut parte de strop de siguranţă.

M-a pus naiba să ascult încă o dată de soră-mea, să mă mut în chichineaţa ei din Cahors şi să stau între patru pereţi până la pierderea minţilor. (Glumind, pot să spun că am intrat în confinement înainte să înceapă pandemia.) Sigur, când te scapi în pantaloni de frică, nu mai gândeşti limpede. Iar eu sunt fricos, nu ca Bijou. Ea se plimbă prin peşteri şi face tot felul de chestii îndrăzneţe cărora eu, unuia, le-aş da cu flit fără să stau la discuţii. Oricum însă, nu trebuia să accept soluţia ei de fugă. Te alienezi după un asemenea arest la domiciliu, chiar dacă – sau poate mai degrabă fiindcă – el n-a fost pronunţat de o instanţă de judecată, ci de sora ta bună.

M-a pus naiba să-i deschid uşa gorilei care mi-a sunat la uşă şi, văzând că nu răspund, m-a ameninţat că o sparge. Cu biletul ăla strecurat pe dedesubt, ca în filmele proaste. Aici are şi Bijou o vină. Dacă tot i-a rămas apartamentul ăla, să fi cheltuit naibii nişte bani şi să fi montat o uşă metalică. Aia veche, din placaj, nu e chiar până în pământ. Rămâne un spaţiu prin care se poate introduce un plic sau o hârtie. Pe lângă asta, e teribil de nesigură. Nu trebuie să fii neapărat rugbist ca să-i repezi trei umeri şi s-o dai de perete. Şi, cum spuneam, sunt fricos de la natură, cine ştie din cauza căror traume din copilărie. În plus, dac-aţi şti că nu sunteţi în siguranţă, iar cel aflat de cealaltă parte a unei uşi nesigure ar purta mască şi v-ar ameninţa, ce-aţi face? A, ştiu, aţi suna la poliţie. Şi când vi s-ar cere numele ce-aţi face? Pe al cui l-aţi da? Înţelegeţi, sper, că n-aş fi putut să risc să sun şi să-mi dau numele real. Aş fi putut da peste cineva care să-mi spună „Bine, dar dumneavoastră aţi murit”.

M-a pus naiba să duc planşele alea cu podul şi cu boul jupuit (prima, făcută sub ameninţarea armei, a doua din proprie iniţiativă, ca să-mi îmbunez asasinul ipotetic) la Pech Merle şi să plătesc un puşti de pe-acolo să le ducă în peşteră şi să le aşeze unde i-am spus. Am coborât şi eu acolo. N-am avut încotro, m-a dus Bijou de două ori. Nu mi-a plăcut câtuşi de puţin. Nici n-avea cum să-i placă unui fricos care e şi claustrofob pe deasupra. Aşa că acum am preferat să-i dau câţiva bănuţi copilului – cât să meargă la patiseria aia care mi se pare într-adevăr genială. Acolo ar trebui să plăteşti intrare, nu la peşteră.

M-a pus naiba să-i cer de data asta eu lui Bijou să mă ascundă la ea, în casa din Saint-Cirq. Mă săturasem de Cahors ca de mere acre. De fapt, mă săturasem să fiu în acelaşi timp mort şi prizonier într-un apartament de bloc. Puneţi-vă în locul meu. Cum v-aţi simţi? Nu v-ar veni s-o luaţi la fugă fără să vă mai uitaţi în urmă? N-aţi avea sentimentul că trăiţi sub o lespede?

M-a pus naiba să accept condiţiile soră-mii şi să schimb un confiment urban cu unul rural. Aparent, a fost singura diferenţă. În realitate, chiar dacă tot nu puteam să ies din casă, aveam mai mult spaţiu în interior şi eram liber să ascult muzică fără să-mi bată vecinii în perete când nu aveam chef să-mi pun căştile. Plus că o vedeam zilnic pe Bijou. Cu toate ţăcănelile ei, îmi făcea bine s-o aud intrând în casă, strigându-mă, încălzind mâncarea sau deschizând televizorul.

M-a pus naiba să mă satur şi de noul confinement, aşa cum era previzibil să se întâmple. Două zile, atât mi-a trebuit. După două zile de stat în casă aveam deja ardei sub coadă. Şi nu mai puteam sta locului, voiam să ies. Să văd şi să aud oameni, să mă aşez la coadă la baghete cu cine s-o nimeri, să prind o zi de piaţă, să beau o cafea şi să mănânc un croissant dimineaţa, spălat pe cap de soare, să dau o fugă la Glaces du Bolat şi să hăpăi o îngheţată, să fac tot ce făceam pe vremea când eram „viu” şi neameninţat de mafioţi bătrânei cu gărgăuni, cărora li se părea c-aş fi vrut să le fac bucata.

