InstaCannes, rubrica Eugeniei Vodă. Unde fugim de pe planetă
0
Tema refugiaţilor a revenit în mai multe filme din Festivalul Internaţional de Film de la Cannes, care se încheie duminică la Cannes. Din punct de vedere estetic, cel mai ambiţios a fost filmul unguresc „Luna lui Jupiter“, în care un refugiat sirian tânăr, fragil, cu un aer de înger trist, are puterea de a pluti prin aer, într-o lume confuză, bântuită de inumanitate, de absurdul terorismului, de haos şi de frică.
Întrebat, la Cannes, ce ar alege, dacă ar putea alege, între un premiu Palme d’or şi difuzarea unui film al lui în sute de săli, Pedro Almodovar a răspuns, fără să ezite, deşi nu are nicio Palme d’or la activ: difuzarea în sute de săli! Cu alte cuvinte, între Palmă fără public şi public fără Palmă, marele Almodovar alege, categoric, publicul! Filmul fără public e un trist nonsens, la fel de trist ca şi filmele proaste care fac săli pline!
Frumuseţea Cannesului, printre altele, e că pune în valoare filmul de autor, primit şi lansat ca o superproducţie de mare public! Numai la Cannes poţi vedea o sală de peste 3.000 de locuri plină-ochi şi respirând la unison, la un film coreean alb-negru, în patru personaje, un bărbat şi trei femei, printre rafturile pline de cărţi ale unei edituri... „Ziua de după“, de Hong Sansoo, e o bijuterie, o capodoperă a „genului miniatural“, are umorul, precizia şi aburul inefabil ale unei nuvele cehoviene, montate de un Rohmer asiatic... E de neuitat momentul în care o tânără singură, într-un taxi, privind pe fereastră, în noapte, spune în gând ceea ce publicul aude cu voce tare: „Tatăl nostru“ în coreeană... Categoric, coreeanul ar merita să intre în palmaresul ediţiei. Dar foarte multe filme ar merita-o, a fost o competiţie foarte strânsă.
Paradoxul unei dezamăgiri
Fotografii: Getty Images
Până la urmă, figura cea mai dezamăgitoare din competiţie a făcut-o, paradoxal, tocmai singurul ei laureat cu Palme d’or (şi încă de două ori), Michael Haneke, cu „Happy end“. Un mare cineast, o distribuţie de calibru (în frunte cu Isabelle Huppert), dar „maioneza“ nu s-a legat nicicum, ca şi când Haneke se pastişa fără succes pe el însuşi!
Ultima secvenţă, totuşi, va salva filmul de la uitare: la un banchet burghez ultrascrobit, în care mama (Isabelle Huppert) se logodeşte cu un bancher cu aer de jocheu la pensie, irumpe fiul ei („fiul meu e sub tratament“, se va scuza ea, în faţa invitaţilor), însoţit de un „grup de prieteni“, un grup de refugiaţi africani dezorientaţi, în „ţinută sport“, ca aterizaţi de pe altă planetă!
Sala simandicoasă e străbătută de un frison sec de oroare. Exact la fel ca o altă sală de banchet, din filmul suedez „The Square“...
Secvenţa ediţiei
Dacă, din toate filmele ediţiei, ar trebui aleasă o singură secvenţă, atunci secvenţa lui Ostlund, din „The Square“, ar avea mari şanse să fie câştigătoare. De ce?
E o secvenţă de şapte minute, cu doar câteva vorbe, şi care ar putea fi privită ca un film în sine. Într-o sală somptuoasă, la banchetul unui muzeu de artă, cu mese rotunde şi cu invitaţi eleganţi, ca o imagine netrucată a ceea ce se cheamă „civilizaţie“, un organizator nonconformist are ideea de a le oferi invitaţilor un aperitiv cultural, un număr special: un bărbat cu un aer sălbatic şi cu pieptul gol va face la început o coregrafie provocatoare printre mese, lumea îl va privi cu o curiozitate tolerantă, dar apoi show-ul va degenera, „instalaţia vivantă“ nu va mai putea fi oprită, omul-animal sau subomul va deveni din ce în ce mai sălbatic şi mai dezlănţuit, va agresa invitaţii, va trage de păr, va sări pe mese, va sparge totul, şi doar când e pe cale să violeze o invitată, pe parchetul secular al sălii de bal, în fine, lumea împietrită reacţionează, şi domnii în smokinguri se aruncă asupra fiarei... Fiecare e liber să decripteze parabola cum vrea...
Copiii caută refugiu
„Luna lui Jupiter“, filmul lui Kornel Mundruczo, se termină cu imaginea unui copil, într-un lagăr de refugiaţi, numărând pentru jocul de-a v-aţi ascunselea.
Despre refugiaţii copii e vorba şi în debutul în regie al Vanessei Redgrave, la 80 de ani, cu un documentar („Amărăciunea mării“), cu imagini răvăşitoare, din fostul lagăr de la Calais, cu imaginea unor copii singuri, „neînsoţiţi de niciun adult“, rătăciţi, Dumnezeu ştie cum, în lumea europeană care îi tratează cu o violenţă shakespeareană... În mai multe filme s-au auzit referiri la un text pe care omenirea pare că l-a uitat, Declaraţia universală a drepturilor omului: „toţi oamenii se nasc liberi şi egali în demnitate şi în drepturi“...
