INTERVIU Simon Toyne, autorul bestseller-ului „Cheia“: „Scrisul e ca grădinăritul“
0
Autorul trilogiei thriller „Sanctus“, tradusă în 27 de limbi, spune că pentru a ajunge la flori, pe care le vede drept o metaforă a creaţiei, „trebuie să tunzi iarba şi să îndepărtezi uscăciunile“.
Autorul bestsellerului „Sanctus“ a venit pentru prima dată în România pentru a-şi lansa cea de-a doua carte din trilogie, „Cheia“, la târgul de Carte Gaudeamus.
Simon Toyne (43 de ani), fost producător şi realizator TV, spune că disciplina a deprins-o din televiziune, unde trebuia mereu să găsească subiecte interesante care să capteze şi să menţină atenţia publicului. Charismatic şi dezinvolt, Simon vorbeşte despre cum a ieşit din zona lui de confort pentru a experimenta ceva nou: să devină scriitor.
Primul volum, „Sanctus“, al britanicului Simon Toyne, a fost tradus în 27 de limbi şi publicat în 40 de ţări. În România, a apărut acum şi „Cheia“, al doilea volum thriller al trilogiei. Acest titluri au fost cel mai bine vândute de Editura All la târgul de Carte Gaudeamus. Simon Toyne lucrează acum la cea de-a treia parte din trilogie, „Turnul“ („The Tower“), care va fi editată anul viitor şi în România.
„Adevărul Weekend“: Aţi spus într-un interviu că vi-i imaginaţi pe scriitorii de romane poliţiste ca fiind ursuzi şi distanţi, până când i-aţi cunoscut şi v-aţi dat seama că sunt exact opusul. Din contră, tocmai ei v-au zis să vă feriţi de scriitorii romance. Sunt cei din urmă atât de răi pe cât vi s-a spus?
Simon Toyne: Da, şi asta am văzut-o cu ochii mei. Eram în Anglia, la o conferinţă de presă cu scriitori de toate genurile şi editori, unde se formaseră tot felul de grupuleţe de autori. Cei de cărţi romance se purtau cu o deplină superioritate, încercând să impresioneze prin postură, gestică, limbaj, prin orice. Simţeau acea competiţie directă şi, de aceea, nu vorbeau cu alţi scriitori. În schimb, purtau discuţii cu reprezentanţii editurilor, cu jurnaliştii. La scriitorii de romane thriller, situaţia stă altfel. Sunt glumeţi, vorbesc foarte mult şi niciodată despre cărţile lor. Cred că, pentru noi, scriitura este terapeutică — îţi imaginezi toate acele crime şi alte lucruri oribile şi le pui pe foaie, le scoţi din minte. Pe de altă parte, e ciudat că facem asta cu personajele noastre preferate — le trecem prin iad, le rănim, le omorâm familiile şi aşa mai departe. Dar asta ne eliberează şi e motivul pentru care, atunci când ne întâlnim, râdem mult şi suntem plini de viaţă. În plus, atunci când scrii poveşti romanţioase sau glamour, trebuie să-ţi reprezinţi genul şi să fii strălucitoare, ca o divă, aşa cum sunt majoritatea scriitoarelor de acest tip. Noi, în schimb, nu am putea fi precum personajele din cărţile noastre. Asta ar însemna să fim criminali, iar cariera noastră ar fi destul de scurtă (râde).
Care e reţeta aducătoare de succes în scriitura romanelor dumneavoastră? Succesul cărţilor lui Dan Brown v-a inspirat?
Ca scriitor profesionist, nu ai de ales: trebuie să scrii chiar şi atunci când n-ai face-o. E ca şi cum aş spune că scriu atunci când am inspiraţie, dar o să mă asigur că am inspiraţie în fiecare dimineaţă, la nouă, şi o să rămân inspirat până la cinci, de luni până vineri. Exact ca la un loc de muncă cu normă întreagă. Dacă scrii doar ca hobby, e în regulă, o faci numai atunci când simţi şi vrei asta, dar ca profesionist, ai nevoie de o anumită rigoare. Prima variantă scrisă este o ciornă care trebuie revăzută de mai multe ori până devine bună de publicat. În momentul în care termin de scris o carte, sunt sătul de ea, deoarece am petrecut atât de mult timp scriind-o, analizând-o şi recitind-o, încât o ştiu pe de rost. Aş putea să-ţi povestesc tot ce se întâmplă în cele două volume, punctual. N-aş mai putea să le recitesc. Poate doar când o să am 70 de ani şi o să fac o retrospectivă a realizărilor de-a lungul vieţii (râde). Procesul creaţiei în scriitură nu este diferit de orice alt proces de creaţie. Îţi ia ceva timp să produci ceva şi încă ceva mai mult timp să îmbunătăţeşti acel ceva până când devine perfect. Asta înseamnă profesionalism.
Pregătiţi deja următorul volum din trilogie. Ştiţi deja ce va urma, v-aţi construit finalul în minte?
