Capodopera „Ulise“, într-o nouă traducere, la Editura Polirom | Fragment în avanpremieră
0Capodopera „Ulise“, scrisă de James Joyce și publicată pentru prima dată în 1920, va apărea în colecția „Biblioteca Polirom“ în traducerea lui Rareș Moldovan. "Adevărul" vă oferă un fragment în avanpremieră.
Prin aerul mut o voce le cânta, încet, nu ploaie, nu frunze șoptind, nici voce de coarde ori suflători ori cum le zice dulcimer, atingându‑le urechile nemișcate cu vorbe, inimile nemișcate ale fiecăruia ale sale vieți reamintite. Era bine, bine să audă : tristețea de fiecare păru de amândoi se depărta când auziră întâia oară. Când zăriră‑ntâia oară, pierduți Richie, Poldy, îndurarea frumuseții, auziră de la o persoană de nu te‑așteptai, întâiul ei îndurător de dragoste blând adesea îndrăgit cuvânt.
Dragostea cântă: al dragostei vechi dulce cânt. Bloom desfăcu încet banda elastică a pachetului său. Al dragostei vechi dulce sonnez la aur. Bloom înfășură elasticul în jurul a patru rășchiregete, îl întinse, îl destinse și‑l înfășură în jurul degetelor pregetelor, de patru ori, în octavă, le‑ncătușă strâns.
— Plin de speranță și de încântare...
Tenorii au femei gârlă. Le crește debitul. Aruncă‑le o floare la picioare când ne întâlnim noi oare? Îți iau mințile și‑ți dau. Cling pe deplin încântat. Nu poate cânta pentru jobene. Îți iau mințile și‑ți dau fiuări. Parfumată pentru el. Ce parfum folosește soția? Vreau să știu. Clinc. Stop. Cioc‑cioc. O ultimă privire în oglindă întotdeauna înainte să deschidă ușa. Holul. Acolo? Ce mai? Fac bine. Acolo? Ce? Sau? Fișicul de bomboane cu caju, drajeuri de sărut, în săculețul ei. Da? Mâini pipăiau după opulentele.
Vai! Vocea creștea, suspinând, se schimbă: puternică, plină, strălucitoare, mândră.
— Dar vai, fu totul doar un vis zadarnic...
Ce timbru splendid are încă. Aerul de Cork e mai moale și graiul lor asemenea. Ce netot! Ar fi putut face munți de bani. A cântat ce n‑a trebuit. Și‑a vârât soția în groapă: acuma cântă. Dar greu de spus. Doar ei doi. Dacă nu dă chix. Bun de paradă încă din când în când. Și mâinile și picioarele îi cântă. Băutura. Nervi prea întinși. Trebuie că‑i abstinent de cântă. Supa lui Jenny Lind: zeamă de vită, salvie, ouă crude, o jumătate de pintă de smântână. Pentru frumoasă cremoasă.
Stârnea tandrețe : încet, crescând. Zvâcnea plină. Aia‑i treaba. Ha, dă‑o! Ia‑o! Zvâc, un zvâcnet, o aprigă pulsație erectă. Cuvinte? Muzică? Nu : ce e îndărătul lor.
Bloom încâlcea, descâlcea, înnoda, deznoda.
Bloom. Val de caldă fremătătoare delins taină prelinse‑n prelingere de muzică afară, în dorință, întunecat de lins prelins, potopind. Pipăind‑o, perpelind‑o, palpăind‑o, pocănind‑o. Poc. Pori să dilate dilatând. Poc. Desfăt ce simț ce cald ce. Poc. Puhoi peste zăgaz puhoi șuvoi. Potop, șuvoi, prelins, șiroi, voios un zvâc un poc. Acu! Limba dragostei.
— ...rază de speranță...
Radiază. Lydia către Lidwell chițăi de‑abia auzit ca o doamnă sadea muza nechițăi o rază de speranță.
Martha o cheamă. Coincidență. Tocmai voiam să‑i scriu. Cântecul lui Lionel. Minunat nume mai aveți. Nu‑i pot scrie. Acceptă micul meu cad. Să‑i cânt în strună la suflet și la portofel. E o. Ți‑am zis băiat rău. Totuși numele: Martha. Ce ciudat! Azi.
Vocea lui Lionel reveni, mai slabă dar neobosită. Cântă din nou lui Richie Poldy Lydia Lidwell îi cântă și lui Pat cu gura căscată cu urechea‑n așteptare, să servească. Cum îi văzuse făptura îndrăgită întâia oară, cum tristețea păru a se depărta, cum înfățișarea, forma, vorba îl fermecă pe Gould Lidwell, cuceri inima lui Pat Bloom.
Aș vrea să‑l văd în față, totuși. Explică mai bine. De ce bărbierul de la Drago se uita mereu la fața mea când vorbeam feței lui din oglindă. Tot o aud mai bine aici decât în bar deși e mai departe.
— Cu fiece privire grațioasă...
Prima noapte când am văzut‑o întâia oară la Matt Dillon în Terenure. Galbenă, dantelă neagră purta. Scaunele muzicale. Noi doi ultimii. Soarta. După ea. Soarta. Roată roată‑ncet. O rundă rapidă. Noi doi. Toți se uitau. Stop. Ea s‑a așezat. Toți cei ieșiți s‑au uitat. Buze surâzând. Genunchi galbeni.
— Ochiul mi l‑a fermecat...
Cântând. Așteptând a cântat ea. Eu întorceam partitura. Voce plină de parfum de ce parfum folosește de liliac. Sâni am văzut, plini amândoi, gât trilurind. Când am zărit întâia oară. Mi‑a mulțumit. De ce ea m‑a pe mine ? Soarta. Ochi spaniolești. Sub un păr singuri în patio acest ceas în vechiul Madrid o parte în umbră Dolores eadolores. Către mine. Ispitind. Ah, ispititoare.
— Martha! Ah, Martha!
Lepădând orice langoare Lionel cânta cu amar, în țipăt de pasiune stăpânitoare la dragoste să se întoarcă în adâncite dar înălțându‑se acorduri de armonie. În țipăt de lionel solitudine ce sigur o cunoaște, sigur simte Martha. Căci doar pe ea el o aștepta. Unde? Aici acolo încearcă acolo aici peste tot încearcă unde. Undeva.
— Vi-no, tu cea pierdută!
Vi‑no tu cea îndrăgită!
Singură. Singură dragoste. Singură speranță. Singura să mă aline. Martha, notă de piept, întoarce‑te.
— Vino!
Se avântă, o pasăre, sus zbor, scurt țipăt pur, sus glob de‑argint săltă senin, sprintând, susținut, să vină, n‑o întinde prea lung lung suflu el suflă lungă viață, sus nălțată, sus străluce, înflăcărată, încoronată, sus în simbolică străluminare, sus, a etericului sân, sus, a naltei vastei radiații pretutindeni totul avântat pretutindeni împrejur a toate, nesfârșișiși...
— La mine!
Suspiopold!
Mistuit.
Vino. Bine cântat. Toți aplaudară. Ea ar trebui să. Vină. La mine, la el, la ea, și la tine, la mine, la noi.
Se încarcă comentariile...
