INTERVIU Ioan T. Morar, scriitor: „N-am fost erou, dar n-am fost nici turnător“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ioan T. Morar Fotografii: Arhiva personală a scriitorului
Ioan T. Morar Fotografii: Arhiva personală a scriitorului

Scriitorul Ioan T. Morar vorbeşte despre fake news-urile pe care le-a fabricat înainte de Revoluţie, un act de frondă în faţa regimului comunist, o manieră ceva mai complicată de a se simţi liber în acei ani.

Scriitor cu umorul mereu la purtător, Ioan T. Morar
(64 de ani) a căutat, în comunism, o mică oază de libertate. A găsit-o în publicarea de fake news-uri în reviste, unde apăreau, în „traducerea“ sa, de la poeme de Pablo Neruda şi Bertolt Brecht până la poezii de Cassius Clay (n.r. – numele de botez al boxerului profesionist Muhammad Ali). Ioan T. Morar a fost, aşadar, un semi-disident, după cum explică în interviul pentru „Weekend Adevărul“. Scriitorul a strâns toate aceste vechi fake news-uri, şi multe altele, şi le-a pus în tandem cu cele lansate de liderii comunişti în volumul „Fake news în Epoca de Aur. Amintiri şi povestiri despre cenzura comunistă“, apărut la Polirom. A rezultat o carte ca un manual pentru tinerele generaţii, născute în România liberă.


„Weekend Adevărul“: Scrieţi că „nu am fost disident, dar nici nu am avut, eu şi prietenii mei de atunci, o atitudine de turmă“. Domnule Morar, dacă ar fi să daţi un nume pentru ceea ce eraţi, prin prisma fake news-urilor pe care le-aţi propagat în România socialistă, care ar fi acela?

Ioan T. Morar: Exista, în Epocă, un banc despre Todor Jivkov, tovarăşul preşedinte al Bulgariei socialiste şi prietene. „Ştiaţi că tovarăşul Jivkov a fost un semi-ilegalist?“ „Cum adică semi-ilegalist?“ „Păi, el se ascundea, dar nu-l căuta nimeni…“ Pornind de la bancul ăsta, pot spune că am fost un semi-disident, pentru că nu ştia nimeni ce fac. Am lucrat într-o clandestinitate perfectă, am trecut ştiri false prin cenzură, am tradus poeţi inexistenţi sau poezii inexistente ale unor poeţi existenţi. Nu am un cuvânt acoperitor. Adică m-aţi prins descoperit.

Adevărul, cu nume, prenume şi fapte

Fake news in epoca de aur_Ioan T. Morar

Cartea este adresată şi celor care n-au prins comunismul. Am putea spune că sunteţi chiar didact.

În primul rând, gestul meu de a scrie această carte a pornit şi din spaimă. M-am înspăimântat când am văzut câţi tineri, născuţi într-o libertate autentică, se lasă ispitiţi de ideile toxice de stânga, de marxism, de anarhism sau chiar de troţkism. Am fost siderat de câtă lume crede că Che Guevara este un erou. M-am îngrozit de lumea pe care o visează Greta Thunberg, o fată teleghidată de părinţi, şi pe care crede că o poate „făuri“ părăsind şcoala şi dând lecţii savanţilor timoraţi, oamenilor politici, plebei verzi. Nu poţi sta pe margine când vezi cum idei care au omorât milioane de oameni revin ca şi când ar fi „revirginate“. Nu cred că-i voi opri pe tinerii activişti din demolarea trecutului, din negarea valorilor în care mulţi dintre noi încă mai credem, dar măcar n-am stat cu mâinile în sân. Sunt asemeni personajului din „Zbor deasupra unui cuib de cuci“, care susţine că va demola cu forţa braţelor un zid. Nu reuşeşte, dar are o replică valabilă: „Măcar eu am încercat“.

Ce temeri aţi avut când v-aţi apucat de acest volum?

M-am temut mai ales că nu voi reuşi să găsesc toate textele pe care aş fi vrut să le adun în volum. Temere care s-a adeverit. Colecţiile publicaţiilor de dinainte de ’89, de la Biblioteca Naţională, nu pot fi consultate. Şi nu din raţiuni politice, ci pentru că, pur şi simplu, n-au mai fost bani ca să se lege pe ani. Sunt, probabil, undeva, în vrafuri pline de praf, în magazii improprii. Biblioteca Naţională a României! E mare păcat. Dacă nu e vorba, cumva, de o boicotare administrativă a memoriei colective.

