INTERVIU Victoria Cociaş: „Actoria este o continuă renunţare la propriul ego pentru a crea alte identităţi”

Unul dintre primele evenimente ale Festivalului Internaţional de Teatru Undercloud a fost spectacolul „Maria Callas-La Divina“, regizat de regretatul Radu Gabrea şi având-o ca protagonistă pe actriţa Victoria Cociaş. Actriţa a vorbit despre spectacol, despre poezie şi despre proiectele sale, într-un interviu pentru Adevărul.

Text de Loreta Popa

Actriţa Victoria Cociaş (60 de ani) este profund îndrăgostită de profesia ei. Are o sensibilitate tandră şi dramatică în acelaşi timp, o puternică expresivitate care a ajutat-o să atingă dimensiunea visată de orice actor, dimensiunea poetică. Actriţa a reuşit să îmbine cariera teatrală cu cea cinematografică, culegând în egală măsură gloria fiecăreia. Actriţa Victoria Cociaş trăieşte pentru teatru. Are o seninătate, o inocenţă specială pe care doar marile spirite o au, în ciuda experienţelor dificile, respectiv pierderea celui cu care a format un întreg atâţia ani, regizorul Radu Gabrea. „Ceea ce te păstrează este o activitate intensă la care să ţii şi care să te bucure. În momentul în care eu aş şti că nu aş mai putea să fac film deloc, atunci timpul ar deveni un adversar. Dar aşa, câtă vreme eu pot să transform toate gândurile în realitate, timpul e de partea mea”, mărturisea regizorul într-un interviu.

Adevărul.ro: Este greu ca femeie în lumea teatrului?

Victoria Cociaş: Sunt roluri feminine mai puţine decât roluri masculine. Acesta este singurul motiv pentru care cred că e mai dificil. Când apare o piesă ca „Opt femei”, de Robert Thomas, care va avea premiera curând, la FESTin pe Bulevard, deja este un răsfăţ. Spectacolul este superb, deja foarte bine primit de public. Mai joc în  „Pocker face”, de Petr Kolecko, la sala Studio a Teatrului Nottara, în piesa lui Matei Vişniec „Trei nopţi cu Madox”, de asemenea, în  „Poveşti inocente”. Acestea sunt spectacolele în care mă puteţi vedea la Teatrul Nottara în viitoarea stagiune.

Mai are teatrul magia lui specială?

Eu cred că da. Mai există magie în spaţiul teatral, altfel nu ar fi lumea atrasă încă de fenomen. De asemenea, mulţi tineri îşi doresc să facă această profesie. Despre noi, toţi ceilalţi care suntem îndrăgostiţi şi facem cu pasiune meseria aceasta, nu mai vorbesc.

 Eu nu mă văd în afara ei. Ca mulţi dintre colegii mei, de altfel. Nu mă pot vedea în afara teatrului. Mai am încă multe de spus şi am spectacole pe care le joc cu mare plăcere. 

Unul dintre acestea este „Maria Callas”, care a fost invitat în cadrul Festivalului de Teatru Independent Undercloud, pe 22 august. În septembrie reîncepe stagiunea. Am împreună cu Catrinel Dumitrescu un spectacol, „Aici nu-i de joacă”, pe care l-am reluat la sfârşitul stagiunii trecute la Teatrul Excelsior şi aşteptăm cu nerăbdare să reîncepem activitatea. Este o comedie lirică foarte frumoasă, apreciată de public. Am jucat până acum la Nottara, dar ne-am mutat la Excelsior. Sper ca lumea să vină să ne vadă acolo.  O să particip la FESTin pe Bulevard cu spectacolul „Opt femei”, pus în scenă de regizorul german Andreas Merz-Raykov, care a fost şi producţie de film. Într-un mod inedit, este o comedie muzicală,  în care joc cu mare plăcere împreună cu alte şapte colege. Opt doamne…

Este frumos drumul acesta de căutare a emoţiei…

Este… Mie-mi face mare plăcere să joc şi să repet. Căutarea, cercetarea, palparea unui personaj, lucrul cu ceilalţi, interacţiunea cu colegii, cu regizorul, cu scenograful, cu textul, autorul. Toate sunt lucruri care îmi fac plăcere.

