Irvine Welsh: „Să transformăm bisericile în discoteci!“

La invitaţia „Adevărului literar & artistic“, autorul romanului-cult „Trainspotting“, Irvine Welsh, rescrie „Cele zece porunci“ pentru societatea contemporană. Despre romanul lui, „Trainspotting“, ecranizat în 1996 de Danny Boyle, fanii au spus că e Noua Biblie. Cel mai recent volum al lui Irvine Welsh, „Varză reîncălzită“, a apărut de curând la Editura Polirom.

Ai avut meserii dure, care cereau efort fizic, până să devii scriitor. O vreme ai fost depanator TV, apoi ai renovat case... Când munceai, te gândeai la personaje pentru cărţi?

Cred că m-au interesat oamenii dintotdeauna, poveştile lor, motivaţiile lor, să reuşeşti să înţelegi multe din locurile în care lucrezi, de la oamenii pe care îi întâlneşti. În general, le spun tinerilor care vor să devină scriitori: nu vă apucaţi de cursuri de „creative writing", mai bine găsiţi-vă o slujbă. Până la urmă, poate că veţi scrie sau nu, dar să învăţaţi tehnica în sine e inutil, dacă nu sunteţi scriitori, vreau să spun, dacă nu sunteţi predispuşi să vă exprimaţi în felul ăsta.

Romanul „Trainspotting", apărut în 1993, construieşte lumea unor tineri dependenţi de droguri, dar e mai mult decât atât: o parte necenzurată dintr-un univers social contemporan. A fost cartea ta de debut, o carte foarte curajoasă. A fost greu să ţi-o asumi?

Eram sigur că o să fie publicată, dar nu m-am gândit nicio clipă că o să apară la o editură atât de importantă (n.r. - Publisher Secker & Warburg). Am crezut că va fi o carte de interes local şi m-a cam luat prin surprindere când succesul a devenit naţional, apoi internaţional. Chiar era ciudat. Nu eram pregătit pentru asemenea valuri de reacţii extreme, de la entuziasm la aversiuni, cu precădere maliţioase, şi nu din partea cititorului obişnuit, ci în interiorul lumii literare. Mă simţeam de parcă aş fi invadat Irakul: eram salvarea literaturii sau monstrul care o va distruge. Mă gândeam: „La dracu', dar potoliţi-vă, e doar o carte!". Mi se părea exasperant la vremea aceea. Acum sunt încântat că oamenii pot fi atât de pasionaţi de scris.

Dacă „Trainspotting" e Noua Biblie, aşa cum inspirat a numit-o un critic, atunci care ar fi „Cele Zece Porunci" ale societăţii noastre scrise de tine?

Primele trei porunci sună aşa: „Lăsaţi cartierele să bubuie de petreceri. Îmi place propriul meu ipod, dar vreau să aflu ce ascultă ceilalţi şi vreau s-o aflu din stradă, nu online", „Nu lăsaţi pe nimeni să intre în biserică decât dacă a făcut sex de dimineaţă", „De fapt, hai să transformăm toate bisericile în discoteci".

În „Trainspotting" sunt câteva fragmente foarte vii, descrii fizic şi milimetric dependenţa de heroină. Cum te-ai documentat?

Eu însumi sunt un fost dependent de heroină. M-am oprit înainte ca SIDA să se infiltreze în acea comunitate. Am avut mare noroc, dar comunitatea noastră a fost devasată de virus. Am vrut să prezint lumii cum arată această subcultură. Viitoarea mea carte, „Skagboys", a cărei acţiune este plasată înainte de cea a romanului „Trainspotting", va arăta cum s-a format o asemenea cultură.

Ce găseşti fascinant în această lume a dependenţei?

Societatea ne încurajează să avem tot felul de obsesii şi angoase. Aici sunt rădăcinile dependenţei. Nu există cale de mijloc cu dependenţa: ori te laşi dus de ea, ori fugi. Şi cred că fără să exploateze această natură dependento-obsesiv-angoasantă, capitalismul n-ar putea să supravieţuiască. Hai să spunem lucrurilor pe nume, după orice standarde intelectuale, 95% din lucrurile pe care le consumăm sunt numai rahaturi şi, dacă ar depinde de alegerea noastră, nu ne-am atinge de ele.

Ai 52 de ani. Ce relaţie e între vârsta ta şi cea a personajelor tale?

În general, ele tind să fie mai tinere decât mine. Cu excepţia unora dintre povestirile din „Varză reîncălzită" - cu cât îmbătrâneşti, cu atât te interesează mai degrabă personaje mai în vârstă.