M-am înspăimântat când am văzut câţi tineri, născuţi într-o libertate autentică, se lasă ispitiţi de ideile toxice de stânga, de marxism, de anarhism sau chiar de troţkism.   

Profitorii naivităţii

În carte daţi în vileag numele multor delatori. Dumneavoastră aţi vrut să aflaţi cine v-a turnat?

Da, eu vreau să ştiu cine a profitat de naivitatea mea, cine m-a tras de limbă, cine mi-a tăvălit în delaţiune buna-credinţă. Vreau să ştiu acum, în ultima parte a vieţii mele, nu mai am răbdare până la Judecata de Apoi. Din păcate, nu am reuşit să găsesc un dosar al meu la CNSAS, mi-au fost prezentate doar fragmente din dosarele prietenilor mei în care eram şi eu. Aşa am aflat de Liana Buligan (n.r. – fostă jurnalistă şi consilieră a lui Adrian Năstase), de exemplu. În rest, am doar bănuieli. Şi, de fapt, asta e una dintre rele, poate bănuiesc oameni nevinovaţi… Am ţinut să consemnez şi felul în care fosta mea colegă Graziela Bârlă (n.r. – avocată, candidată la alegerile prezidenţiale din 2000) a determinat conducerea redacţiei să-mi dea să scriu un editorial. De ce să doarmă ea liniştită acum după câte nopţi de insomnie mi-a provocat? Nu cred că ne vom vindeca de trecut dacă nu vom spune adevărul întreg, chiar dacă e dureros. Cu nume, prenume şi fapte. Aşa sunt eu, mai radical.

Ce credeţi că ar spune unii dintre aceşti delatori dacă v-ar citi cartea şi ar da peste numele lor? 

Nu mă interesează. E problema lor. Nu am afirmat nimic din ceea ce nu poate fi dovedit cu probe şi cu martori. Cele peste 20 de procese pe care le-am avut ca ziarist la „Academia Caţavencu“, toate câştigate – unul, e drept, la CEDO – m-au sensibilizat în ceea ce priveşte sursele, dovezile, afirmaţiile făcute în public. Aşadar, nu mă interesează cei ce se regăsesc în carte. Vorbesc de cei cu „vinovăţii“. În rest, am pomenit oameni care m-au ajutat, oameni cu care am avut parte de o solidaritate care nu prea mai există acum.

Ziaristul care nu şi-a scris editorialul

Ioan T. Morar_Foto_Arhiva personala

Apropo de editorialul laudativ despre Ceauşescu, pe care ar fi trebuit să-l scrieţi. Cât de legată era încăpăţânarea de a nu scrie editoriale de ipostaza de scriitor? Cât de greu a cântărit acest aspect în îndârjirea de a rămâne nepătat?

Puneţi degetul pe rană. A fost, poate, cea mai grea dintre încercările prin care am trecut. Oficial, ca ziarist angajat, nu puteai să refuzi să scrii un editorial. Asta era presa, astea erau îndatoririle. Am crezut mereu că voi reuşi să scap. Când am fost pus în faţa acestei sarcini mi s-au activat resorturile curajului şi disperării. A fost ca şi cum aş fi privit în sus şi aş fi văzut cum a pornit lama ghilotinei, nu mă puteam feri. Şi, totuşi, m-am zbătut. Dar, din fericire, lama s-a oprit în aer şi, cu sprijinul redactorului-şef, am reuşit să-mi salvez fără pată semnătura. Admit acum, la treizeci de ani şi ceva de atunci, că dacă domnia lui Ceauşescu ar mai fi durat nişte ani, inevitabilul s-ar fi putut produce. Adică aş fi ajuns în situaţia să nu mai pot evita scrierea unui editorial. Aşa, îi mulţumesc lui Dumnezeu şi celor care au ieşit în stradă în decembrie ’89, am scăpat!

 

În volum, mai putem citi şi despre ştirile false scrise de dumneavoastră: poeziile atribuite lui Cassius Clay, recenzia unei cărţi a lui Bud Spencer care nu există, „traduceri“ din Brecht şi Neruda. A fost vreun moment în care aţi fost foarte aproape de a fi prins?

