GAUDEAMUS. Rusia, ţară invitată la târg. Avanpremieră din autorul Evgheni Vodolazkin

0
0

Considerat o capodoperă a literaturii ruse actuale, bestsellerul "Laur" este de două ori câştigător al Premiului Bolşaia Kniga – Premiul întâi şi Premiul cititorilor – pe 2013.  Romanul, care a fost distins şi cu Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi), va fi lansat sâmbătă, 22 noiembrie, de la ora 17.00, la standul Editurii Humanitas, în cadrul Târgului Gaudeamus.

La lansarea romanului "Laur", publicat de Editura Humanitas Fiction, de la Târgul Gaudeamus, de sâmbătă, 22 noiembrie, de la ora 17.00, vor  participa: Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu,  Horia-Roman Patapievici, Denisa Comănescu,

Târgul de Carte Gaudeamus se desfăşoară între 19-23 noiembrie, la Pavilionul Central de la Romexpo.

Romanul "Laur" este tradus în peste douăzeci de ţări.

image

Amintind de filmul Andrei Rubliov şi de romanul Numele trandafirului, bestsellerul Laur readuce la viaţă secolul al XV-lea, într-o intrigă străbătând timpul şi spaţiul, cu un personaj complex, care este pe rând vraci, nebun sfânt, pelerin şi călugăr. Cu o scriitură de o simplitate rafinată, trecând firesc de la real la fantastic şi de la cele lumeşti la cele sfinte, cu un spirit liber în religiozitatea lui inteligentă, cu un umor subtil şi o sensibilitate cuceritoare, Evgheni Vodolazkin ne oferă o carte de o mare frumuseţe şi profunzime, pentru a ne spune o poveste tulburătoare, pe care o numeşte „roman neistoric“.

„Sunt lucruri despre care este mai uşor să vorbeşti în contextul unei Rusii străvechi. Despre Dumnezeu, de exemplu. După părerea mea, legăturile cu El erau mai directe pe vremuri. Mai mult decât atât, pur şi simplu existau. Acum natura acestor legături îi preocupă doar pe puţini, şi asta e neliniştitor. Să fi aflat noi, din Evul Mediu încoace, vreun lucru complet nou, care să ne permită să ne relaxăm?“, spune autorul Evgheni Vodolazkin. „Am terminat de citit Laur şi sunt complet fermecat de el – sunt cuprins de un nesfârşit sentiment de fericire că acest roman există.“ (Zahar Prilepin) „Eroul acestui roman se sacrifică de dragul iubitei sale, salvând o mulţime de oameni care îi apar în cale; şi astfel, dragostea se multiplică şi se amplifică, ajungând până la cititori.“ (ExLibris)

FRAGMENT

            El a apărut pe lume în satul Rukina, lângă mânăstirea Sfântul Kiril. Asta s-a petrecut la 8 mai 6948 de la Facerea lumii, anul 1440 de la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în ziua pomenirii lui Arsenie cel Mare. Şapte zile după aceea a fost botezat cu numele lui Arsenie. În aceste şapte zile, mama lui nu a mâncat carne, ca să îl pregătească pe nou-născut pentru prima împărtăşanie. Patruzeci de zile după naştere, ea nu s-a dus la biserică şi a aşteptat să i se cureţe carnea. Când carnea ei s-a curăţat, s- a dus la slujba din zorii zilei. Lăsându-se să cadă la pământ în pridvor, a rămas aşa câteva ceasuri şi a implorat pentru pruncul ei un singur lucru: viaţă. Arseni era al treilea copil al ei. Cei născuţi înaintea lui nu trecuseră de primul an.

            Arseni a trecut. Pe 8 mai 1441, la mânăstirea Sfântul Kiril de Belozersk, familia a făcut o slujbă de mulţumire. Sărutând după slujbă moaştele preacuviosului Kiril, Arseni şi părinţii lui au plecat acasă, iar Hristofor, bunicul lui, a rămas la mânăstire. În ziua următoare se împlinea cel de-al şaptezecilea an al vieţii sale, şi el hotărâse să îl întrebe pe stareţul Nikandru ce să facă mai departe.

            În principiu, a răspuns stareţul, nu am ce să-ţi spun. Doară: trăieşte, prietine, cât mai aproape de cimitir. Eşti atâta de lung, că o să fie anevoios să te ducă acolo. Şi, în general: trăieşte singur.

            Aşa a spus stareţul Nikandru.

            Şi Hristofor s-a mutat lângă un cimitir din împrejurimi. La ceva depărtare de slobozia Rukina, chiar lângă gardul cimitirului, a găsit o izbă pustie. Stăpânii ei nu supravieţuiseră ultimei molime. Erau anii în care casele deveniseră mai mari decât oamenii. În izba făcută temeinic, cu loc berechet, dar fără moştenitori, nu se hotărâse nimeni să se mute. Cu atât mai mult cu cât se afla lângă cimitirul plin de morţi de ciumă. Dar Hristofor s-a hotărât.

