Istoricul Marius Oprea şi-a lansat romanul „Neasemuita istorie a Imperiului Român de Răsărit“

Ovidiu Şimonca, Sorin Antohi, Marius Oprea şi Gabriela Adameşteanu, la lansarea cărţii, de la Librăria Eminescu                            FOTO: Facebook Marius Oprea

Marţi, 27 iunie, la Librăria Eminescu, istoricul Marius Oprea şi-a lansat cel de-al doilea roman, "Neasemuita istorie a Imperiului Român de Răsărit" apărut la Editura Polirom. Au vorbit alături de autor Gabriela Adameşteanu, Sorin Antohi, Ovidiu Şimonca.

„Când prezentul nimiceşte utopia şi viitorul, ne rămân ucronia şi trecutul. Scriind despre munca lui de gropar al comunismului (mai exact: «dezgropar»), arheologul şi poetul Marius Oprea şi-a descoperit vocaţia prozei lapidare, intense, mişcătoare. Primul său roman, Turma păstorului mut, era un parcurs al regăsirii de sine şi vindecării, nucleul unei alegorii metonimice a României – Spitalul Socola. Acum, autorul îşi extinde formula. Rezultatul, un dialog între memoriile primului Bazileu al Imperiului Român de Răsărit din 2056 şi un manuscris al său de aceeaşi factură din 2016, este o ucronie patafizică. Astfel, eliberată de constrîngerile speculaţiei raţionale, (auto)ficţiunea prefigurează o lume viitoare în care toate problemele şi-au găsit soluţiile. Multora, acestea le vor părea delirante. Dar dacă sînt singurele?”, consideră Sorin Antohi.

„SF sau literatură confesivă? Talent uimitor, nedrămuit, de a imagina România peste 40 de ani sau o coborîre şovăielnică în sinele pierdut şi, apoi, regăsit? Pe de o parte: România, ţară ce devine imperiu, cucerind Germania, exportînd acolo «Tihna Trupească şi Liniştea Sufletească», ţară al cărei Imn Naţional este Somnoroase păsărele, compus de un copil, ţară care se apără de nori radioactivi cu Brîul Maicii Domnului, ţară în care Bucureştiul ajunge sediul Parlamentului European.

Pe de altă parte: amintiri disparate şi înduioşătoare despre «ultimul arbore», «pasărea ploii», şarpele anguis fragilis, cîntecul guguştiucului care anunţă «iminenţa înălţării soarelui pe cer», nucul iubirii, drumul spre insula Amorgos, din arhipelagul grecesc.

De fapt, o caldă poveste de iubire, marca Marius Oprea, născocitor de fapte viitoare şi înţelept tălmaci de semne ale prezentului. Iubire: pentru ţara sa, pe care – prin puterea prozei – o face să fie altfel, populată cu personaje ce ne par cunoscute, construite cu o suavă plăcere, cu o gingaşă ironie. Şi iubire pentru Cristina! Aflaţi în carte de ce, prin Cristina, Imperiul Român de Răsărit îşi pierde numele şi rînduielile,” apreciază Ovidiu Şimonca.

FRAGMENT

"Astăzi de dimineaţă am auzit din întîmplare o poveste despre ultimul arbore şi pasărea ploii. O spunea o fetiţă şi probabil basmul, foarte scurt, era iscodit de mintea ei de cinci‑şase ani, dar puritatea poveştii m‑a făcut să‑mi doresc să o strîng în braţe, atunci şi acolo, într‑un vagon de metrou, dacă ar fi fost posibil – dar nu era. „A fost odată ultimul arbore, care creştea pe ultimul petic de pămînt şi în el şi‑a făcut cuib ultima pasăre de pe ultimul petic de cer. Într‑o bună zi, arborele îi spuse păsării probabil eu mă voi usca, deoarece nu a plouat de mult (aici fetiţa îşi împreunase mînuţele, iar apoi le ridicase deasupra capului, închipuind o coroană care adia în bătaia vîntului). Şi atunci pasărea, îngrijorată că prietenul ei se va usca şi va muri, a zburat în căutarea ploii. Pasărea a zburat mult, prin nimic, fără să zărească nici pămînt şi nici cer. În cele din urmă, în depărtare, a zărit o luminiţă, spre care s‑a îndreptat de îndată. Acolo a găsit o pădure întreagă şi alte păsări, între care s‑a oprit şi a început să se joace cu ele, uitînd cu desăvîrşire de copacul din care plecase. Deodată, într‑o zi, a început să plouă. Pasărea şi‑a adus aminte imediat de ultimul arbore pe care îl lăsase în pragul morţii şi şi‑a umplut cioculeţul cu apă. În zadar a încercat să le facă şi pe celelalte păsări să o urmeze, nici una nu avea curajul să plece şi să zboare din pădurea liniştită, prin nimicul periculos, spre o închipuire a ultimului arbore vorbitor, în care multe nici nu credeau. Aşa că pasărea a fost nevoită să plece singură înapoi.