E complicat să croieşti hainele unui personaj astfel încât să intri în ele?

Fiecare actor face acest lucru diferit. Extrem de personal. În timp, fiecare dintre noi stabileşte o relaţie cu textul şi cu personajele, cu regizorul şi cu colegii, pentru că e un întreg complex de relaţii din care se creează personajul. Nu este doar muncă individuală. Experienţa te învaţă cel mai mult.

Studenţii ar putea deprinde foarte multe dacă s-ar cunoaşte mai bine între ei şi ar fi mai bine cunoscuţi de către profesori.

Sunt mult prea mulţi studenţi pentru un singur profesor, aşa că astăzi acest lucru este imposibil. Actoria este o profesie la care lucrul individual cu profesorul este extrem de important. Autocunoaşterea şi cunoaşterea ta de către profesor sunt importante.

Aşadar, vă amintiţi bine începutul drumului?

Da. Eram la vremea respectivă zece sau 11 studenţi într-o clasă, suficienţi pentru a face şi Cehov, şi Shakespeare, şi Caragiale, şi Ionesco. Grupuri mici sau mai mari, nu conta. Lucram intens. Nu eram 40 ca să nu apuce profesorul să lucreze cu noi. Nu era zi să nu stăm măcar jumătate de oră pe scenă. Se poate face teatru ca terapie, ca training de dezvoltare personală, dar ca să poţi fi cu adevărat profesionist, după ce ai terminat şcoala, trebuie să ai multă ambiţie, determinare şi foarte mult noroc. În afară de talent. Muncă şi transpiraţie şi noroc…

Ştiu că iubiţi enorm poezia. De altfel, aşa ne-am reîntâlnit la Festivalul Gellu Naum aflat sub patronajul Muzeului Naţional al Literaturii Române.

Aşa este. Am iubit de mică poezia. Am ajuns la teatru prin poezie. L-am iubit foarte mult pe Eminescu, mi-a plăcut foarte mult Blaga, mai târziu Gellu Naum. Am  şi jucat într-o piesă a lui Naum, „Insula”, în anii ’80, în regia lui Mircea Marin. Am fost fascinată de poeziile lui, de piesa lui. Am o atracţie specială pentru teatrul absurd; am citit apoi Urmuz şi Tristan Tzara. Eu fac parte din generaţia care iubeşte această formă artistică. Nu mai există asemenea poeţi. Îl iubesc enorm şi pe Caragiale. Este incredibil… Îmi plac Shakespeare şi Cehov. Îmi place şi Matei Vişniec, în ale cărui piese am jucat mult. Am fost  la Festivalul de la Avignon cu unele textele lui. Şi acum joc cu plăcere. Am iubit-o foarte mult în tinereţea mea pe Olga Tudorache. Am fost fan, un fel de  iubire dincolo de realitate, drept pentru care am plâns jumătate de oră încontinuu când am aflat că nu voi fi la clasa ei după ce am intrat la Teatru. 

În anul în care am dat eu la facultate erau două clase de actorie. Profesoare erau Olga Tudorache şi Beate Fredanov. Eu am fost repartizată la clasa Beate Fredanov. Fiind atât de îndrăgostită de actriţa Olga Tudorache am spus că nu mai intru în clasă. Am vrut să renunţ la facultate, atât am fost de supărată şi impulsivă. Am avut noroc cu un coleg care m-a salvat, m-a băgat în clasă şi mi-a spus: „Nu-ţi dai seama că eşti studenta unei mari profesoare? Extraordinar de mare”… Da, dar eu voiam la Olga Tudorache.

Oare nu te puteai strecura la cursurile ei în timpul anului?

Sigur că te puteai strecura de la o clasă la alta, dar aveai mult de lucru la tine în clasă şi apoi nu puteai trece neobservat. Eram trei fete şi şase sau şapte băieţi. Ce să te strecori?! Intrai şi te vedeai. Am fost foarte fericită de relaţia mea cu Beate Fredanov. Am învăţat foarte multe de la ea. Dacă eram la Olga probabil că aş fi copiat-o. Atât de mult o iubeam. Dar Cineva acolo Sus le aranjează cum trebuie.