În povestirile din „Varză reîncălzită" sunt multe secvenţe violente, care însă nu tulbură liniştea lumii.

Ai o teorie despre cum ne raportăm uman la „celălalt"? Vrem să fim vedetele propriilor noastre drame. Dacă reuşim să ne prindem de asta, atunci poate avea consecinţe negative, e posibil să-i facem pe ceilalţi să sufere. Iar dacă n-o facem şi ne ţinem pornirile în frâu, ne provocăm nouă înşine suferinţă. Şi n-avem la dispoziţie decât o singură încercare.

Cărţile tale au umor negru şi gesturi extreme - există violenţă, presiune, dependenţă. Şi totuşi, despre tandreţe ce s-ar putea spune?

Mă interesează mai ales felul în care încercăm să evităm tandreţea, crezând că ne poate distruge. Cărţile mele sunt cumva tocmai despre extremele la care putem ajunge ca s-o evităm. Personal, mai degrabă, tind să caut tandreţea - şi asta mi se pare fascinant.

Ce-ai face dacă ai fi femeie pentru o zi?

Ar fi ceva de natură absolut fizică, ceva ce nu pot face eu însumi, de exemplu să am menstruaţie sau să nasc.

Rebelul care a scris „Jeg" şi „Porno"

Irvine Welsh are 52 de ani şi este unul dintre cei mai importanţi autori scoţieni ai momentului. Atipic, Welsh a aplicat de-a lungul timpului o deviză unică, fiind convins că în viaţă - la fel ca în literatură - singura regulă e să nu urmezi nicio regulă.

- A renunţat la şcoală la vârsta de 16 ani, apoi a lucrat ca muncitor. A cochetat însă şi cu muzica, fiind un adept al mişcării punk din anii '70, apoi a cântat în câteva trupe rock.

- A devenit celebru şi aclamat internaţional în 1993, când, renunţând la toate celelalte pasiuni, s-a apucat de scris şi a publicat primul roman, „Trainspotting", o carte puternică despre subcultura drogurilor. O realitate pe care Welsh o gustase pe propria piele, fiind vreme de ani buni dependent de heroină, la fel ca cele mai multe dintre personajele sale. Romanul a ajuns un fenomen, a fost reeditat de peste zece ori, iar în 1996 a fost ecranizat în regia lui Danny Boyle. Welsh a mai publicat: „Jeg", „Porno", „Dacă ţi-a plăcut şcoala, munca o să-ţi placă şi mai mult".

- Scrierile sale sunt dominate de dependenţă, fotbal, realităţi crude, umor negru şi, mai ales, de nonconformism.

- Volumul de povestiri „Varză reîncălzită" este o înşiruire ironică de întâmplări aproape suprarealiste, care, oricât de extreme, nu reuşesc totuşi să tulbure ordinea banală a lumii.

„Cele zece porunci" ale secolului XXI, după Irvine Welsh

1 Lăsaţi cartierele să bubuie de petreceri. Îmi place propriul meu ipod, dar vreau să aflu ce ascultă ceilalţi şi vreau s-o aflu din stradă, nu online.

2 Nu lăsaţi pe nimeni să intre în biserică decât dacă a făcut sex de dimineaţă.

3 De fapt, hai să transformăm toate bisericile în discoteci.

4 Nu votaţi dacă partidul, sau candidatul, respectiv nu vă reprezintă.

5 Susţineţi clubul de fotbal „Hibernian" şi mergeţi în pelerinaj anual la ei acasă.

6 Aveţi încredere în Yogi.

7 Nu alegeţi niciodată pe cineva care are peste treizeci de ani într-o funcţie publică.

8 Trimiteţi obezii să muncească în agricultura Lumii a Treia pentru vreo două boluri de orez pe zi şi câteva legume.

9 Rebotezaţi locurile plictisitoare. De exemplu, Lacul Michigan - „Cel Mare", ar putea să se cheme... Lacul „Cerânjeştibă Fasolea".

10 Amendaţi pe loc indivizii care poartă genul ăla de încălţăminte în care doar ce-ţi bagi picioarele, fără alte mecanisme de închidere.