Aici era ca în paraşutism. Nu poţi greşi grav decât o dată. Prima dată mi-a fost teamă că şefii de la revista „Orizont“ din Timişoara, unde am publicat constant la rubrica „Poemele Păcii“ aceste poezii inventate şi o serie de poeţi inexistenţi, se vor prinde. Tocmai de aceea am lansat zvonul că fac traducerile numai din franceză, dintr-o antologie de poezii editată de UNESCO. O explicaţie care a ţinut. Deci, traduceam poezii false dintr-o antologie inexistentă! Apoi, eu „serveam“ imediat nişte poezii de care aveau nevoie. De pildă, dacă Ceauşescu pleca în Africa, veneam şi propuneam un poet african. Speculam ferestrele de oportunitate. La „Viaţa studenţească“ a fost mai simplu, am avut acceptul redactorului-şef, care mi-a ţinut spatele într-un mod incredibil pentru acele vremuri. De altfel, în toamna lui 89 rubrica „Lumi paralele, cu ştiri inventate săptămânal, a fost oprită. 

Tovarăşi în fake news şi show-uri clandestine

Mircea Mihăieş, Adriana Babeţi şi Toni Grecu au fost unii dintre prietenii care ştiau ce faceţi. Cum au reacţionat când s-au trezit că prietenul lor ia peste picior ceauşismul?

Aici aş nuanţa, nu era o chestiune clară contra lui Ceauşescu, a fost un fel mai complicat de libertate pe care mi-am asumat-o. A fost o frondă mai ascunsă, dacă există aşa ceva. Mircea Mihăieş şi Adriana Babeţi erau complicii mei de la revista „Orizont“. L-aş pomeni aici pe Ioan Groşan, cu care am făcut echipă pe scenă, pe la Serbările Mării şi Serbările Zăpezii, înainte de a intra în Divertis. Şi care mi-a prilejuit, cu complicitate, publicarea poeziilor lui Cassius Clay.

Cu Toni Grecu făceaţi show-uri.

Da, făceam acele show-uri clandestine în care îl imitam pe Ceauşescu. Şi el era complice, precum şi ceilalţi colegi din Divertis. Ne ascundeam când făceam asta şi admiteam doar un public atent ales – prietenii noştri. Din fericire, n-a „transpirat“ nimic despre aceste spectacole care, deşi underground, erau o frondă mult mai dură decât fake news-urile scrise. Înseamnă că ori nu se nimeriseră la ele turnători, ori că Securitatea nu putea semnala astfel de evenimente, s-ar fi legat la cap. Obiectivul Securităţii, aşa cum îl percep eu acum, era să nu iasă scandal. Şi cum din întâlnirile noastre n-a ieşit, nu ne-au pedepsit pentru asta.

Ioan T. Morar_arhiva personală

Împreună cu Andi Moisescu şi Toni Grecu, cu multă voioşie 

Solidaritate şi complicitate

În texte se simte că, în ciuda vieţii înnăbuşite de comunism, vă bucuraţi nespus de momentele alături de prieteni, de cei care n-ar fi trădat niciodată.

Mă bucur că se observă asta. Undeva, într-un plan mai îndepărtat al acestei cărţi, există şi un elogiu al prieteniei. Este cel mai important sprijin pe care l-am simţit eu împotriva alienării totale care ne ameninţa în Epocă. Am avut prieteni buni şi o mare parte din ei au rămas până azi. Alţii s-au îndepărtat. Prietenia de atunci avea în ea o mare doză de solidaritate şi o altă doză, variabilă de la persoană la persoană, de complicitate. Atunci aveam un inamic comun, eram toţi de aceeaşi parte a baricadei. După ’89, baricada s-a destrămat.

De regulă, Mircea Mihăieş era primul dumneavoastră cititor. Înainte de a trimite manuscrisul cărţii la editură, v-aţi consultat cu el? Sau a fost altcineva de data asta?

