INTERVIU Carpenter, un show-man
0
Duminică, de la ora 22.30, nonconformistul organist Cameron Carpenter va interpreta la Ateneu lucrări de Bach şi o compoziţie proprie, „Scene ştiinţifico-fantastice“ (fragmente)
Articol semnat de Anca Ioana Andriescu
Cameron Carpenter, un personaj pe scena artei muzicale actuale care se înfăţişează publicului său nu numai auditiv, ci şi vizual: se pare că nu de puţine ori a şocat prin imaginea afişată, ţinutele abordate. Un artist tânăr care s-a bucurat deja de recunoaşteri internaţionale deosebite, inclusiv o nominalizare la premiul Grammy pentru albumul său de debut. Îi place să comunice direct cu publicul său, luând adesea contact cu acesta înaintea recitalurilor sale. Foarte precis în formulări, cu accente de preţiozitate, dar şi de ironie, Cameron Carpenter este categoric un artist complex a cărui muzică dezvăluie adesea o notă de romantism, de poezie.
De ce acest titlu, „teatrul orgii“?
Orga este în sine ca o scenă, mai mult decât oricare alt instrument. Ea poate fi „reinventată“ sau redescoperită. În viziunea mea, orga are foarte puţin de a face cu tradiţia istorică a acestui instrument, atât de mult legată de biserică. Este mai degrabă o entitate istorică, teatrală, care se poate reformula – mă refer la o orgă mare. În viziunea mea este nevoie de a gândi dincolo de tradiţie, e nevoie de o tabula rasa în aşa fel încât organistul să fie eliberat de moştenirea manierelor precedente de tratare a instrumentului şi să îşi poată găsi propria sa muzică – aşa cum încerc eu să fac.
De aceea poate s-a spus că vizaţi o „revoluţie“ în arta organistică!
Poate că acesta a fost unul dintre motive!!!
Cum v-aţi autodescrie? Un virtuoso matur sau un show-man?
Mi-e greu să mă cataloghez în asemenea cuvinte. Simt că fac ceva absolut necesar acum. Rolul meu este să transform în realitate sonoră ceva ce nu s-a mai făcut, să le ofer oamenilor ceva ce nu au ascultat încă sau, poate, despre care nici măcar nu au auzit că există!
Aţi cântat însă şi Chopin şi Musorgski, aţi realizat aranjamente pentru orgă după partiturile lor. Vă simţiţi undeva mai „acasă“ sau căutaţi să vă redescoperiţi în fiecare ipostază?
Nu încerc neapărat să mă redescopăr pe mine în fiecare partitură, ci mai degrabă să explorez o lucrare şi să prezint ceea ce este mai important acolo din punctul meu de vedere, pentru mine. Poate că ar fi mai simplu să spun doar că – de exemplu – muzica pe care o aleg pentru programele recitalurilor mele este doar cea care într-adevăr îmi place, care mă atrage pe mine şi pe care simt că trebuie să o aduc în lumea mea! Orga are un loc al ei special, bizar, determinat de legăturile ei cu biserica, de tehnologia caracteristică ei, de istoria ei îndelungată... Din aceste cauze, dar şi datorită altor factori, este necesar să reinventez (până la un anume nivel) muzica pe care vreau să o interpretez. Ca artist, cazul meu este cumva ironic : deşi am cântat toată literatură scrisă pentru orgă de Bach, Franck, Liszt şi aşa mai departe, oricât de mult iubesc aceste lucrări, ele nu au constituit niciodată muzica mea preferată... Nu în maniera în care o reprezintă creaţia altor compozitori pe care îi cânt (cum sunt Rahmaninov, Medtner, Godovski, Percy Grainger şi mulţi alţii) muzica de film,
jazzul şi, desigur, improvizaţia, care are o semnificaţie foarte importantă pentru mine. Deci, concepţia mea porneşte de la o anumită muzică şi apoi îmi pun problema de a face ca orga să i se potrivească.
„Doresc să-mi slujesc publicul oferindu-i o experienţă emoţională cât mai complexă: uneori agreabilă, alteori profundă sau alteori doar distractivă”, Taylor Cameron Carpenter, muzician
Sunteţi catalogat adesea ca „show-man“. Consideraţi că muzica are şi o componentă vizuală?