În general, încep cu sfârşitul şi construiesc povestea înspre început. Aşa s-a întâmplat cu „Sanctus“. Aveam secretul şi am început să fac paşi înapoi: unde se afla acel secret, cine îl deţinea, cine voia să-l afle, construind astfel tot firul naraţiunii. Apoi am început să-mi imaginez şi ce putea urma după cea dintâi carte, însă am ignorat toate aceste previziuni, deoarece, în primă fază, gândisem volumul „Sanctus“ ca pe unul de sine stătător. Abia după ce a început să se vândă, am fost întrebat de editori dacă acela e sfârşitul poveştii, iar eu le-am spus că aş putea continua. „Sanctus“ se focusează în jurul personajului masculin, Gabriel, un următor volum s-ar concentra în jurul lui Liv, personajul feminin, iar cel de-al treilea i-ar aduce pe cei doi protagonişti împreună. Editorii au spus că e o idee grozavă şi aşa a luat naştere ceea ce acum se numeşte trilogia „Sanctus“. Oricum, „Cheia“, cel de-al doilea roman, are destule amănunte din primul astfel încât să poată fi citit independent. La fel se va întâmpla şi cu ultima carte a trilogiei.
V-aţi gândit să scrieţi şi alt tip de romane pe viitor?
Mi-ar plăcea să scriu cărţi pentru copii, însă ar fi tot thriller, cu siguranţă. Copiii sunt cei mai buni critici: dacă nu le place o carte, spun pur şi simplu: „Nu-mi place, e plictisitoare“. Am auzit-o pe fiica mea spunând că s-a oprit din a citi o carte pentru că se vorbea prea mult despre ce o să se întâmple şi nu se întâmpla nimic efectiv. Asta-i o critică foarte bună. Vreau ca pe viitor să scriu ceva ce pot citi şi ei. E distractiv, pentru că învăţ încontinuu lucruri noi şi am mintea mereu ocupată. În plus, sunt propriul meu şef, îmi pot face programul după cum doresc, am timp să stau cu familia, e o slujbă minunată. Urmează apoi lansările de carte, unde vorbesc de dimineaţa până seara despre romanele mele. Probabil că o să mă opresc atunci când oamenii nu-mi vor mai cumpăra cărţile, dar până atunci cu siguranţă vreau să fac asta în continuare. Sincer, câteodată mi-e dor de televiziune, dar nu într-atât încât să mă întorc acolo.
Cât timp dedicaţi zilnic scrisului?
Am obiectivul de a produce 1.000 de cuvinte pe zi, adică aproximativ patru pagini. În acest timp, soţia mea are grijă de cel mic, dar eu lucrez de-acasă, aşa că sunt prin preajmă şi pot s-o ajut în orice clipă. În momentul în care scriu, îmi folosesc capacităţile la intensitate maximă şi încerc să scriu din prima cea mai bună variantă pe care aş putea s-o scriu. Iar această variantă este şi cea mai grea. Ca scriitor, trebuie să-i faci pe cititori să se simtă implicaţi în poveste, să rămână cu o învăţătură. Când încerci să dai tot ce-i mai bun cu fiecare pagină nouă scrisă, e o provocare şi un efort. Ai zice că, după trei cărţi scrise, ar trebui să-mi fie uşor de acum încolo. Ei bine, nu-mi e.
Experienţa din televiziune, în care aţi exersat fragmentarul, v-a ajutat în scriitură?
Televiziunea mi-a dezvoltat nişte abilităţi tehnice şi analitice care mă ajută şi-n scriitură. Revizuiesc ceea ce am scris până când simt că nu mai am de modifica. Este disciplina cea care te face să te aşezi la masă şi să produci ceva, indiferent dacă eşti inspirat sau nu. A doua zi poţi arunca la gunoi ce ai scris cu o zi în urmă, nu contează. Poate chiar atunci îţi vine ideea cea mai bună şi scrii pe nerăsuflate toate cele 1.000 de cuvinte. Scrisul e ca grădinăritul: trebuie să tunzi iarba şi să îndepărtezi uscăciunile pentru a ajunge la flori. În unele zile, tot ce faci este să tunzi iarba, fără să descoperi florile, iar în altele pur şi simplu ies singure la iveală. Acum am ajuns să nu mai am timp să fac altceva. Pentru a scrie o nouă carte în fiecare an, trebuie să lucrez full-time. În plus, soţia mea a adus pe lume cel de-al treilea copil al nostru, are abia şapte luni şi necesită multă atenţie.
„În televiziune nu aveam foarte mult timp pentru lectură“
Aţi lucrat ca producător TV mai mulţi ani, până când aţi hotărât să renunţaţi la acea slujbă pentru a vă apuca de scris. Ce v-a împins să luaţi această decizie?
Au fost mai multe motive. În televiziune mă ocupam în special de scrierea scenariilor, vizualizam structura programului, eram cumva tot un fel de scriitor. Însă limbajul folosit în TV este destul de restrictiv. În plus, ceea ce telespectatorii nu observă este că în televiziune nu există descrieri. Nu e nevoie să faci asta, deoarece există camera de luat vederi care o face pentru tine. Pe lângă acest lucru, programele TV sunt limitate: jumătate de oră, o oră. Asta reprezintă destul de puţin. Pe de altă parte, am vrut dintotdeauna să scriu o carte.