Mircea Mihăieş este prietenul meu cel mai bun şi cel mai vechi, cu el alături mi-am început drumul în literatură. Şi, dacă tot am ajuns aici, pot să vă spun, în premieră, că reputatul profesor, eseist, critic literar Mircea Mihăieş a debutat în literatură cu o poezie intitulată „Tango degeaba“, publicată în revista „Juvăţul“, scoasă de mine în două exemplare, pe când eram elev de liceu. Asta ca să respectăm adevărul istoric. Dincolo de glumă – deşi, ce am spus înainte nu e o glumă –, cu el mă consult mereu, vorbim des, zilnic. A ştiut mereu în ce fază sunt cu cartea. Cum a ştiut şi în cazul cărţilor mele anterioare. De data asta, la această carte, l-am avut alături şi pe Cristian Pătrăşconiu, care m-a ajutat în documentare. L-am rugat să-mi procure nişte cărţi, acolo, în Bucureşti. I-am trimis paginile scrise înainte de a fi gata manuscrisul. Am vrut să mă sfătuiesc şi cu un om mai tânăr, să văd lucrurile care nu sunt destul de clare pentru generaţia lui, să insist, să dezvolt, să modific. Apoi, în pasajele care-l priveau, i-am trimis textele şi domnului Dinu Marin, fostul meu şef de la „Viaţa studenţească“, tocmai pentru a verifica acurateţea amintirilor mele din acea perioadă.

Ioan T. Morar_arhiva personală

Un instantaneu cu Mircea Mihăieş

Care e efectul publicării acestor ştiri false fabricate în comunism?

Am fost chiar foarte bucuros că am reuşit să termin această carte, că am depus mărturie despre ce a fost. Am vrut să demonstrez că n-am fost toţi o apă şi-un pământ. Îmi pare rău că la noi nu s-au făcut publice listele de informatori. Nu am fost erou, dar nici nu am fost turnător. Între turnaţi şi turnători e, totuşi, o diferenţă de vinovăţie. Pentru că, dacă n-ar fi căzut regimul comunist, ei continuau să ne toarne şi astăzi. Şi mă refer, mai ales, la cei care luau bani pentru turnătorii. Nu poţi spune, acum, că n-ai vrut să faci rău, că nu ţi-ai dat seama ce faci când semnai state de plată la Securitate, o instituţie care, în orice caz, nu a fost o casă de binefacere.

Cred că e diferit modul în care se răspândeşte. Şi condiţia consumatorului e diferită. Azi poţi refuza să crezi aceste adevăruri deformate, înjumătăţite, şi nu păţeşti nimic. Fake news-ul e la alegere. Dar, în Epocă, fake news-ul ideologic era obligatoriu. 

„Frica a trecut, dar memoria e încă vie“

Cum aţi descrie fenomenul fake news românesc de azi, în comparaţie cu cel din comunism?

Cred că e diferit modul în care se răspândeşte. Şi condiţia consumatorului e diferită. Azi poţi refuza să crezi aceste adevăruri deformate, înjumătăţite, şi nu păţeşti nimic. Fake news-ul e la alegere. Dar, în Epocă, fake news-ul ideologic era obligatoriu. Cât despre legătura fake news-ului de azi cu trecutul, să nu uităm că inventatorul găinii care a născut pui vii provine din presa de dinainte, a pornit chiar de la „Viaţa studenţească“!

Vă întrebaţi de câţi ani avem nevoie ca să putem râde de ce am plâns. Vă întreb: de ce cartea asta acum, la peste 30 de ani de la Revoluţie? Cum calculăm momentul potrivit pentru a râde de comunism?

Cred că putem râde oricând. Dar distanţa asta – nici foarte mare, nici foarte mică – m-a putut ajuta să reglez lentilele în aşa fel încât peisajul de atunci, mă refer la cel ideologic şi social, să fie clar, să-l pot descrie într-un mod accesibil şi tinerilor. Furiile s-au mai stins, frica a trecut, dar memoria e încă vie. Am avut alte proiecte literare până acum, dar, undeva, acest proiect a existat. Să adun toate textele „infame“ scrise de mine într-o mică antologie. Apoi, mi-am dat seama că trebuie explicat tot contextul şi aşa am ajuns la o carte de peste 300 de pagini. Reacţiile de până acum îmi certifică faptul că am ales un moment bun.

„Am ratat certificatul de revoluţionar“

La Revoluţie ce-aţi făcut, cum v-a prins?