De fapt, n-aş şti să definesc ce înseamnă un show-man. Conceptul în sine mi se pare anacronic deoarece implică (prin chiar existenţa sa) că muzica nu ar fi altfel un show (un spectacol) ceea ce – categoric – este! Eu cred cu certitudine că muzica are şi o componentă vizuală. Atunci când catalogăm pe cineva show-man, de fapt îi estompăm din calităţile sale de muzician, parcă îl considerăm mai puţin... artist, ceea ce mi se pare complet eronat!
Anul trecut aţi fost distins cu premiul Leonard Bernstein. Ce reprezintă acesta?
Este vorba despre un trofeu din sticlă, de 10 cm înălţime, de aşezat pe un raft. Dar presupun că nu asta vă interesează! Pentru mine înseamnă foarte mult, nu ca premiu în sine, ci pentru că Leonard Bernstein a fost un mare personaj din punctul meu de vedere, una dintre cele mai importante personalităţi muzicale şi pedagogice ale secolului XX. Ceea ce el ne-a dăruit ca muzicieni, şi acele drumuri către care ne-a călăuzit pentru a explora singuri, constituie un imbold extrem de puternic. Iată de ce m-am simţit foarte onorat de un asemenea premiu.
Experienţa anilor de la Juilliard a fost o ispită de a sparge tiparele?
Nu aş numi experienţa de la Juilliard chiar tradiţională; în general, un asemenea context ne motivează să descoperim singuri ceea ce înseamnă de fapt tradiţia. Cam asta mi s-a întâmplat şi mie acolo (mai mult sau mai puţin). Am încercat să absorb cât mai mult din aspectele tradiţionale, dar şi să îmi dezvolt modul personal de a privi această moştenire muzicală în aşa fel încât să îmi pot contura o viaţă muzicală proprie. Dintr-o astfel de perspectivă mi-am putut dezvolta la Juilliard abilităţile. În cazul meu, se poate vorbi despre preluarea unor tradiţii şi altfel: tradiţia interpretului care oferă un spectacol în sine, tradiţia celui care este şi compozitor, şi virtuoz, şi improvizator, autor de aranjamente şi
transcripţii, cam cum a fost Liszt, dar şi mulţi alţii. A vorbi despre tradiţie implică şi multe dimensiuni relative: depinde la ce aspecte ne referim.
„N-aş şti să definesc ce înseamnă un show-man. Conceptul în sine mi se pare anacronic deoarece implică faptul că muzica nu ar fi altfel un show (un spectacol) ceea ce – categoric – este!”, Taylor Cameron Carpenter, muzician
Ce urmăriţi atunci când vă adresaţi publicului, ce vă mulţumeşte în reacţiile acestuia?
N-aş putea să spun că sunt întotdeauna încântat. Şi cred că nici ascultătorii nu sunt întotdeauna mulţumiţi de muzica mea!!! Am crezut mereu că cele mai profunde şi mai benefice experienţe artistice sunt cele complexe în plan emoţional. Desigur că mă străduiesc să îmi onorez publicul – nu am nimic împotriva unui auditoriu care să se declare mulţumit la final, să aplaude – dar aş vrea să îl slujesc oferindu-i o experienţă emoţională cât mai bogată, mai complexă: uneori agreabilă, alteori profundă, câteodată reflexivă, alteori doar distractivă – cât mai multe aspecte care, până la urmă (pe parcursul unui ceas şi jumătate), să îl facă pe ascultător să se gândească, să simtă ce înseamnă viaţa, ce înseamnă el ca persoană.
Ce vă mai pasionează?
Moda, desigur! Un stil evident personal prin care încerci să transformi viaţa într-o formă de artă – este un obicei al meu şi pot spune că acesta (cam ca şi muzica) este un lucru pe care nu am ales realmente să îl fac (desigur, îmi face plăcere!), ci pe care simt că trebuie să îl practic, mă preocupă şi o fac cu mare bucurie. Este o altă formă de exprimare.
Se încarcă comentariile...