V-aţi gândit să îmbinaţi scrisul cu televiziunea?
Simţeam că îmi folosesc toată puterea creativă şi energia la muncă. Aş fi putut să scriu seara, dar ar fi fost ca şi cum aş fi vrut să devin un atlet de performanţă alergând numai seara. Aşa că m-am hotărât să renunţ la locul de muncă şi să dedic şase luni pentru a scrie o carte sau măcar pentru a o începe. Am plecat pentru jumătate de an, împreună cu familia, în Franţa. M-am gândit că, în cazul în care cartea ar fi fost un eşec, măcar aş fi petrecut şase luni minunate cu familia mea.
V-a susţinut familia în aventura dumneavoastră scriitoricească?
Mă apropiam de vârsta de 40 de ani, când vine acel moment de cotitură în viaţă în care te întrebi dacă mergi în direcţia potrivită, dacă nu cumva ar trebui să faci altceva. Soţia mea a fost foarte înţelegătoare cu mine. I-am spus: „Ştii, e acea criză a vârstei de mijloc. Ori îmi iau o maşină sport şi mă cuplez cu o femeie mai tânără, ori îmi dau demisia din televiziune şi plecăm undeva“. Iar ea a ales a doua variantă (râde). Dacă nu eşti nerăbdător să creezi ceva, atunci nici ceilalţi n-o să fie nerăbdători să vadă creaţia ta. Trebuie să faci ceva nou, ceva care te sperie şi te determină să ieşi din zona ta de confort. Acela este lucrul care te împlineşte şi te face să trăieşti prin toate simţurile. Iar pentru mine, „Sanctus“ a fost o astfel de experienţă.
Aţi fost întrebat dacă ne putem aştepta la o ecranizare a cărţilor, iar răspunsul dumneavoastră a fost că v-ar plăcea mai mult să fie sub forma unui serial TV. Merg puţin mai departe şi vă întreb: v-aţi gândit la actorii care ar intra cel mai bine în pielea personajelor dumneavoastră?
Când scriu ceva, vizualizez locuri şi persoane înainte să le descriu, aşa că am şi o distribuţie în mintea mea. Din păcate, nu ar funcţiona, deoarece actorii respectivi sunt acum bătrâni şi nu s-ar potrivi cu personajele mele, deşi nu e vorba numai de aspectul fizic, ci şi de o anumită atitudine a lor. Spre exemplu, pentru Gabriel mi-l imaginam pe John Cusack, dar aşa cum ar fi arătat el acum 20 de ani. Într-o versiune mai tânără, probabil că s-ar potrivi Jake Gyllenhaal — arată bine, dar are şi o anumită profunzime. În „Sanctus“ e un personaj pe nume Oscar, bătrân, charismatic şi foarte înţelept. Mi l-am imaginat în viaţa reală ca fiind Pablo Picasso, având acea privire inteligentă, pielea mai închisă la culoare... Dar, bineînţeles, asta n-ar fi posibil, pentru că, în primul rând, a murit, şi-n al doilea rând, nu a fost actor.
Ce gen de cărţi citiţi în timpul liber?
Mă pasionează cărţile cu multă acţiune şi cu poveşti dinamice. Lucrând în televiziune, nu aveam foarte mult timp pentru lectură, aşa că mă apucam de romane thriller pentru că erau uşor de parcurs şi mă ţineau în priză. Lectura cărţilor cu multă acţiune sunt un mod relaxant de a-ţi petrece timpul liber, iar oamenilor le place asta. Drept dovadă stau chiar vânzările uriaşe înregistrate de astfel de romane.În plus, slujba în televiziune mi-a dezvoltat abilitatea de a concepe scenarii şi poveşti care să capteze atenţia publicului şi să o păstreze. Ca scriitor, trebuie să ştii să aranjezi informaţiile într-o anumită ordine astfel încât cititorul să vrea să întoarcă pagina sau, în cazul televiziunii, să rămână pe postul tău. Apoi, trebuia să scriu ceva care să prindă la public. Am o familie, trei copii de crescut, nu-mi puteam permite să renunţ la un loc de muncă bine plătit pentru a mă apuca de scris o carte care n-o să-mi aducă niciun venit.
O femeie este personajul-„cheie“
Volumul „Cheia“, publicat în noiembrie la Editura ALL, este al doilea din trilogia „Sanctus“. Soarta omenirii se află în mâinile unei femei, devenită cea mai importantă persoană din lume. Ea este Cheia. Un thriller palpitant, misterios, plin de răsturnări de situaţie. Primul volum, „Sanctus“, a fost tradus în 27 de limbi şi publicat în 40 de ţări. În 2011, cartea a fost cel mai bine vândut thriller de debut. Volumul „Cheia“ a apărut în Marea Britanie pe 14 aprilie 2012 şi s-au vândut de două ori mai multe exemplare decât „Sanctus“ în aceeaşi perioadă. Cărţile „Sanctus“ şi „Cheia“ costă 30 şi, respectiv 35 de lei.
Se încarcă comentariile...
