Istoria lungă a oamenilor cu vederi largi. Cartea deschisă a spionajului în spaţiul românesc

„Istoria serviciilor secrete româneşti până la 1944“, Volumul I

Istoria oficială a serviciilor de informaţii din România a început când România Mică se organiza ca în afară: domnitorul Al.I. Cuza decreta pe 12 noiembrie 1859 înfiinţarea primei secţii de informaţii secrete, în cadrul Marelui Stat Major. Dar practica era veche, împământenită încă de pe vremea dacilor şi romanilor, strămoşii românilor.

Informaţia e esenţială. Calitatea informaţiei e vitală – parametrii fundamentali fiind viteza comunicării, acurateţea şi exclusivitatea. Informaţia înseamnă putere. Informaţia e prima condiţie, fără de care nu se poate, în calea spre victorie. 

Informaţia e cheia şi, nu de puţine ori, se află sub cheie. Istoria mare, universală a fost presărată de nenumăraţi oameni şi reţele ce au acţionat din umbră în căutarea informaţiei zdrobitoare. Aşa au mers lucrurile, aşa s-au ridicat ori au căzut imperii – pe barba vreunui conducător de stat, ori altfel, cu apetit pentru fructe interzise. S-au cunoscut cazuri. „Spionajul şi corupţia au jucat un rol infinit mai mare decât se crede în general“ – în cuvintele cercetătorilor J.W. Thompson şi S.K. Padover

În timp, agenţii secreţi au ieşit din sublimul anonimat şi s-au aşezat în centrul unor istorisiri cu iz legendar, uneori uşor romanţat, alteori diabolizat ori de-a dreptul controversat. Casanova, Mata Hari, „grupul de la Cambridge“, Richard Sorge, Aldrich Ames şi, mai recent, Edward Snowden sunt doar câteva dintre vedete. Spionii la vedere.

Dar istoria lor este lungă, de când lumea! Volumul „Istoria serviciilor secrete româneşti până la 1944“ al lui Marian V. Ureche realizează o incursiune în activităţile de spionaj din spaţiul românesc – din lumea antică până în cea contemporană. Un efort cu veleităţi enciclopedice şi un demers cronicăresc ce reuneşte activitatea de culegere de informaţii condusă în spaţiul românesc secole la rând. Întru o ameliorare a înţelegerii afacerilor şi intereselor ce s-au intersectat pe pământ românesc, încă de la apariţia primelor formaţiuni politice antice şi medievale.

În librării

„Istoria serviciilor secrete româneşti până la 1944“, Vol. I - „De la Burebista la Ştefan cel Mare“, 

Editura PACO 

Număr de pagini: 478 

Preţ: 50.00 RON

Nume de cod: Iosua, cuceritorul

În partea introductivă, cartea oferă o expunere amplă a originilor şi evoluţiilor din sfera preocupărilor informative ale popoarelor antice – din Mesopotamia până în China şi din Roma până în Bizanţ şi, mai departe, în Rusia ţaristă. Tocmirea de iscoade a însoţit chiar ridicarea unor civilizaţii. 

De pildă, printre cele mai vechi atestări ale culegerii de informaţii e menţionat episodul biblic, dezvăluit în Vechiul Testament, când Moise, conducând poporul evreu prin deşert, în drum spre Pământul Făgăduinţei, „a trimis câte un om din fiecare trib al său să iscodească ţara Canaanului“. Acesta e un moment simbolic pentru istoria spionajului, căci Moise l-a numit pe unul dintre ei Iosua. Iar „acesta trebuie considerat primul spion ce poartă un nume conspirativ“, conform volumului „Istoria serviciilor secrete româneşti până la 1944“.

De altfel, Canaanul a fost cucerit sub comanda lui Iosua, succesor al lui Moise la porunca divină. Aşadar, se poate spune că activităţile de spionaj nu ţin numai de supravieţuire ori de strategie rece. „Sunt codificate în religia şi morala creştină, fiind date ca pildă spre învăţătură“, susţine autorul.

Spionii antici

Pe pământ românesc, activităţile de informaţii au putut fi atestate încă din vremea lui Burebista. Un moment interesant s-a petrecut, însă, în Primul Război Daco-Roman (101-102). Frescele de pe Columna lui Traian dezvăluie câteva detalii în legătură cu acest eveniment. După intrarea trupelor romane în Dacia, Decebal a pus la cale diversiunea moesiană: în vreme ce o forţă de luptă ataca flancul drept al armatei romane, dacii părăseau cetăţile de la Dunăre şi se retrăgeau în interior. Scopul era, însă, acela de a cunoaşte „mişcările şi direcţia pe care o lua armata romană, prin spioni, din care romanii prind unul şi-l aduc de păr, cu mâinile legate la spate, înaintea împăratului“, aşa cum arată Marian V. Ureche în cartea sa.

Izvoarele istorice atestă că dacii recurgeau ades la astfel de practici, iar imortalizarea scenei pe Columnă confirmă importanţa gestului şi faptul că romanii îl considerau o adevărată ameninţare. Mai mult, unele voci din domeniu susţin chiar că „Decebal ar fi trimis spioni până la Roma pentru a afla problemele expuse în Senat“.

Acţiuni subversive la Poartă: capuchehaiele

În cel de-al doilea volum al „Istoriei serviciilor secrete româneşti până la 1944“ este cercetată perioada medievală românească, secolele XV-XVII – iscoade şi agenţi străini, soli şi emisari otomani, habsburgici, polonezi, trimişi papali şi relaţiile lor cu domnitorii valahi şi moldoveni. Un capitol este dedicat capuchehaielor, un soi de ambasade româneşti la Constantinopol, case legale şi permanente ale trimişilor voievozilor la Poartă.

Din documentele otomane reiese că agenţii români – cu rol mai degrabă administrativ şi diplomatic – erau consideraţi soli sau comisari, spre deosebire de trimişii polonezi şi unguri, care erau numiţi reprezentanţi ai regilor lor la Poartă. Uşor de intuit, scopul instituţiei era de a asigura menţinerea domnitorului român pe tron, prin consolidarea de relaţii cu persoane cu funcţii înalte la Curtea sultanului, prin şarmul propriu, daruri şi schimb de informaţii.

Activităţile capuchehaielor nu se limitau numai la culegerea de informaţii, în atribuţiile lor intrând şi „activităţi de influenţare pozitivă, de dezinformare sau acţiuni de influenţă în favoarea ţărilor române“, aşa cum se detaliază în volum. Diplomaţi-iscoadă chitiţi pe diversiune. Un exemplu: În 1522, paşa de Nicopole Mehmet beg, român din os domnesc convertit la mahomedanism, trimite depeşă la Poartă şi cere tronul. Surpriza? „Auzind capuchehaiele de la Poartă, au trimis degrabă de au dat veste boierilor ţării de acest lucru ce se face, ca să se facă ţării domn turc, deci boierii auzind aceasta s-au unit cu toţii şi s-au împăcat şi au ridicat domn, cu voia tuturor, pe Radu de la Afumaţi“, scrie Marian V. Ureche. Acestea erau puterea şi flerul capuchehaielor.