Acum puţini sunt studenţii care mai ştiu cine sunt Gheorghe Cozorici, Gheorghe Dinică, George Constantin sau Olga Tudorache. Ce sfat ai da unor studenţi care îşi încearcă norocul la Teatru?

 Dacă nu au o determinare majoră, dacă nu pot să trăiască viaţa aceasta decât făcând această profesie, să încerce! Este o mare competiţie, se câştigă greu o pâine în teatru. Dacă de asta fac teatru vor fi dezamăgiţi. Aici e vorba doar de pasiune şi determinare. Dacă recunoşti în tine sensibilitate, talent şi dorinţa de a comunica cu ceilalţi, atunci da. În rest, se poate face foarte bine teatru ca dezvoltare personală. Este folositor ce înveţi în teatru în multe alte profesii.

Auzeam spunându-se că actoria este o profesie a orgoliilor.

Actoria este o profesie a umilinţei, nu a orgoliilor.

Unii vor să se facă actori ca să fie priviţi, să se arate, dar nu e asta profesia. Actoria este o continuă renunţare la propriul ego pentru a crea alte identităţi. Eu fără teatru, cum spuneam mai devreme, nu pot. Ca organizator de festival sunt mai puţin pricepută. Am emoţii mult mai mari decât atunci când am spectacole. Emoţii de cu totul altă natură. Emoţia creativ artistică e una. Cu totul altceva este emoţia organizatorică.

Regizorul Radu Gabrea ne-a părăsit anul acesta şi misiunea de a duce mai departe festivalul v-a revenit dumneavoastră…

Da. Este primul an fără Radu. Ca să nu mai spun de faptul că şi locul de desfăşurare este altul. Central European Festival va avea loc în acest an la Timişoara,  între 3 şi 9 septembrie. O săptămână de film. Este un festival iniţiat de Radu Gabrea, care şi-a dorit foarte mult ca cinematografiile din zona centrală a Europei să fie mai mult cunoscute, să ne cunoaştem între noi, pentru că e o zonă cu un potenţial creativ extraordinar, fapt dovedit în ultimul timp prin premiile importante pe care aceste cinematografii le-au luat din România, Ungaria, Polonia. Primele şase ediţii au avut loc la Mediaş. Radu Gabrea, la începutul acestui an, a dorit să dezvolte festivalul pentru un public mai numeros şi cu un alt orizont cultural şi a dorit să meargă la Timişoara. După ce a plecat dintre noi, eu am încercat să-i continui strădania.

Pentru mine este important a păstra memoria lui continuându-i munca la acest proiect, o muncă frumoasă. Central European Film Festival este copilul lui creativ, la fel cum sunt şi filmele. În creaţie, în film, nu putem face nimic pentru a continua, dar în organizarea unui festival eu cred că o să dau tot ce am mai bun ca să-i duc visul mai departe.

Îmi doresc să cresc festivalul creat de el odată cu orizontul cultural al Timişoarei, care va deveni capitală culturală europeană în 2021.

Mai există astăzi filme interzise, apropo de cinematografii central-europene, care au avut parte de cenzură de-a lungul timpului?

Nu cred că mai există filme interzise. Dar întrebarea ta îmi dă şansa să spun că vom deschide festivalul cu un Cine Concert. O parodie cehă din 1967 ilustrată de o formaţie de jazz, Eyot, care vine din Serbia şi pe care i-am cunoscut la Festivalul de jazz de la Gărâna. Vom avea deci un film în Piaţa Libertăţii care se numeşte „Happy end”. Un film interesant care trebuie văzut. Un film interzis. Regizorul a fost suportat de regim. O parodie, da, dar tocmai de aceea interzisă. Nu a fost agreat în acele vremuri acest film. Începe cu sfârşitul, este interesant.

Vorbind despre festival şi organizarea lui, ştiu cât de grea este această muncă. Ce e mai important, să eşuezi sau nici măcar să nu încerci?

