Ioana Pârvulescu, autoarea bestsellerului „Inocenții“, publică prima carte pentru copii

0
0

Scriitoarea Ioana Pârvulescu, cunoscută pentru cărți precum „Inocenții“ sau „Viața începe vineri“ debutează în literatura pentru copii cu volumul „Invizibilii“, publicat la Editura Humanitas Junior – o carte numai bună de dăruit în luna cadourilor.

ioana parvulescu
Ioana Pârvulescu și cea mai recentă aparție a sa, marca Humanitas Junior. FOTO: Facebook Humanitas

Laura este inteligentă, curioasă și plină de curaj, deși se crede „neobișnuit de obișnuită“. Are însă un secret. O să vi-l spun și vouă: la aproape opt ani, nu știe să citească. Motivul? Imaginația ei prea bogată. Într-o bună zi, colegii Laurei intră în bibliotecă și dispar. Au devenit pur și simplu invizibili! Unde ar putea să fie? Ca să-i regăsească, fata trebuie să treacă prin șase încercări și să cunoască șase lumi. Din fericire, nu e singură în aventurile ei. Are alături un vrăjitor. Va reuși el oare s-o învețe și formula magică a cititului?

„Invizibilii“ este o carte pentru copii despre vraja cărților, pentru cititori de la 8 la 108 ani, și poate fi găsită în librării, dar și comandată de pe libhumanitas.ro

image

Fragment

„Dacă vreți să știți, urăsc amânările. Vă spun de la început: dacă o să ajungem vreodată prieteni, vă rog să nu‑mi spuneți niciodată „Mai târziu!“ sau „Amânăm!“. Pentru că nu știu cât rezist la așa ceva, familia mi‑a epuizat răbdarea, la capitolul ăsta. Amânările mi‑au mâncat viața. E posibil să stricăm prietenia.

Poate că unii dintre voi au idee cum e să fii sora mai mică, iar eu sunt sora mai mică! Păi e ca și cum ai avea mereu întârziere, ca trenurile din Gara de Nord. Sau ca și cum, pe stradă, ai alerga mereu cu câțiva pași în urma celorlalți. Tot vrei să‑I ajungi, dar n‑ai cum, fiindcă și ei aleargă. Sau ca și cum ai afla un secret la câțiva ani după ce l‑a aflat sora sau fratele tău, nu contează. La mine e vorba de un frate.

Toma e cu 4 ani mai mare decât mine. Nimeni nu‑i zice Toma, toți îi zic Tom, iar diriginta lui îi spune Tommy. Eu îi spun de obicei Tomiță, dar lui nu‑i place. Mă străduiesc să‑I spun Tom și uit mereu. Iar bunica îi spune „puiul meu“ și la fel îmi zice și mie, tot „puiul meu“.

Pe mine mă cheamă, în general, Laura. Toma‑Tom‑Tommy‑Tomiță zice că e ciudat că numele lui se schimbă de la o clipă la alta, chiar dacă el rămâne, din câte își dă seama, același.

Eu cred că și noi ne schimbăm, când în fața noastră sunt oameni diferiți: pentru fiecare suntem altcineva și altfel. De exemplu, pentru mine Tom e mare, iar pentru mama, tata și bunicii noștri e mic. Pentru prietenul lui, Raul, e la fel de mare, au aceeași vârstă și înălțime.

Din păcate eu sunt cea mică pentru toți din familie, și pentru Raul, iar asta e mai greu de înțeles și, mai ales, e nedrept!

Tom a primit, de curând, un telefon mobil, cadou de ziua lui, cu care face și fotografii, eu trebuie să mai aștept 4 ani pentru asta! Vă dați seama? 4 ani de așteptare pentru un telefon! Nu‑mi vine să cred!

Mama spune mereu: „Lasă, mai târziu, să mai crești!“ Părinții nu înțeleg deloc că tu mori să faci acum un lucru, nu peste o mie de ani. Tata, care e șofer pe Uber și pentru care timpul e totdeauna o problemă, spune de multe ori: „Mai târziu e prea târziu“. Doar că niciodată n‑o contrazice pe mama. Mama lucrează la CFR și cred că trenul e mai puternic decât mașina.

Așa că, pe mine, toți mă lasă cu mai târziu‑ul meu în brațe. Și dacă mai târziu e cu adevărat prea târziu sau niciodată? La asta nu se gândește nimeni?

Acum, pe loc, nu mai târziu, nu prea târziu, nu niciodată, o să vă spun povestea întâmplărilor extraordinare și categoric extraterestre prin care am trecut la sfârșitul clasei I, după ce ]nvățasem toate literele, de la A la Z. Între timp au trecut patru ani, acum am vârsta pe care o aveau pe‑atunci Tom și Raul. Ei acum au intrat la liceu. Mereu e așa, nu‑i pot ajunge din urmă.

Îmi amintesc totul ca și cum s‑ar întâmpla din nou. Făceam orele cu un învățător, mai puțin religia, engleza și educația fizică, la care aveam profesori. Toți copiii îi ziceau învățătorului nostru Domnu’.

Era Ziua cititului. Directoarea școlii a hotărât ca în dimineața aia de joi, copiii din clasele I–IV să se ducă la bibliotecă: să citească acolo sau să împrumute cărți, în loc să facă ore. Toată lumea s‑a bucurat, și noi, și învățătorii noștri. Sunt uneori și momente din astea, când elevii și ]nvățătorii se bucură deodată.

Avem o sală de lectură uriașă. Pereții par făcuți de sus până jos din cărți. E foarte frumos, fiindcă ai impresia că sunt mai moi și mai calzi decât cei obișnuiți. E ca un castel de cărți de citit. Odată mi s‑a părut că pereții foșneau, ca frunzele din pădure.

Nu vă mirați, tata îi zice adeseori mamei: „Fiica ta are prea multă imaginație“. Când spune așa, „fiica ta“, e întotdeauna un reproș. Atunci mama îi spune lui tata, apăsând într‑un anumit fel cuvintele: „Mai bine prea multă decât prea puțină, ca la alții!“ Nu știu cine‑or fi alții.

Imaginația, mi s‑a explicat, e o vacanță frumoasă a gândurilor, dar uneori, când ți‑e frică, poate fi și o vacanță foarte urâtă.“

Cultură


Ultimele știri
Cele mai citite

Partenerii noștri