Drumul a fost lung, s‑a rătăcit de multe ori pe calea de întoarcere către ultimul arbore şi de multe ori i s‑a făcut tare sete (aici fetiţa împreună din nou mîinile şi clătină gînditoare din cap, cunoscînd şi ea cum e să‑ţi fie tare sete), dar în cele din urmă a ajus la ultimul arbore, în care se mai afla o ultimă frunzuliţă, care abia se mai ţinea în vîrful unei crengi, restul fiind căzute toate, moarte şi uscate, la pămînt. Pasărea a vărsat cu grijă în pămînt picăturile de apă aduse în cioc, dar se pare că era prea puuuţină (lungi fetiţa cuvîntul), căci arborele care vorbise pînă atunci nu scoase un cuvînt să‑i mulţu­mească. Foşnea uscat în bătaia vîntului (fata îşi mişcă trunchiul pe scaunul albastru de metrou, cu mîinile din nou ridicate deasupra capului). Atunci, pasărea se aşeză la pămînt, lîngă tulpina ultimului arbore şi plînse amarnic, cu multe lacrimi, căci îi părea tare rău, crezînd că arborele vorbitor a murit fără apă din cauza ei.

Lacrimile care au udat pămîntul au făcut arborele să înverzească din nou şi, dintr‑odată, a început şi să plouă, astfel încît lîngă el au mai răsărit şi alţi arbori. Dar nu i‑a mai vorbit niciodată păsării căreia îi oferise adăpost, în vremea în care el era ultimul arbore şi ea ultima pasăre de pe ultimul petic de cer, pentru că, de fapt, era un alt arbore, frunzele vorbitoare ale ultimului arbore se uscaseră şi căzuseră la pămînt.

În afară de una, mamă, care era încă prea mică şi nu apu­case să crească, mamă, pînă să înveţe să vorbească de la celelalte. Şi de atunci pasărea a venit deseori la acela care fusese ultimul arbore, aducînd de fiecare dată ploaia cu ea, în speranţa că frun­zuliţa va creşte mare şi va vorbi din nou cu ea. Dar frunzuliţa a crescut şi tot nu vorbea, ea fusese, cum ţi‑am zis, prea mică să înveţe limba în care vorbea arborele cu pasărea şi, de atunci încoace, păsările vin întotdeauna la copaci şi le aduc ploaia, în speranţa că vor vorbi din nou cu ele, dar deocamdată nu s‑a întîmplat“ – îşi împreună fata mînuţele, încheindu‑şi povestea.

Nu ştiu dacă o aflase de la cineva, înclin să cred (sau vreau, îmi place să cred) că nu. În poală avea un desen făcut cu carioca, se vedea un copac verde, un nor albastru deasupra şi o pasăre galbenă, cu cioc roşu, deasupra copacului, pe albul hîrtiei dintre verde şi albastru. Spre fiecare era îndreptată cîte o săgeată, indicînd „arbore“, „pasăre“ şi „cer“. Mi‑a rămas în minte acel desen, fetiţa, rămasă pe scaunul de plastic al metroului, cu mîinile împreunate, privind gînditoare undeva spre podeaua vagonului, şi mama lîngă ea, completînd absorbită o integramă. Am coborât la Universitate, cu un dor nesfîrşit de băieţelul meu, aşa cum fusese el mic 

şi povestea întruna tot ce‑i trecea prin căpşorul lui de nici patru ani despre rîme, pe care le tot culegea din drumul spre grădiniţă şi le aşeza în iarbă, să nu fie călcate de oamenii mari. Cât de neatent am fost şi eu la toate acele poveşti ale lui, gîndindu‑mă la ale mele, pierzîndu‑le pe cele mai multe pentru vecie, încît nu mai ţin minte decît cîteva, amintirile fiindu‑mi inundate de timp şi propria neglijenţă. Trecem, fără să simţim, ca şi pasărea din poveste, pe lîngă cele mai frumoase momente ale vieţii noastre, iar apoi nici o părere de rău nu le mai poate aduce înapoi, să le putem retrăi. Viaţa mea e un şir de nostalgii. Vreau să curm, de acum înainte, pierderea unor asemenea clipe, dar cum? Cînd voi găsi un răspuns la această întrebare, mi‑e teamă să nu fie prea tîrziu. Ultimul arbore e pe cale de a se usca, iar eu nu am nici apă şi nici lacrimi. Mă duc iar la serviciu" (Copyright Editura Polirom, în colecţia Fiction Ltd.) 

Marius Oprea (foto, n. 1964, Tîrgovişte) a studiat istoria la Universitatea din Bucureşti şi este autorul unei teze de doctorat cu tema „Rolul şi evoluţia Securităţii (1948-1964)”. În 2005 a creat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, pe care l-a condus pînă în 2010. A publicat numeroase articole şi lucrări despre istoria Securităţii, care au apărut în presă sau au fost incluse în culegeri de studii şi publicaţii academice.

De acelaşi autor, la Editura Polirom au apărut: Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente (1949-1989) (2002, premiul Asociaţiei Editorilor din România pentru cea mai bună carte de istorie a anului); Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Braşov (în colab., 2002); Securiştii partidului. Serviciul de cadre al PCR ca poliţie politică (coord., 2002); Chipul morţii: dialog cu Vladimir Bukovski despre natura comunismului (2006); Bastionul cruzimii. O istorie a Securităţii (1948-1964) (2008); Şase feluri de a muri (2009, premiul revistei Observator cultural); Turma păstorului mut (2016).