Am fost la un pas să renunţ, mai ales că am primit şi lovituri nemeritate de la oameni care au lovit în acest festival, nu ştiu din ce motiv, probabil ca să elimine concurenţa. 

Am avut momente în care am vrut să renunţ. În fiecare lună câte unul… Dar pentru că Radu mi-a spus întotdeauna că sunt un om care duce lucrurile la capăt, mai ales cele pe care le începe, rar mi s-a întâmplat să nu fac asta, am spus „Doamne, Dumnezeule, el a avut încredere în mine că pot face asta, aşa că asta trebuie să fac”. 

Încerc să continuu totul cât mai bine, cu puterile mele, acest festival să devină tradiţie, iar Timişoara, mai cinematografică decât este.

Sunt convinsă că nu singură, ci alături de oameni dedicaţi, cu simţul datoriei şi bucuroşi să pună umărul la o asemenea misiune.

Am o echipă frumoasă, oameni care mă ajută. Primăria oraşului, prin Casa de Cultură, este organizatoare alături de noi. Trebuie să subliniez faptul că am găsit deschidere la autorităţile locale din Timişoara. Le mulţumesc din suflet pe această cale pentru modul în care au înţeles să primească acest festival, cu braţele deschise. Programul Capitală Culturală Europeană 2021, de asemenea, este alături de noi. Sunt foarte multe evenimente culturale care au loc acum în Timişoara şi mă bucur. Festivaluri de muzică, de teatru, de poezie, de artă plastică, film. Am găsit aici festivaluri de film locale care de câţiva ani încearcă să deschidă apetitul pentru film al locuitorilor, dar vrem să creăm un festival care să aibă o mai mare importanţă şi internaţional, aidoma juriului.

Am găsit deschidere şi la Ministerul Culturii, care ne-a sprijinit în acest demers, şi la Institutul Cultural Român, Uniunea Cineaştilor, Fundaţia Comunităţilor Evreieşti din România. Nu am fost singură în această întreprindere uriaşă, pentru că o săptămână de film are implicaţii serioase şi e greu de dus. Structura festivalului am crescut-o faţă de anii anteriori. Dacă până acum aveam filme din cinematografii din zona centrală a Europei, având în vedere poziţia geografică a Timişoarei, am inclus şi sud-estul, Serbia, Muntenegru, Bosnia, Bulgaria, Grecia, Croaţia s-au adăugat celorlalte. Componenta principală a festivalului este competiţia. Avem un juriu internaţional, format din critici, ziarişti, producători, regizori. Filmele pe care le-am adus sunt cele mai premiate în ţările lor anul trecut, în 2016. Un film de fiecare ţară, deja sunt 14, într-o săptămână juriul trebuie să vadă două sau trei pe zi. Implicăm cinematograful Timiş, acolo vom  face proiecţiile din competiţie pentru că este singurul care mai are porţile deschise în Timişoara, în afară de mall-uri, evident. În rest celelalte au fost dezafectate, probabil că în domeniul acesta, Primăria trebuie să ia măsuri.

Interesant că sunt şapte ţări plus şapte. Aşteptaţi public numeros, aşadar?

Da. Intrarea este liberă, pentru că festivalul este organizat de primărie şi de noi. Ne dorim ca publicul să vină să vadă aceste filme minunate, premiate în 2016. Mergem noi către public, vom avea un ecran în Piaţa Libertăţii, unde vom prezenta blockbuster-uri, filme apreciate, „La Danseuse”, „American Honey”, „Toni Erdmann”, în care joc şi eu şi sunt foarte mândră de el că a fost reprezentantul Germaniei la Oscaruri. Mai avem o retrospectivă Radu Gabrea, mentorul nostru spiritual, creatorul acestui festival.

Vom avea patru lungmetraje, în Sala 2 a Teatrului Naţional, unde va fi şi lansarea de carte „Biografia unei opere”, scrisă de Călin Stănculescu împreună cu Radu Gabrea. Vom vedea „Cocoşul decapitat” în Piaţa Dacia, mergem deci şi într-un cartier de blocuri, unde sunt foarte mulţi oameni. Două zile de proiecţie în aer liber. În fiecare an vom merge în alt cartier. Vom ajunge în sinagoga din Cetate, unde avem câteva bijuterii de filme idiş restaurate de Brandeis University Boston, traduse în engleză şi română de noi, adevărate bijuterii din anii ‘20, ‘30, ‘40.

Avem documentare româneşti legate de tema festivalului, cultura minorităţilor. Vom avea o dezbatere pe această temă, nu numai cea a culturii minorităţilor etnice, ci şi a minorităţilor voluntare sau involuntare, de orice fel. Despre Banatul multicultural, cu istorici, oameni de litere. Ne vom raporta şi din punct de vedere istoric la această regiune, pentru că vrem să facem din Timişoara un pol care să radieze în jur în aceste ţări central europene, să fie realmente un centru cultural care să radieze spre toate celelalte. Să scuturăm puţin zona din punct de vedere cinematografic. Să coagulăm Timişoara.

Vom avea o prezentare de la Europa creativă despre finanţările în materie de cultură şi film, este şi o latură de dezbateri, avem şi lansări de carte, Manuela Cernat va lansa cartea sa despre Jean Negulesco, cineastul foarte binecunoscut; Răzvan Popescu, o carte cu trei nuvele care au stat la baza unor scenarii de film. Ne-am propus multe activităţi. Ne adresăm şi tineretului, avem filme studenţeşti cu care mergem la Căpiţe, care e un bar pe malul Begăi, în aer liber. Filme de licenţă de la UNATC, împreună cu regizorii respectivi, avem şi o petrecere cu DJ. Poate fi interesant pentru toate categoriile de vârstă. Dacă intraţi pe http://www.centraleuropeanfilmfestivaltimisoara.ro veţi vedea că am lansat un concurs pentru tineret de filme făcute cu telefonul care să nu dureze mai mult de cinci minute pe tema culturii minorităţilor. Avem un juriu care va alege cel mai bun film. Câştigătorul va avea un week-end de două persoane la Berlin. Să aibă imaginaţie şi să spună ceva acel filmuleţ.

Sunt convinsă că aţi reuşit lucruri extraordinare, de care Radu Gabrea ar fi mândru.

Sper ca Radu să fie fericit de ce program are festivalul lui. O misiune pe care vreau să o duc până la capăt. El era un adept al acestor dezbateri, iubind istoria, filmele istorice, relaţia individului cu istoria, lucruri pe care le-a şi arătat în filmele lui. Evrei de vânzare, Căutându-l pe Schwartz, Volkwagen, Aventurile Anei Paucker, vor fi şi acestea prezentate.

Îl simt foarte aproape de mine, ca atunci când am jucat Callas în curtea televiziunii, când se împlineau 80 de ani de la naşterea lui. Am făcut un eveniment pe 20 iunie, un spectacol pe care el l-a pus la Teatrul Nottara în două variante. În 1997 şi în 2010. Muzica ei se regăseşte într-unul din filmele lui. Spuneam mai devreme că acest spectacol, Maria Callas, a fost invitat în deschiderea festivalului Undercloud, care împlineşte zece ani anul acesta. Am avut şi pian, necesar în această piesă, pentru că este vorba despre un masterclass pe care Callas îl ţinea la Julliard la care participau tenori. E foarte frumos. El nu mai este în stagiune permanentă, doar ca eveniment.

Tineretul se identifică mai mult cu teatrul independent decât cu teatrul etatizat în acest moment. Interesant. Aceasta este tendinţa. Credeţi în prăpastia dintre generaţii?

Cred că un motiv de separare ar fi tehnologia, care se schimbă de la o zi la alta şi cu care tineretul rezonează, iar generaţiile mai vechi nu. Tinerii au un alt limbaj, la care noi, cei în vârstă, nu avem acces, unii dintre noi deloc. Şi înţelegerea devine complicată. Între noi. Direct. Greu ne mai privim în ochi. Este mult mai bine să comunicăm cu degetele pe tastatură sau pe telefon. Umanitatea elementară era ceva de la sine înţeles generaţiilor mai vechi. Suntem invadaţi de informaţie şi nu avem nevoie de aşa ceva.