Eram în redacţia „Vieţii Studenţeşti“, ne uitam cu toţii la televizor, la mitingul lui Ceauşescu. Când a fost acel moment de derută, unul dintre colegi a spus: „S-a tras!“. Eu m-am speriat, nu-mi venea să cred. Apoi am aflat că unul dintre planurile de înlăturare a lui Ceauşescu ar fi fost acela de a fi împuşcat la un miting. Probabil că acel coleg ştia ceva despre un astfel de plan, de la superiorii lui din afara redacţiei. Soţia mea era în mulţimea din Piaţa Palatului. La o jumătate de oră după ce s-a întrerupt transmisia şi s-a comutat pe cântece patriotice, a sunat telefonul redacţiei. Toţi am tresărit, putea fi ceva important, de la Comitetul Central al PCR. La telefon era, însă, soţia mea foarte speriată, care m-a implorat să vin direct acasă, să nu mă opresc pe drum. I-am promis, aşa că m-am întors acasă. Am ratat certificatul de revoluţionar.

„Dragnea avea datele unui mic dictator“

Ioan T. Morar_arhiva personală

Aţi scris în timpul izolării? A fost greu?

Cel mai bine lucrez sub presiunea unor termene de predare. Stabilisem, în propunerea făcută editurii în 2019, că voi preda manuscrisul, care în mintea mea avea 250 de pagini, la finele lui aprilie, pentru a putea face lansarea la Târgul de Carte din iunie. M-am apucat, simbolic, pe 1 ianuarie – venisem de la primul şi ultimul Revelion făcut la un restaurant chinezesc, parcă premonitoriu: am scris pagina de titlu, mottoul şi dedicaţia. Nu mi-a trebuit prea mult timp. Dar am vrut să încep la 1 ianuarie! Apoi, pandemia mi-a venit ca o mănuşă. Şi, dacă tot eram aici, am zis să termin totul pe 13 aprilie, când am şi trimis manuscrisul la editură. Am lucrat bine, am avut şi o presiune suplimentară, m-a stimulat starea de urgenţă pe care o trăiam…

Cartea a fost gata chiar de ziua dumneavoastră. Cum se simte Ioan T. Morar la 64 de ani?

Am terminat, programat, această carte chiar de ziua mea. Cât aţi zis că am? 64? Doamne, cum mai trece timpul… Nici nu-mi vine să cred, eu sunt convins că încă mai arăt de 62! Sau, ca domnul Iliescu, mă simt de 40. A fost un dublu prilej de sărbătoare în doi, cu soţia mea, în izolare, într-un apartament din La Ciotat (n.r. – oraş din regiunea franceză Provenţa). O sărbătoare minimalistă pe care am vrut s-o ţin minte şi drept ziua în care am terminat o carte. E cadoul pe care mi l-am făcut singur.

Din fericire, comunitarismul care macină Europa nu are motive şi nici datele istorice necesare să se instaleze şi în România. Sper ca românii să nu fie nevoiţi sau îndemnaţi să-şi ceară iertare pentru că sunt albi, europeni, creştini.

A stat izolat, dar s-a şi mişcat

„Am prins în viaţă o dictatură, o revoluţie, trei mandate ale lui Iliescu, un Caritas. Parcă o pandemie îmi lipsea“, aşa scriaţi, în martie, pe Twitter. Cum a fost izolarea în La Ciotat?

Eu şi soţia mea am respectat cu stricteţe regulile izolării. Cu toate acestea, eu mi-am respectat programul de mişcare, am făcut, zilnic, între 10 şi 12 – recordul a fost de 14 – kilometri prin casă, minimum 100 de flotări pe zi. N-am vrut să cedez fizic. Cu psihicul m-am descurcat, am scris la carte, am vorbit ore în şir cu prietenii mei: cu Mircea Mihăieş, cu Toni Grecu, cu Marcel Tolcea, cu Cristian Pătrăşconiu, cu Cezar Ioan, cu Claudiu Opran. Vorbeam şi mergeam prin casă. A fost foarte greu şi foarte ciudată starea.

Bănuiesc că a ajutat şi marea.

Marea m-a ajutat pentru că ştiam că e acolo. Am văzut-o, în două luni de izolare, de patru ori, de trei ori doar de la capătul străzii. O dată am coborât până în port, nu am depăşit limita de un kilometru distanţă faţă de domiciliu, şi m-am convins că marea e neschimbată, aşteaptă doar să ne întoarcem, cu normalitate, la ea. 

Cum curge viaţa în Franţa? Putem spune că v-aţi găsit locul?

Am şansa de a locui într-un oraş minunat, cu un ritm de viaţă diferit de cel al marilor aglomerări urbane. Un loc fără frământări sociale, fără viaţă agitată politic. Doar când cu „Vestele galbene“ a fost ceva vânzoleală. Câţiva localnici au ocupat punctul de acces la autostradă şi au suspendat taxa. Dar a fost paşnic, cu excepţia unor tulburări, noaptea, dar „elementele“ respective au fost îndepărtate.