M-a pus naiba s-o şterg într-o bună zi de acasă de la Bijou şi să-mi iau lumea-n cap. A nu se crede că asta înseamnă că am plecat în Noua Zeelandă sau în Uruguay. Nu, nu, mult mai aproape. La gară. La gara din Saint-Cirq. Asta-i bună, bineînţeles că ştiu că e dezafectată. Şi nu de azi de ieri, ci de vreo patruzeci de ani. Linia ferată e praf şi ea, aşa că doar bătrânii îşi mai amintesc când a trecut ultimul tren pe-acolo. Acum clădirea se pregăteşte să devină ruină, ceea ce înseamnă că pentru mine a fost un adăpost decent. Nu mai trece nimeni pe lângă clădirea gării, există un fel de lanţ de la un capăt la altul al ei, care interzice accesul şi e foarte uşor de sărit, obloanele vernil (exact de culoarea copertei albumului meu) sunt trase, iar buruienile au năpădit locul. E cam răcoare înăuntru, dar dacă te îmbraci bine şi ai un sac de dormit – nu ştiu când o să-şi dea seama Bijou că a rămas fără el – , tragi la aghioase neîntors. Toată lumea ştie că se doarme mult mai bine la frig decât pe zăpuşeală.

M-a pus naiba să plec din gară după trei-patru zile de la instalare, când am văzut doi şobolani aparent intrigaţi de prezenţa mea acolo. Nu numai că sunt fricos, dar faţă de şobolani şi reptile încerc un amestec de groază şi scârbă fără margini. De câte ori am fost la Grădina Zoologică (dus de alţii, niciodată din proprie iniţiativă), am evitat cu bună ştiinţă secţiunea reptilelor, iar dacă răsfoiesc o carte cu ilustraţii şi dau peste un şarpe desenat, dau pagina ţinând-o cu vârful degetelor de colţ, ca şi cum m-aş teme că sare din pagină şi-şi înfige colţii – veninoşi, desigur – în mine. Iar şobolanii... bleah. Poate că de aia n-am reuşit să termin Ciuma. Bine, noi la Saint-Cirq încă stăm bine, aud că la Rennes mişună prin centru şi primăria se face că plouă. Mă rog, ar mai fi un motiv pentru care am plecat, în afară de scârbele alea rozătoare: rămăsesem fără provizii. Mâncasem cam tot ce luasem din frigiderul lui Bijou şi trebuia fie să fac foamea, fie să găsesc o soluţie. Iar una dintre puţinele soluţii era să mă întorc în oraş şi să mă integrez în peisaj fără să-şi dea nimeni seama cine sunt. Aveam o şapcă bordo de sub care nu mi se vedea toată faţa şi oricum îmi confecţionasem singur o mustaţă falsă după ce tăiasem cât avusesem nevoie dintr-o perucă a lui Bijou. Faptul că eram neras de câteva zile putea la rândul lui să mă facă greu de recunoscut. La fel ca ochelarii cu rame groase şi fără dioptrii, pe care-i luasem tot de la Bijou, dintr-un sertar al măsuţei din dormitor. Cred că şi-i punea când voia să pară intelectuală.

M-a pus naiba să-mi pierd telefonul mobil. Cine ştie câte apeluri şi mesaje oi fi primit? De la Bijou, normal. Ceilalţi cunoscuţi din Saint-Cirq, fiindcă „prieten” nu-i pot spune nici unuia, îmi vor fi şters numele din agendă, dacă apucaseră cumva să şi-l treacă. Nu de alta, dar... murisem.

Aşezat pe scaunul care scârţâie uşor din când în când, René Bondrat îşi ţine ochii închişi, dar nu doarme. Mintea lui derulează secvenţe dintr-o viaţă pe care, la drept vorbind, n-ar avea cine să i-o invidieze. Deşi minunat ca realizare, albumul Arcade în Arcadia i-a adus mai degrabă ponoase decât foloase. În plus, René habar n-are dacă a remarcat cineva rigoarea şi frumuseţea acrostihului care deschide albumul şi care e un fel de omagiu în versuri adus podului din Cahors.