Cerinţe de la viaţă: „băutură, fotbal şi din când în când un futai"

„Îmi încleştez laba şi o flutur în faţa micilor fraieri.
Aşa că până o să reuşească băieţii de la salvare s-o urce în maşină, cum e ea atât de grea, o să se termine deja prima repriză. Iau picioarele de la plozi şi mă duc să le arunc în spate lângă ea, da' un tip de la salvare le ia şi le împachetează în nailon şi bagă cioturile ăstea într-o găleată cu gheaţă. Ne urcăm în spate cu ea şi tipu' care conduce nu pierde timpu' deloc. Când ajungem lângă casa noastră îi zic:
- Io mă dau jos la sensu' giratoriu, prietene
- Ce? face tipu'.
- Pe mine lasă-mă aici, îi zic.
- Nu oprim aici, prietene, nu oprim până nu ajungem la spital. N-avem timp de pierdut. Tu va trebui s-o internezi pe nevastă-ta şi să ai grijă de copii acolo.
- Mda, corect, zic io, da' în tot timpu' ăsta îmi făceam planuri. E cumva vreun televizor în salon, prietene? Tre' să fie, nu-i aşa?
Fraieru' ăla se uită la mine ciudat şi zice:
- Da, e televizor.
Şmecheru' dracului. În fine, ea are pe faţă o mască de oxigen şi un tip de la salvare îi zice să nu încerce să vorbească, şi io îmi zic în sinea mea: ce noroc, io încerc s-o fac să nu vorbească de ani de zile. Să n-o aud cum mă fute la cap de parcă ar fi vina mea. A fost din cauză că ea a vrut să mai bea, vaca asta beţivă. I-am zis, dacă ai sta cu copiii să ai grijă de ei la fel de mult cât stai cu sticla, poate că n-ar fi rămas atât de mult în urmă la şcoală, mai ales fraieru' ăla mic de Jason. Mă întorc spre el şi îi zic:
- Şi să nu crezi cumva că o să scapi de şcoală doar pentru că maică-ta s-ar putea să stea la spital câteva săptămâni. Ar fi bine să te pui pe treabă, fiule, ascultă-mă ce-ţi spun.

Uneori îmi spun că poate sunt prea dur cu băiatu' ăsta. Da' dup-aia zic: nu, pentru că şi la mine a fost la fel, bătrânu' m-a tratat exact la fel şi nu mi-a stricat deloc. Eşti dur pentru că îi iubeşti, cum se spune. Şi io sunt dovada vie că e cea mai bună soluţie. Adică pe mine nu mă vezi niciodată să am probleme cu poliţia, în afară de atunci când eram mai mic. Mi-am învăţat lecţia: îmi văd de treabă şi mă ţin la distanţă de fraierii ăştia. Nu cer de la viaţă decât nişte băutură, fotbal şi din când în când un futai.

Da' asta mă face să mă gândesc: oare cum o să fie să mi-o trag cu ea dacă nu mai are picioare...? Aşa că o scoatem pe rănită şi un fraier de doctor îmi spune că sunt în şoc, io mă gândesc la meci şi dacă fraierii ăia au dat deja gol atunci chiar că o să fiu în şoc. Mă întorc spre tip şi zic:
- Ascultă, prietene, ştii, io şi cu ea, cum ar veni când suntem împreună?
Fraieru' nu se prinde.
- În pat, gen?
Tipu' dă din cap.
- Înţelegi, dacă ea nu mai are picioare, o să mai pot să i-o pun, gen?
- Poftim? face tipu'.
Prost ca noaptea. Şi ăsta e doctor şi aşa. Credeam că tre' să ai ceva creier pentru meseria asta.
- Ziceam de viaţa noastră sexuală, âi spun.
- Păi, presupunând că soţia dumitale supravieţuieşte, viaţa voastră sexuală ar trebui să fie normală, zice fraieru' privindu-mă de parcă aş fi cine ştie ce dement.
- Păi, zic io, asta da veste bună, pentru că nu era normală nici înainte! Asta dacă nu cumva numeşti normal un futai o dată la trei luni sau ceva, şi după mine asta nu e normal deloc.

Aşa că încercam să mă uit la meci, la televizoru' din sala de aşteptare. Nu tu băutură, nu tu nimic, şi toţi demenţii ăia mă hărţuiau cu formulare şi întrebări şi copiii îşi făceau de cap, mă băteau la cap că dacă maică-sa e bine şi când mergem acasă şi tot felu' de căcaturi de-ăstea. Da' io i-am avertizat pe fraieri, las' că vedeţi voi când ajungem acasă, le-am zis io.
Da' un lucru e clar: când iese din spital, înţelegi, dacă nu poa' să facă treabă prin casă, io m-am uşchit. Te cred şi io, fraiere. Să am grijă de o vacă grasă fără picioare! Asta da distracţie! Şi a fost doar vina ei, grasa dracului. Să-mi fută mie faza aşa. Nu că meciu' ar fi fost memorabil, înţelegi, încă un zero-zero de-ăla tâmpit".

(Fragment din volumul „Varză reîncălzită", apărut la Editura Polirom, în Colecţia Biblioteca Polirom)