Fundalul filmelor din festival a evocat, mereu, o lume a disoluţiei - sufleteşti, spirituale, sociale. Copiii ediţiei par din altă specie, nu mai au buclele şi surâsul lui Shirley Temple, sunt copii traumatizaţi, copii bătrâni, copii marcaţi, copii care nu ştiu, vorba poetului, unde să fugă de acasă sau de pe Planetă...
În filmul rusesc „Neiubire“, un copil dispare fără urmă, ca pulverizat în neant de lipsa dragostei. La Haneke, o fetiţă înghite pastile, într-o încercare de sinucidere. În „Uciderea unui cerb sacru“, al grecului Yorgos Lanthimos, thrillerul îşi are rădăcinile în tragedia greacă, copilul trebuie să plătească păcatele părintelui, iar părintele trebuie, el însuşi, să-şi sacrifice copilul... (în paranteză fie spus, e un Lanthimos mult sub forma din „Caninul“ şi din „The Lobster“, e ca şi când un talent nebun e ţinut strâns în zgardă de un producător care vrea neapărat ca povestea să aibă cap şi coadă!)
Marile spirite se întâlnesc
Totuşi, s-a şi râs foarte mult la ediţia asta, de pildă la „Redutabilul“, un film al lui Hazanavicius despre Jean Luc Godard, dar nu despre mitul care a energizat Noul Val, ci despre omul văzut din „curtea din dos“, ciudat, plin de hachiţe, gelozii şi meschinării, un maoist exotic sau un exotic maoist, care, între două partide de sex, dă cu pietre la manifestaţii, îşi sparge ochelarii şi întrerupe festivalul de la Cannes în mai ’68! Un cineast revoluţionar. Întrebarea regizorului este: poţi să fii revoluţionar toată viaţa? Şi răspunsul ar fi: nu, nu poţi. O infimă dovadă în plus s-a putut vedea chiar la Cannes: Lech Walesa urcând, cu papion şi cu o starletă la braţ, scara roşie a festivalului!
Interesant că, în criză de inspiraţie sau printr-o simplă coincidenţă, în două filme din competiţie (la Mundruczo şi la Lanthimos), personajul care are de ispăşit o vină e de meserie medic, chirurg, un chirurg care a avut probleme cu băutura şi a omorât un om! În filmul lui Haneke, Jean Louis Trintignant, la 86 de ani, joacă rolul unui bătrân care nu reuşeşte să moară, oricât ar vrea şi oricât i-ar ruga pe alţii să-l ajute. Până şi frizerul îl refuză. În finalul filmului intră cu scaunul cu rotile în apa mării, dar nu reuşeşte nimic, decât, poate, să ne evoce finalul din „Piesă neterminată pentru pianină mecanică“.
Talentul nu are sex
Fiecare critic de la Cannes îşi face în cap propriile palmaresuri, non stop. Se întîmplă ca un film să nu te entuziasmeze prea tare, pe moment, ca apoi să realizezi că te urmăreşte, că pe zi ce trece ţi se pare tot mai bun şi că ai vrea să-l revezi! Şi invers, aplauzi la sfârşitul unei proiecţii, dar până a doua zi, imaginea filmului păleşte şi n-ai mai suporta să-l revezi! Plonjăm într-o lume a tuturor relativităţilor!
Competiţia nu e o cursă sportivă contra cronometru, în care „cel mai bun învinge“ – e o sinusoidă a artei, pentru care unităţile de măsură sunt atât de subtile şi de fragile... Pe diferitele tabele cu punctaje, întocmite în timpul festivalului, nu te miri să vezi că, de pildă, filmul care mi-a plăcut cel mai mult până acum, suedezul „The Square“ /„Pătratul“, are într-o căsuţă cea mai mică notă posibilă, un emoticon cu gura lăsată în jos, poreclit „urâtul“, şi fix alături, are cea mai mare notă posibilă, o Palmă aurie! Iar „arbitrii“ nu sunt oameni de pe stradă, sunt corespondenţii unor publicaţii prestigioase, „Cahiers du cinema“ versus „Le Figaro!“...
La ora acestor rânduri, mai sunt de văzut opt filme în competiţie. Nu s-a văzut încă niciunul dintre cele trei „filme de femei“ din program (n.r. – Sofia Coppola, cu „The Bequiled“, Naomi Kawase, cu „Radiance “ şi Lynne Ramsaz, cu „You Were Never Really Here“. Dat fiind că Almodovar (în felul lui) „iubeşte femeile“, s-ar putea ca, dacă filmul uneia dintre cele trei va fi bun, să aibă şanse sporite la Palme d’or – şi să spargă blestemul că în toată istoria Cannes-ului de până acum nu există decât o singură regizoare câştigătoare a trofeului suprem (şi aceea ex aequo, Jane Campion pentru „Pianul“). Există, la festival, tot felul de întruniri pe tema „filmelor făcute de femei“, a „cinema-ului feminin“. Prin însăşi abordarea temei, ele contrazic, de fapt, propriul slogan, pe care îl poţi citi, scris mare, pe mai multe afişe de pe Croazetă: „Talentul nu are sex!“... Vom afla, duminică seară, dacă are sau nu!
Se încarcă comentariile...
