La filmare cu mogulii

Realizatorul documentarului „Kapitalism - reţeta noastră secretă“, Alexandru Solomon, le povesteşte cititorilor „Adevărul“ cam cum decurge o zi obişnuită din viaţa bogaţilor României.

Să filmezi milionari ar putea constitui un gen documentar aparte, cu grad ridicat de pericol, cum sunt filmările în cosmos sau cele cu urşi grizzly. Când m-am apucat de „Kapitalism - reţeta noastră secretă", bănuiam că va fi greu, dar nu ştiam exact la ce m-am înhămat. Trebuia să predau versiunea scurtă în noiembrie 2009 televiziunii franco-germane „Arte", iar eu în aprilie încă nu aveam nimic sigur.

În 6 mai a fost prima zi de filmare. Primul care ne-a primit a fost Ioan Niculae. Asta a constituit o experienţă năucitoare. L-am însoţit de dimineaţă până seara, mai întâi la Zimnicea, unde construia o fabrică de bioetanol, apoi cu iahtul lui pe Dunăre spre combinatul chimic de la Turnu Măgurele.

La un moment dat, pe traseul de pe Dunăre dispăruseră balizele şi domnul Niculae a sunat la Căpitănie să întrebe unde exact e canalul navigabil. A aflat astfel că ne îndreptam cu toată viteza spre un banc de nisip şi a putut să evite coliziunea în ultima clipă. Asta e România, mi-am zis: poţi să ai un iaht care costă sute de milioane de dolari şi să rămâi împotmolit, la fel cum un Maserati îşi poate găsi sfârşitul într-o gură de canal pe bulevard. Dar România e aşa pentru că fiecare şi-a luat câte o halcă şi n-a mai rămas nimic la comun.

În continuare, am alergat după patron pe platforma de la Turnu Măgurele; nu puteai face un singur cadru: omul era atât de dinamic că nu putea fi prins. Adio decupaj, adio concepţie de filmare şi stil. Pe seară ne-a adus înapoi cu iahtul. La Zimnicea îl aşteptau de câteva ore bune nişte parteneri străini. Ziua lui nu se terminase: la 9 seara a intrat în şedinţă, iar noi am plecat acasă, cu capul vâjâind de vânt şi de gânduri.

„Luceafărul" capitalismului

În săptămânile următoare am stat mai mult la pândă şi pe telefon: ceilalţi moguli nu se lăsau prinşi. Între timp, mă consolam cu George Pădure, care era - desigur - mai liber decât ceilalţi (ceea ce nu înseamnă că nu îi sunt recunoscător). Pădure a fost un star al începuturilor capitalismului românesc, astăzi uitat. Într-o zi ne-a dus la Constanţa, unde fusese picolo, apoi şef de restaurant în tinereţe. Am mâncat împreună chiar la acel local, serviţi de un chelner cu care Pădure fusese, pe vremuri, coleg. Fostul şef privea cu un ochi profesionist, vag nemulţumit, chelnerul şi cârciuma de azi. Scena n-a mai intrat în film, dar m-a impresionat întâlnirea celor doi oameni care avuseseră destine aşa diferite.

De câte ori ne vedeam, domnul Pădure mă lua peste picior: „Ţi-a mai răspuns vreunul dintre moguli? Vezi că ai să faci filmul numai cu mine". A mai durat încă o lună şi jumătate până să reuşesc să filmez cu Voiculescu, Copos şi Patriciu. Dar despre asta, în pastila următoare.