            S-a spus că, încă de pe- atunci, el şi- a imaginat absolut clar care avea să fie soarta acestui loc. Că, pesemne, chiar în vremurile acelea îndepărtate, el a ştiut că pe locul izbei lui avea să se ridice în anul 1495 biserica cimitirului. Biserica a fost ridicată în semn de recunoştinţă pentru deznodământul fericit al anului 1492, la şapte mii de ani de la Facerea lumii. Şi deşi aşteptatul sfârşit al lumii nu s- a produs în acel an, tizul lui Hristofor, în chip neaştep tat pentru sine şi pentru ceilalţi, a descoperit America (atunci nu s-a dat atenţie acestui lucru).

            În anul 1609, biserica a fost distrusă de polonezi. Cimitirul a intrat în paragină şi pe locul lui a crescut o pădure de pini. Cu cei ce culegeau ciuperci intrau în vorbă năluci. În anul 1817 cumpără pădurea, pentru a produce cherestea, negustorul Kozlov. După doi ani, pe locul eliberat se construieşte un spital pentru săraci. Exact după o sută de ani, în clădirea spitalului intră CEKA districtuală. În concordanţă cu destinaţia iniţială a terenului, instituţia organizează pe el înmormântări în masă. În anul 1942, pilotul neamţ Heinrich von Einsiedel, nimerind cu precizie, şterge clădirea de pe faţa pământului. În anul 1947, terenul este reamenajat ca poligon militar şi este alocat brigăzii a 7- a „K.E. Voroşilov“, decorată cu ordinul „Steagul Roşu“. Din anul 1991, pământul aparţine gospodăriei legumicole „Nopţi albe“. Odată cu cartofii, membrii gospodăriei scot numeroase oase şi proiectile, dar nu se grăbesc să se plângă consiliului local. Ei ştiu că, oricum, nimeni nu le va pune la dispoziţie alt teren.

            Păi, pe pământul ăsta ne-a fost dat nouă să trăim, spun ei. Această previziune amănunţită i- a indicat lui Hristofor faptul că, atât cât va trăi el, pământul va rămâne neatins, iar casa aleasă de el va rămâne întreagă cincizeci şi patru de ani. Hristofor a înţeles că, pentru o ţară cu o istorie furtunoasă, cincizeci şi patru de ani nu înseamnă puţin. Casa aceasta avea cinci pereţi: pe lângă cei patru pereţi exteriori, izba mai avea un al cincilea, interior. Despărţind izba, el forma două odăi: una caldă (cu cuptor) şi una rece.

            După ce a intrat în casă, Hristofor s-a uitat cu băgare de seamă dacă nu sunt goluri între bârne şi a întins din nou pe ferestre băşica de bou. A luat boabe de fasole şi boabe de ienupăr şi le-a amestecat cu aşchii de ienupăr şi cu tămâie. A adăugat frunze de stejar şi frunze de rută. Le-a pisat mărunt, le-a pus pe jar şi timp de o zi s- a ocupat cu afumatul. Hristofor ştia că molima, cu timpul, iese singură din izbe, dar nu a socotit de prisos această măsură de prevedere. Se temea pentru ai săi, care puteau să vină ca să-l vadă. Se temea şi pentru cei pe care îi trata, fiindcă veneau la el tot timpul. Hristofor era tămăduitor cu ierburi, şi veneau la el tot felul de oameni. (Copyright  Evgheni Vodolazkin,  Laur, Traducere din rusă şi note de Adriana Licu, Humanitas Fiction, 2014)

EVGHENI VODOLAZKIN s-a născut în 1964 la Kiev, unde şi-a făcut studiile universitare. Este doctor în ştiinţe filologice, specialist în literatura rusă veche. Din 1990 devine cercetător la Institutul Literaturii Ruse (Puşkinskii Dom) din Sankt-Petersburg. A publicat numeroase articole în reviste de specialitate, a contribuit la elaborarea enciclopediei Cântec despre oastea lui Igor şi a Bibliotecii literaturii Rusiei Vechi, precum şi a lucrării Cuvioşii Kiril, Ferapont şi Martinian din Belozersk. În 1992, la invitaţia Universităţii din München, şi-a aprofundat studiile de medievistică occidentală, ţinând şi cursuri de literatură rusă veche. În 1998 a organizat conferinţa internaţională „Cultura mânăstirească: Orient şi Occident". În perioada 1998–2002 a fost (cu întreruperi) bursier al Fundaţiei Alexander von Humboldt, desfăşurând o activitate de cercetare şi publicând în 2000 la München monografia Istoria universală a Rusiei Vechi. Din anul 2012 este redactor-şef al revistei Text şi tradiţie, editată de institutul său. Din 2002 îi apar şi lucrări de ştiinţă popularizată. În paralel, începe să scrie literatură. În 2009 debutează cu romanul Soloviov şi Larionov, care se bucură imediat de succes, fiind nominalizat la premiile Andrei Belîi şi Bolşaia Kniga (Marea Carte). În 2011 publică Instrumentul limbii, o culegere de studii şi eseuri. În 2012 îi apare romanul Laur (Lavr), care este, în 2013, dublu câştigător al celui mai important premiu literar rus, Bolşaia Kniga, şi câştigător al Premiului Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi). Tot în 2013, romanul a fost nominalizat pe lista scurtă la premiile Naţionalnîi Bestseller (Bestsellerul Naţional) şi Russkii Buker (Booker Rus). Este tradus în numeroase limbi.

Cultură


Ultimele știri
Cele mai citite