FRAGMENT „Vieţi paralele. Cinci căsnicii victoriene” de Phyllis Rose, disponibilă în librăriile româneşti

Phyllis Rose este critic literar, eseistă şi profesoară

„Adevărul” prezintă un fragment din volumul „Vieţi paralele. Cinci căsnicii victoriene” de Phyllis Rose, recent apărut la Editura Polirom, în traducerea lui Dan Sociu.

În fiecare relaţie există două poveşti, iar adesea ele nu prea converg. Iată ideea de la care porneşte cartea clasică a lui Phyllis Rose, Vieţi paralele, ce încearcă să descopere cum apare fericirea sau nefericirea în căsnicie şi ce arată acest lucru despre „proiectul narativ” sau „ficţiunea subiectivă” pe care o creează cuplurile. Într-o perioadă în care divorţul era scandalos, iar formula „pînă cînd moartea ne va despărţi” era luată ad litteram, cinci scriitori şi scriitoare – Charles Dickens, John Ruskin, Thomas Carlyle, John Stuart Mill şi George Eliot – au fost nevoiţi să găsească soluţii inventive şi surprinzătoare pentru a rămîne împreună cu partenerii lor. Povestind cu farmec, multă anecdotică şi detalii savuroase, Phyllis Rose se bazează pe mărturiile lor şi pe relatările epocii, arătînd ce imagine afişau aceste cupluri şi care erau în realitate viaţa lor domestică şi atmosfera familială în epoca victoriană. Şi, mai ales, ce rol joacă dorinţa, fantezia şi controlul în relaţiile noastre cele mai intime.

„Singura carte pe care va trebui s-o citiţi vreodată despre căsnicie.” (The Telegraph)

-FRAGMENT-

„În secolul trecut, femeile erau nevoite să fie inventive când îşi dădeau seama că bărbaţii cu care se măritaseră le erau dezagreabili. Nu exista divorţ pe motiv de incompatibilitate. Chiar şi o separare era dificilă, fiindcă o femeie nu avea niciun drept legal la proprietate, ci doar soţul ei, şi nu putea finanţa ea însăşi niciun acord. Având astfel toate şansele să fie unită pe viaţă cu cineva a cărui minte şi/sau al cărui trup o dezgustau, o femeie îi datora totuşi soţului ei „drepturile conjugale”. Trebuia să se supună la ceea ce e probabil cea mai ofensatoare dintre activităţile umane repetate – sex fără afecţiune, sex împotriva voinţei. În Supunerea femeilor (inspirată, cel puţin în parte, de experienţa maritală a lui Harriet), Mill avea s‑o numească „cea mai josnică degradare a unei fiinţe umane, aceea de a fi făcută instrumentul unei funcţii animalice contrar înclinaţiilor sale”. Pentru a scăpa de asta, o femeie poate să invoce mii de pretexte – dureri de cap, infirmităţi, probleme femeieşti, scrupule religioase… Putea să fie însărcinată sau să alăpteze aproape mereu şi putea să invoce ideea că activitatea sexuală e periculoasă în astfel de perioade. Dacă era foarte îndrăzneaţă şi neobişnuit de sofisticată, se putea consola cu un amant, deşi pare de necrezut că o femeie a cărei primă experienţă sexuală fusese neplăcută ar fi apelat la sex pentru alinare. Dacă era disperată, total amorală şi poate un pic nebună, putea ajunge să‑şi omoare soţul. Fascinanta carte a lui Mary S. Hartman Victorian Murderesses (Ucigaşe victoriene) relatează o serie de poveşti despre femei din clasa de mijloc împinse de constrângerile vieţii de familie să omoare persoane ce le erau apropiate. O temă recurentă în aceste istorii e dezgustul femeii faţă de obligaţia de a se supune avansurilor sexuale ale soţului – un dezgust ce conduce uneori la introspecţii radicale. Dacă aceste „doamne ucigaşe” ar fi fost intelectuale, poate şi‑ar fi analizat furia şi ar fi făcut din ea forţa motoare a unei activităţi utile. Dar aşa, au acţionat dezarticulat şi fără conştiinţă de sine, nereuşind decât să‑şi facă rău lor înseşi şi să le facă rău şi altora.

Harriet Taylor era o intelectuală. Când şi‑a dat seama, după patru ani de căsnicie, că soţul ei îi era în multe feluri antipatic, s‑a dus să se sfătuiască cu preotul. I‑a spus că soţul ei îi este inferior din punct de vedere intelectual. I‑a spus că se plictisea. Nu i‑a menţionat că nu‑i place să facă sex cu el, poate din decenţă, poate fiindcă presupunea că sexul este de obicei o chestie dezagreabilă. Dar a continuat să se gândească la supoziţia enervantă a lui Taylor că are dreptul să facă dragoste cu ea oricând are el chef. O asemenea brutalitate la un om altfel bun şi atent a transformat‑o pe Harriet, în prima tinereţe, într‑un critic sever al căsniciei, pe care o vedea ca pe un contract sexual în care una dintre părţi, femeia neapărat virgină, putea să nu aibă habar la ce se angaja. Din punct de vedere legal, era revoltător. În niciun alt contract nu era posibilă o asemenea condiţie – ca unul dintre semnatari să nu ştie ce anume presupunea contractul”. (Copyright: Editura Polirom)

Phyllis Rose este critic literar, biografă, eseistă şi profesoară. Şi-a luat doctoratul la Harvard şi a predat pentru scurtă vreme la Harvard şi Yale, apoi la Wesleyan University şi Berkeley University of California. Dintre principalele lucrări publicate menţionăm: Woman of Letters: A Life of Virginia Woolf (1978), Writing of Women: Essays in a Renaissance (1985), The Year of Reading Proust: A Memoir in Real Time (1997), Alfred Stieglitz: Taking Pictures, Making Painters (2019).