Avem nevoie de o comunicare interumană, de o muzică bună, de o carte bună, în linişte, fără să ne grăbim să ajungem la altă întâlnire. Există şi discriminare pe bază de vârstă la fel cum există minoritatea celor care au diverse dizabilităţi. Vârsta ajunge dizabilitate din cauza vârstei.

O ultimă întrebare legată de festival. Câte premii se vor da?

În total sunt şapte premii, pentru regie, pentru imagine, pentru scenariu, pentru interpretare feminină şi masculină, premiul publicului, şi bineînţeles Marele Premiu. Vom avea şi o expoziţie de afişe din colecţia lui Christopher Landry. Ne dorim ca lumea din oraş să ştie cât mai multe despre festival şi să aleagă unde vrea să vină.

PORTRET

Victoria Cociaş are un har aparte, acela de a nu se dezvălui niciodată în totalitate, fiind femeia misterioasă pe care n-o poţi citi ca pe o carte deschisă, dar care, în acelaşi timp, îţi dăruieşte din lumina ei aducând cu sine un cumul de experienţă şi cunoştinţe despre viaţă, o extraordinară densitate de trăiri. Ochii şi glasul o slujesc cu credinţă, la fel şi starea bună, concentrarea şi adevărul. Victoria Cociaş s-a înfăşurat în iubirea de profesie, în adevărul acesteia, în poezia ce se doreşte rostită mereu şi mereu. Şi-a asumat de curând organizarea celei de-a şaptea ediţii a Festivalului de Film Central-European, care se va desfăşura anul acesta la Timişoara, între 3 şi 9 septembrie, din dorinţa de a dezvolta această bijuterie de festival în oraşul de pe Bega, dar şi de a aduce un omagiu celui care l-a creat, regizorul Radu Gabrea, alături de care a format un întreg despre care se va vorbi multă vreme.

Nu avea încă 20 de ani când a intrat la IATC, în 1976. Şi-a dorit teatru dintotdeauna, aşa că alegerea a fost uşoară. Avea deja premii, jucase în teatrele de amatori, făcuse Şcoala Populară de Artă în acelaşi timp cu liceul. Soarta sa era fără îndoială teatrul. A fost actriţă la Botoşani, Braşov, Bucureşti. Cumva alfabetul profesiei a început cu litera B şi acolo a rămas. În 1992, Radu Gabrea a venit în România ca să filmeze ultima peliculă pe care o regiza în Germania, „Rosenemil”, şi astfel aveau să li se întâlnească paşii. Când acesta ieşea din închisoare (în 1956, în luna octombrie, o bună parte din populaţia Budapestei s-a răsculat împotriva ocupaţiei sovietice. Mişcarea s-a bucurat de o mare simpatie şi în România, sancţionată rapid cu arestări. Radu Gabrea a fost şi el arestat. Îl chemase un coleg să participe la o adunare studenţească, dar când s-a dus acolo, n-a găsit pe nimeni. După o săptămână, l-au chemat la Ministerul de Interne să dea o declaraţie. A rămas în subsolurile instituţiei nouă luni şi jumătate), Victoria Cociaş tocmai se năştea, ca şi cum în Ceruri cineva scria în Cartea Vieţii ca ei să fie împreună.

Debutul lui a fost la Nottara, ea şi astăzi este actriţă a aceluiaşi teatru. Au fost sortiţi unul altuia, un soi de compatibilitate emoţională, o chimie de cu totul altă factură. Au făcut proiecte mari împreună, „Maria Callas” este unul dintre ele. A fost pusă în scenă în 1997, a avut mare succes, a fost premiată. Poate de aceea nu trebuie să ne mire că spectacolul a fost invitat la 20 de ani de la premieră să participe la ediţia a zecea a Festivalului de Teatru Independent Undercloud. Repetiţiile în teatru înseamnă o apropiere continuă de universul autorului, care îngăduie actorului să spere că munca lui nu este zadarnică. Sunt seri în care simte că o experienţă teatrală nouă îl poate fascina, în care trăieşte reprezentaţia cu durere şi cu bucurie, cu dinamism şi cu agresivitate.