Dar, da, mi-am găsit un fel de loc, îmi îndeplinesc un vis, acela de a sta undeva la malul mării şi de a putea scrie la proiectele mai vechi sau mai noi. Nu sunt francez, am acte româneşti, sunt un cetăţean român cu domiciliul în străinătate. Scriu româneşte şi, asemeni lui Cioran, visez româneşte.

O bucurie necreştinească

Dar dacă vă întoarceţi privirea spre România, ce vedeţi? Cum vi se pare situaţia la zi din ţară?

Nu e bine să te bucuri de răul altuia, nu e creştineşte, dar, vă mărturisec, m-am bucurat mult când a fost arestat Liviu Dragnea. Nu pentru el în sine, ci pentru că, iată, aveam dovada clară că abuzurile nu sunt veşnice, că nu ne îndreptăm spre dictatură. Dragnea avea datele unui mic dictator, inclusiv nivelul de incultură cerut de fişa postului. Un frustrat care se credea atotputernic. Din fericire, justiţia nu a fost îngenuncheată de tot.

Credeţi că România se poate redresa.

România are şansele ei. Sper să nu le rateze ca de atâtea ori până acum. Sper să scape de comunism, indiferent sub ce forme se prezintă el. Din fericire, comunitarismul care macină Europa nu are motive şi nici datele istorice necesare să se instaleze şi în România. Sper ca românii să nu fie nevoiţi sau îndemnaţi să-şi ceară iertare pentru că sunt albi, europeni, creştini. Sigur că datele demografice nu sunt încurajatoare, exodul forţei de muncă, nici atât. Sper ca România să redevină atrăgătoare pentru români. Şi să asistăm la o întoarcere a unei părţi din cei care au plecat. 

Ce vă lipseşte din ţară?

Întâlnirile cu prietenii, altele decât cele virtuale. Mi-e dor de Timişoara, de Arad, de Bucureşti, de degustările de vinuri cu prietenii, de întâlnirile literare, de târgurile de carte... Din fericire, toate acestea sunt la trei ore de zbor cu avionul. Aşa că, din când în când, dorul meu de România mă urcă în avion şi mă duce în România…

  

Încă aveţi un apartament în Bucureşti. Vă gândiţi să reveniţi definitiv la un moment dat?

Niciodată să nu spui niciodată. Nu ştiu cum va evolua viaţa mea, viaţa noastră, după cum nu ştiu ce numere vor ieşi la Loto – măcar astea de le-aş şti, măcar o dată. Nu ştiu ce oportunităţi se pot ivi. Nu exclud întoarcerea. Vom trăi cât vom trăi, vom vedea cât vom putea! Mi-am privit viaţa restrospectiv şi am văzut că multe evenimente din ea nu îmi mai par, acum, întâmplătoare. Aşa că dacă un singur lucru nu a fost întâmplător în viaţa mea, atunci nimic nu e întâmplător.

Jurnalist, umorist şi scriitor

Imagine indisponibilă
  • Numele: Ioan T. Morar
  • Data şi locul naşterii:
  • 13 aprilie 1956, Şeitin, judeţul Arad
  • Studiile şi cariera:
  • A absolvit, în 1981, ca şef de promoţie, Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, secţia română-franceză.
  • Din 1987 a fost redactor la „Viaţa studenţească“ şi „Amfiteatru“, iar după 1989 a lucrat la „Cuvântul“ şi „Alianţa Civică“.
  • A realizat emisiuni de televiziune, activând, până în 1996, în grupul Divertis.
  • Este membru fondator al „Academiei Caţavencu“. Între 2004 şi 2009 a fost senior editor la „Cotidianul“.
  • Între 2010 şi 2012 a fost consul general la Marsilia.
  • Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.
  • A publicate volumele: „Vara Indiană“, „Fumul şi spada“, „Şovăiala“, „Neruşinarea“, „Paloarea“, „Lindenfeld“, „Negru şi Roşu“, „Cartea de la capătul lumii“, „Sărbătoarea Corturilor“, „Şapte ani în Provence“ şi „Fake news în Epoca de Aur. Amintiri şi povestiri despre cenzura comunistă“.
  • Locuieşte în: La Ciotat, Provenţa, Franţa

 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite