Interviu Curajul femeilor iraniene, sub legile Ayatollahului. Specialist: „Hijabul obligatoriu, punctul zero al legitimității autorităților ca teocrație“
0În Iran, viața femeilor nu poate fi înțeleasă dintr-o singură imagine. Nici din fotografiile cu femei fără văl din anii ’70, nici din imaginile cu hijabul obligatoriu de astăzi. Între ele există o istorie mai puțin vizibilă: una a negocierilor zilnice, a regulilor care se schimbă, dar și a celor care rămân, a unor libertăți câștigate și apoi retrase, a unor forme de rezistență care apar mult înainte ca statul să le recunoască.
Interviul de față încearcă să aducă puțină ordine în această istorie complicată. Pleacă de la spațiul persan tradițional, unde viața femeilor era definită de norme sociale și religioase stricte, trece prin momentul modernizării forțate din perioada Pahlavi și ajunge la ruptura produsă de Revoluția Islamică din 1979. De aici, discuția se mută în prezent: la modul în care femeile trăiesc sub reguli restrictive, dar și la felul în care le ocolesc sau le negociază în viața de zi cu zi. Vorbim și despre paradoxul educației – femei tot mai prezente în universități, dar mult mai puțin vizibile în poziții de putere – și despre rolul central pe care l-au avut în protestele recente, declanșate în 2022, după moartea tinerei Jina Mahsa Amini, care au schimbat tonul contestării publice în Iran.
„Weekend Adevărul“ a vorbit despre toate acestea cu Adela Chiru, lector universitar la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, unde predă limba și literatura persană, dar și cursuri despre civilizația iraniană și relația dintre religie și politică în Iranul modern. A studiat și a locuit timp de opt ani în Iran, unde și-a finalizat studiile de masterat și doctorat la Universitatea din Teheran, experiență care îi oferă o perspectivă directă asupra societății despre care vorbește.
„Weekend Adevărul“: Dacă privim evoluția pe termen lung, care au fost momentele care au schimbat viața femeilor în Iran?
Adela Chiru: Când vine vorba de evoluția pe termen lung a drepturilor femeilor în Iran, cred că primul lucru important este, într-adevăr, să ieșim din narațiunea aceasta clișeică, conform căreia modernizarea apare ca un fel de „cadou“ venit de sus în jos după jumătatea secolului XX, pentru că, de fapt, tiparele de rezistență se formează cu mult înainte de recunoașterea oficială de către stat. Iar pentru asta trebuie să ne întoarcem în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea și să ne imaginăm un spațiu public care, de la absolut tot ce înseamnă politică până la comerț, este dominat exclusiv de bărbați. Să ne imaginăm, de asemenea, un Iran (pe atunci Persia) aflat sub presiuni puternice din partea marilor puteri străine, în special Marea Britanie și Rusia, care obțineau concesiuni economice avantajoase în urma unor acorduri semnate cu șahii qajari de la vremea aceea. Aceste situații au generat, în mod firesc, nemulțumiri în rândul populației, iar în acest context se evidențiază o femeie numită Zinat Pasha, care, în anul 1890, a organizat și a condus un grup de femei din Tabriz, în Boicotul Tutunului. Aceste femei reușesc să blocheze activitatea bazarului, care era practic centrul economic al orașului. Dar cum se întâmplă asta, fizic? De ce autoritățile nu le-au arestat pur și simplu sau de ce nu le-au oprit cu forța? Ce fac aceste femei este să folosească însăși structura patriarhală ca pe un scut invizibil. Într-o societate islamică tradițională a acelor vremuri, bărbații nu aveau voie să aibă contact fizic cu femeile. Iar pentru a dispersa forțat un grup de femei acoperite de văl, care mai erau și înarmate, ar fi trebuit ca autoritățile să recurgă la violență fizică și asta ar fi încălcat grav niște norme sociale foarte sensibile. Așadar, femeile folosesc chiar regulile sistemului în avantajul lor. Deci, aceasta nu a fost o revoltă haotică, ci mai degrabă o conștientizare politică profundă, în care apărarea resurselor locale și a independenței economice devenea un mijloc de opoziție față de politicile autorităților qajare.
Deși modernizarea este adesea legată de secolul XX, ce rol au avut femeile în timpul Revoluției Constituționale din 1906 și cum au reușit să pună bazele primelor asociații și școli pentru fete?
În timpul Revoluției Constituționale din 1905-1911, femeile trec de la simple proteste de stradă la un rol mult mai complex. Ele încep să susțină concret mișcarea, inclusiv financiar, donându-și zestrea și bijuteriile pentru a finanța înființarea Băncii Naționale a Iranului, în speranța obținerii independenței economice a țării și, de asemenea, presupunând că, în urma adoptării Constituției, li se vor recunoaște și drepturile ca cetățeni. Doar că lucrurile nu au stat deloc așa. Parlamentul a fost înființat în anul 1906, iar femeile au trimis cereri oficiale, solicitând în primul rând dreptul la educație publică pentru fete. Iar răspunsul oficial nu a fost doar un refuz, ci o reafirmare legislativă a ordinii patriarhale. Femeile nu s-au resemnat, iar mișcarea a coborât imediat în subteran. Femeile educate au format asociații precum Anjomane Aazaadiye Zanaan (Asociația pentru Libertatea Femeilor) și Anjomane Zanaane Neqaabpush (Asociația Femeilor cu Mască), iar decizia lor majoră a fost să-și folosească restul de zestre pentru a fonda școli în propriile case. În 1907, Bibi Vazirof deschide prima școală de fete, Dushizegaan (Domnișoarele). Aceasta primește amenințări cu moartea, autoritățile închid școala, dar ea, neînfricată, o redeschide. Pentru a nu fi văzute că merg la școală, fetele erau nevoite să-și ascundă cărțile sub chador și mergeau pe trasee diferite în fiecare zi pentru a nu atrage atenția. Până în 1910, numai în Teheran funcționau deja peste 50 de școli de fete.
Prin ce alte metode au mai luptat femeile pentru drepturile lor?
Următorul câmp de luptă al afirmării feminine a fost foaia de hârtie. Apariția tiparului a permis femeilor să devină editoare și să publice jurnale independente. Începând cu anul 1910, observăm apariția unor reviste redactate, editate și conduse exclusiv de femei. Jurnalismul și, în mod cu totul special, poezia au devenit instrumentele esențiale prin care femeile își revendică vizibilitatea. Iar în acest context merită menționată poeta Jaleh Alam-Taj Ghaem Maghami, care a scris în secret poezii despre suferința unei căsătorii forțate la vârsta de 15 ani, despre experiența maternității și despre ceea ce ea numea „captivitatea patriarhală“. Poeziile sale au fost descoperite abia după moarte și publicate ulterior de fiul ei. Cazul lui Jaleh este emblematic pentru o generație de tranziție, al cărei curaj a deschis drumul pentru poetele care au urmat. Și o voi aminti aici pe Parvin Etesami, care a fost una dintre primele femei care au folosit poezia pentru a critica inegalitățile sociale și a evidenția ideea că inferioritatea femeilor provine din lipsa accesului la educație. În această perioadă, poezia a fost principalul mijloc de exprimare publică și politică. Pentru că, față de proză, poezia era mult mai accesibilă și mai eficientă în transmiterea mesajelor către populație. Indiferent de nivelul de educație, mulți iranieni erau obișnuiți să asculte și să recite versuri, ceea ce transforma poezia într-un instrument de comunicare extrem de influent. Putând fi înțeleasă și memorată ușor, ea avea un impact emoțional rapid și putea mobiliza oamenii și influența sentimentele colective.
Rușinea ca regulă de viață
Înainte de marile reforme, cum arăta viața unei femei în spațiul persan tradițional? În ce măsură libertatea lor era limitată de interpretările religioase și cât de mult contau obiceiurile locale sau regulile stricte din cadrul familiei?
Mult timp, viața femeii în spațiul tradițional iranian a fost caracterizată de o stare de invizibilitate socială, tăcere și imobilitate, aceste trăsături fiind considerate standardele morale pe care o femeie trebuia să le îndeplinească. Și aș aminti în acest context conceptul de sharm, care a avut un rol central în modelarea existenței feminine. Sharm (rușinea) este un ideal cultural asociat în mod tradițional femeilor în Iran, un fel de virtute socială, și implică un comportament modest, respectuos, rezervat, atât în felul în care o persoană se îmbracă, cât și în felul în care ea vorbește sau se comportă în public. Totodată, în perioada qajară (n.e. – dinastia Qajar a domnit în Iran în perioada 1789-1925), viața privată și publică a femeilor era influențată de normele sharia, iar autoritățile religioase (ulamalele) acționau ca arbitri locali în toate problemele judiciare și sociale, astfel că interpretările religioase stricte interziceau fetelor musulmane accesul la educație în școlile misionare active la acea vreme, considerându-l incompatibil cu standardele morale dominante. Orice tentativă de emancipare era privită ca o rușine, iar reglementările privind familia rămâneau și ele ancorate în interpretări religioase rigide. Căsătoriile erau adesea aranjate sau impuse, uneori de la vârste fragede, servind de multe ori interesele economice sau politice ale familiei. De exemplu, poeta Jaleh își descria propria căsătorie în creația sa literară ca pe o „pedeapsă“ primită de la părinți pentru a achita datoriile tatălui. Tot prin intermediul poeziei perioadei Constituționale, aflăm din versurile unei alte poete, Tahereh, că în multe pături sociale, nașterea unei fete era adesea întâmpinată cu dezamăgire sau chiar cu un sentiment de rușine din partea familiei, în special din cauza preferinței culturale pronunțate pentru băieți. Până la Revoluția Constituțională, problemele femeilor erau în mare parte considerate chestiuni private, ele fiind excluse din spațiul dezbaterii publice. Această ordine patriarhală a creat un mediu în care femeile erau lipsite de voce și de drepturi legale, orice abatere de la normele de sharm fiind sever sancționată de societate și de familie.
Fără văl, dar fără alegere
Sub dinastia Pahlavi, statul a încercat să se modernizeze. În 1936, Reza Șah a dat decretul „Kashf-e hijab“ prin care a interzis vălul în spațiul public. Cum a fost primită această măsură de femei, mai ales în relația cu statul?
Decretul „Kashf-e hijab“ din 1936 a reprezentat unul dintre cele mai controversate momente ale „modernizării“ Iranului și a fost primit în moduri foarte diferite, în funcție de mediul social și convingerile religioase ale femeilor. Pe de o parte, femeile din clasele superioare și din mediile urbane educate au văzut decretul ca pe un pas progresist către integrarea în viața publică. Pe de altă parte, pentru femeile din familii religioase, din rândul negustorilor sau din zonele rurale, interzicerea vălului a fost resimțită ca un atac direct asupra valorilor islamice și asupra onoarei personale. Unele femei au considerat că statul încearcă să le expună corpurile în mod indecent și, ca reacție, au refuzat să mai iasă din casă, iar în anumite cazuri, clericii conservatori și-au retras fiicele de la școală. Interesant este că, în paralel, femeilor li s-a permis accesul la Universitatea din Teheran, ceea ce consolida ideea că renunțarea la văl era legată de educație și emancipare. Și cred că aici merită să ne oprim puțin la premisa întrebării: în ce măsură putem spune că modernizarea înseamnă, de fapt, renunțarea la văl? Pentru că decretul din 1936 nu poate fi redus la o simplă opoziție între eliberare și conservatorism. Deși a fost prezentat ca un act de modernizare, implementarea sa a fost însoțită de mecanisme coercitive, autoritățile având ordine clare să aresteze pe oricine se opunea noilor coduri vestimentare. Episodul violențelor din Mashhad, când forțele de ordine au intervenit împotriva protestatarilor care contestau noile coduri vestimentare, ilustrează tensiunile deja existente înainte de adoptarea oficială a măsurii. După adoptarea decretului, femeile care purtau vălul au fost practic excluse din numeroase spații publice, inclusiv instituții culturale, comerciale sau mijloace de transport, iar accesul lor la viața socială a fost restrâns exponențial. În plus, măsura a adâncit diferențele sociale, pentru că nu toate femeile își permiteau hainele „moderne“ impuse de stat. În acest sens, reforma ridică o întrebare fundamentală: în ce măsură a reprezentat o formă de emancipare și în ce măsură a funcționat ca un mecanism de control? Dacă anterior autoritatea era exercitată preponderent la nivel familial sau comunitar, în acest caz, statul își asuma rolul de „tutore“ și intervenea direct asupra corpului și vestimentației femeilor, impunând norme prin constrângere.
Această „modernizare“ a vestimentației a adus și alte libertăți pentru femei?
Reformele juridice privind familia au rămas limitate. De exemplu, instituții precum Kaanoon-e Baanovaan (Centrul Femeilor), condus de fiica șahului, continuau să promoveze roluri tradiționale de mame și gospodine sub masca progresului, servind mai degrabă imaginii de țară modernizată a șahului decât nevoilor reale de autonomie ale femeilor. Un alt aspect important este că, deși Reza Șah a impus această imagine occidentală prin eliminarea vălului, el a lăsat în mare parte neatinse legile fundamentale ale familiei, care continuau să dezavantajeze femeile. Practici precum poligamia și căsătoria temporară au rămas neschimbate, șahul însuși având mai multe soții, ceea ce arată că „emanciparea“ a fost mai degrabă una de suprafață. În loc să i se ofere posibilitatea femeii de a-și defini propria identitate, corpul ei a ajuns să fie folosit ca un „afiș“ al progresului, devenind un instrument prin care statul își demonstra puterea în fața tradiției.
În anii ’60-’70, sub Mohammad Reza Pahlavi, succesorul lui Reza Șah, femeile au obținut dreptul de vot (1963) și au beneficiat de Legea Protecției Familiei (1967-1975), care limita poligamia și oferea drepturi la divorț. Ce înseamnă, de fapt, o modernizare atât de abruptă pentru o societate profund tradițională?
Pe de o parte, dreptul de vot acordat în 1963, în contextul Revoluției Albe, a integrat formal femeile în viața politică. Această măsură a venit, totuși, într-un cadru de modernizare „de sus în jos“, fără o transformare treptată a mentalităților sociale și a întâmpinat opoziție din partea liderilor religioși. Cu toate acestea, în anii următori, apar deja femei în poziții politice – inclusiv în parlament, în consilii locale și chiar în funcții ministeriale, fapt care indică o schimbare la nivel instituțional. Pe de altă parte, Legea Protecției Familiei din 1967, extinsă în 1975, a limitat poligamia (adică un bărbat nu se mai putea căsători cu o a doua soție fără consimțământul primei soții și fără aprobarea unei instanțe), divorțul a devenit mai accesibil pentru femei, iar custodia copiilor nu mai era automat acordată tatălui. S-au creat și tribunale speciale pentru familie, ceea ce, la nivel teoretic, a schimbat echilibrul de putere în cadrul familiei. Totuși, aceste reforme au avut efecte vizibile mai ales în mediul urban, în special în orașe mari precum Teheranul, și au produs o creștere a participării feminine în universități și pe piața muncii. În schimb, dacă ne uităm la mediul rural și la orașele mici, lucrurile arată diferit. De ce? Pentru că schimbările legale nu au fost întotdeauna susținute de o schimbare socială echivalentă. În multe zone rurale, normele tradiționale și influența liderilor religioși au rămas dominante, iar populația nu a adoptat rapid noile reguli. În plus, faptul că multe femei aveau un nivel redus de educație și nu aveau acces ușor la instituții precum școlile, tribunalele sau serviciile juridice însemna că, deși aceste drepturi existau în lege, ele nu erau întotdeauna cunoscute și nici ușor de folosit în practică. Prin urmare, putem spune că aceste reforme au fost revoluționare din punct de vedere legal și instituțional. Dar cât de profund au schimbat ele viața femeilor de rând? Aș spune că au produs transformări reale, însă inegale: semnificative în mediul urban și în rândul elitelor, dar mult mai reduse în zonele rurale, unde barierele culturale și educaționale au continuat să limiteze aplicarea practică a acestor drepturi.
Iran: În urmă cu un an, moartea unei femei a declanșat protestele hijabului. Acum, afacerile sunt noul câmp de luptă„Hijabul obligatoriu, punctul zero al legitimității autorităților iraniene ca teocrație“
„Weekend Adevărul“: Femeile au fost o forță importantă în răsturnarea Șahului în 1979. Ce s-a schimbat, concret, pentru ele, imediat după instalarea regimului condus de Ayatollahul Khomeini?
Adela Chiru: Într-adevăr, femeile iraniene au reprezentat o forță vitală în Revoluția din 1979, participând masiv la demonstrații. Adesea, chiar femei din clasa de mijloc și cu vederi seculare erau văzute purtând chadorul negru în cadrul manifestațiilor ca simbol al doliului și al solidarității împotriva Șahului. Din păcate, însă, vedem din nou cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, iar entuziasmul revoluționar și iluziile politice ale femeilor se transformă rapid într-un șoc profund când acestea află că cei nou-veniți la putere le vor viza direct propriile libertăți și vor fi, din nou, marginalizate social. Așadar, imediat după Revoluție, observăm o schimbare rapidă și profundă a statutului juridic și social al femeilor. Multe dintre drepturile câștigate anterior au fost anulate sau restrânse. În primul rând, au fost introduse reguli noi privind comportamentul și prezența publică a femeilor: coduri vestimentare obligatorii (portul vălului, care odată era interzis, acum devine obligatoriu), separarea pe sexe în anumite spații și restricții în anumite domenii profesionale sau educaționale. În iulie 1980, autoritățile oficializează această „nouă ordine islamică“ prin concedierea masivă a femeilor angajate în instituțiile statului, care refuzau să poarte „ținuta islamică modestă“ (vălul și ciorapii groși). Au apărut grupuri de justițiare, precum „Surorile lui Zaynab“, care patrulau străzile în calitate de „gardieni ai moralității publice“, îmbrăcate în chador și atacau orice femeie care prezenta cea mai mică urmă de „expunere improprie“. În paralel, la nivel juridic, Legea Protecției Familiei a fost abrogată, ceea ce a dus la revenirea la un cadru legal mai tradițional, inspirat din interpretări ale dreptului islamic. Cum se traducea asta în viețile iranienilor? Bărbații recăpătau chiar și mai mult control în chestiuni precum divorțul sau custodia copiilor. În acest sens, au fost create Curți Civile Speciale pentru a gestiona problemele de familie exclusiv prin prisma jurisprudenței islamice. Un alt aspect important este reducerea vârstei legale de căsătorie. Aceasta a fost coborâtă semnificativ (la 9 ani pentru fete în anumite interpretări inițiale ale legii și ulterior ajustată la 13 ani în legislația practică), ceea ce reflecta o reconfigurare a normelor juridice în acord cu o interpretare conservatoare a tradiției religioase.
Dar cum a fost justificată această revenire asupra drepturilor anterioare?
Din perspectiva liderului, argumentul central era că legile precedente erau influențate de modele occidentale și nu erau aliniate cu valorile islamice autentice. Iar noua ordine politică susținea că societatea trebuie reorganizată conform principiilor sharia. Practic, în acest nou sistem, statutul femeilor a fost reconfigurat în funcție de o ierarhie ideologică, nu doar juridică, și aceste reconfigurări au fost justificate ca o necesitate de a eradica influențele culturale vestice „veninoase“ și de a instituționaliza figura „femeii pioase“ ca antiteză la modelul de femeie modernă promovat de dinastia Pahlavi.
Jurisprudența fricii
Astăzi, purtarea hijabului este obligatorie. Dincolo de aspectul religios, de ce este acest simbol atât de important pentru autorități și ce rol joacă Poliția Moralității în controlul spațiului public?
Purtarea hijabului obligatoriu reprezintă, fără doar și poate, punctul zero al legitimității autorităților iraniene ca teocrație. La fel cum, în perioada dinastiei Pahlavi, corpul feminin era utilizat simbolic pentru a sugera modernizarea și deschiderea către Occident, în perioada post-revoluție, acesta este instrumentalizat din nou și reconfigurat ca un indicator al „autenticității islamice“. Iar aici intervine, bineînțeles, și rolul Gasht-e Ershad, cunoscută ca Poliția Moralității sau Poliția Moravurilor, care are datoria de a monitoriza și a impune respectarea normelor de conduită islamică în spațiul public, în special în ceea ce privește vestimentația și comportamentul social. Aceasta menține, practic, o „jurisprudență a fricii“, rolul ei fiind de a pândi și a „se năpusti“ asupra celor care încalcă normele, creând o stare de intimidare constantă menită să asigure conformitatea socială. Aș menționa însă faptul că intensitatea, vizibilitatea și modul în care își exercită acest rol variază în timp, în funcție de orientarea politică a administrațiilor aflate la putere.
Dumneavoastră cum ați văzut, de la fața locului, acțiunile Poliției Moralității?
Din experiența mea trăită în Iran, am observat o diferență între ultimul mandat al lui Mahmoud Ahmadinejad și cele ale lui Hassan Rouhani în ceea ce privește prezența și comportamentul Gasht-e Ershad în public. În perioada lui Ahmadinejad, patrulele erau mai frecvente, intervențiile mult mai ferme, chiar agresive, iar interacțiunile cu oamenii (în special cu femeile) erau mai tensionate. Chiar eu am fost oprită de câteva ori pe stradă pentru că nu eram îmbrăcată corespunzător. Pe de altă parte, sub mandatul lui Rouhani, lucrurile păreau mult mai relaxate, cel puțin în aparență. Adică regulile nu au dispărut, ci mai degrabă modul lor de aplicare era mai puțin intruziv și, clar, mult mai puțin vizibil în viața de zi cu zi. Patrulele aproape dispăruseră în Teheran, iar atmosfera generală a spațiului public era mai puțin tensionată. Dacă în anul 2011, când am ajuns în Iran, era neobișnuit pentru tiparul cultural să port culoarea roșu, după 2013, odată cu sosirea lui Rouhani la putere, culorile au început să devină mai vii, mantourile mai scurte sau chiar deschise, iar vălul părea să fie mai degrabă o obligație formală decât un element strict restrictiv. Mediul urban a început, de asemenea, să reflecte o anumită deschidere culturală. Au apărut mai multe cafenele în stil occidental, locuri unde grupuri de fete și băieți puteau socializa mai relaxat, iar evenimentele culturale și concertele deveneau mai prezente în viața cotidiană. Am simțit pe propria piele că societatea a început să respire altfel, fără să fie resimțită atât de pregnant prezența Poliției Moravurilor. Dar, din păcate, această lege a hijabului obligatoriu este încă în vigoare în ziua de azi, iar Poliția Moravurilor este încă în activitate.
Restricția, parte din cotidianul femeilor
În prezent există încă domenii în care legea limitează autonomia femeilor – de exemplu, faptul că au nevoie de acordul soțului sau al tatălui pentru a călători, a munci sau pentru a lua decizii legate de copii. Cât de mare este diferența dintre ceea ce scrie legea și modul în care femeile reușesc, în viața de zi cu zi, să negocieze puțin mai multă libertate?
Din experiența mea din Iran, diferența dintre ceea ce prevede legea și modul în care femeile își trăiesc efectiv viața de zi cu zi este semnificativă, dar nu funcționează ca o opoziție simplă între „restricție“ și „libertate“. Situația variază mult în funcție de zona de proveniență (oraș versus zonă rurală), statutul economic sau mediul social din care provine familia respectivă. În ceea ce privește călătoriile în afara țării, femeile din Iran pe care le cunosc au recurs la obținerea unui acord scris, menționat în pașaport, pentru a evita necesitatea de a cere de fiecare dată permisiunea tatălui sau a soțului. În cazul femeilor căsătorite, există posibilitatea includerii unei clauze în contractul de căsătorie, care poate oferi mai multă autonomie, cum ar fi dreptul de a lucra sau dreptul de a călători. În privința deciziilor legate de copii, la nivel legal, în multe situații, cadrul juridic îi conferă tatălui o autoritate mai mare asupra deciziilor importante: cum ar fi acordul pentru anumite proceduri administrative, călătoriile în afara țării sau unele aspecte legate de custodie. Totuși, în viața de zi cu zi, situația nu este chiar așa. Din ce am observat de-a lungul celor opt ani trăiți în Iran, mamele joacă un rol central în creșterea și educația copiilor, iar această implicare zilnică le oferă o influență foarte mare asupra deciziilor. Chiar și atunci când autoritatea formală aparține tatălui, deciziile importante sunt, în multe familii, rezultatul unei negocieri continue între părinți. Desigur, în funcție de context, gradul de autonomie în aceste decizii poate varia. În mediile urbane, unde femeile sunt mai educate și mai active profesional, această capacitate de negociere tinde să fie mai mare și, în multe cazuri, această influență compensează, cel puțin parțial, restricțiile formale impuse de lege.
„Revoluția clasică nu mai este percepută ca o garanție pentru o tranziție democratică“
Avem un paradox în Iran: statisticile arată că femeile reprezintă adesea peste 50% din studenți, dar în câmpul muncii, ele reprezintă doar 15% din totalul angajaților, fiind aproape absente din funcțiile de conducere. Cum se explică această discrepanță?
Nu cunosc clar datele referitoare la aceste statistici, însă mie nu mi se pare absolut deloc paradoxală această discrepanță, ci discriminatorie mai degrabă. Spun că nu mi se pare paradoxal pentru că acesta este, de fapt, rezultatul logic al unor bariere atât structurale și legislative, cât și culturale, adânc înrădăcinate în societatea iraniană. Tot statisticile arată că, deși participarea femeilor tinere și necăsătorite pe piața muncii este relativ apropiată de cea a bărbaților, aceasta scade considerabil după căsătorie și nașterea copiilor. Deci, ceva se întâmplă odată cu apariția copiilor. Ce se întâmplă, de fapt, este că responsabilitățile legate de îngrijirea copiilor și treburile casnice, asociate cultural femeilor, limitează continuitatea acestora în activitatea profesională. Totodată, anumite politici menite să protejeze femeile pot avea efecte contrarii. Concediul de maternitate determină de multe ori angajatorii să angajeze bărbați în loc de femei, pentru a evita costurile suplimentare sau eventualele întreruperi ale activității. Cunosc cazuri în care, pentru ocuparea anumitor funcții, femeilor li s-a solicitat să semneze clauze suplimentare în contract, prin care să se angajeze că nu vor rămâne însărcinate pe durata exercitării postului respectiv. Nu în ultimul rând, trebuie menționată și așteptarea socială larg răspândită în societatea islamică potrivit căreia bărbații sunt principalii susținători financiari ai gospodăriei. Ceea ce înseamnă că venitul femeilor este perceput mai degrabă ca un sprijin secundar sau complementar. Iar din acest motiv, participarea femeilor pe piața muncii nu este întotdeauna văzută ca o necesitate economică pentru familie, ci mai degrabă ca o opțiune individuală. Așadar, în acest context, multe femei aleg să muncească pentru a obține independență financiară sau pentru dezvoltare personală.
Noua generație față-n față cu revoluția
Mișcarea „Femeie, Viață, Libertate“ (Zan, Zendegi, Azadi), pornită după moartea tinerei kurde Jina Mahsa Amini, a mobilizat un număr uriaș de oameni. Ce a făcut aceste proteste diferite de încercările trecute și cât de importantă este legătura dintre drepturile femeilor și revendicările minorităților etnice, care se confruntă cu o dublă formă de discriminare?
Această mișcare este considerată un punct de cotitură istoric, diferențiindu-se de protestele trecute prin amploarea sa, prin caracterul feminist central și prin capacitatea de a uni segmente diverse ale societății iraniene. Spre deosebire de Mișcarea Verde din 2009, care încerca să reformeze sistemul din interior, sau de protestele economice din 2017-2018, mișcarea aceasta a pus în discuție însăși legitimitatea Republicii Islamice. Un element central al acestei mișcări îl reprezintă rolul femeilor, care nu mai apar doar ca participante, ci ca simboluri ale protestului. În acest context, corpul feminin devine un spațiu de exprimare și rezistență politică, iar gesturi precum renunțarea la văl în spațiul public capătă o semnificație politică directă, prin contestarea controlului exercitat de stat asupra vieții private. Mai mult decât atât, protestele au reușit să unească grupuri sociale și geografice care anterior acționau separat. Se conturează o solidaritate între mediile urbane și regiunile marginalizate, precum Kurdistanul sau Baluchistanul, ceea ce îi conferă o forță mult mai mare decât protestelor anterioare. Originea kurdă a sloganului și cazul Jinei Mahsa Amini, și ea de origine kurdă, evidențiază faptul că nu vorbim doar despre o revendicare de gen, ci și despre una etnică.
Privind spre viitor, credeți că mai este posibilă o reformă a sistemului din interior? Sau ruptura dintre Generația Z din Iran – care cere libertăți civile și egalitate – și conducerea conservatoare de la Teheran a devenit iremediabilă?
Pe de o parte, există un nivel foarte ridicat de nemulțumire în rândul populației din Iran, vizibil atât în timpul ultimelor mari proteste din luna ianuarie, cât și în perioada recentă, când mulți dintre iranieni, mai ales cei din diaspora, au ajuns chiar să ceară, în mod disperat, SUA și Israelului să bombardeze Iranul. Acest tip de reacție scoate în evidență faptul că oamenii par să fi ajuns la capătul puterilor și să simtă că nu mai există opțiuni reale pentru schimbare din interior. Pe de altă parte, se pare că structura teocratică a statului nu are capacitatea de a „digera“ sau de a recunoaște legitimitatea forțelor sociale moderne, iar în ceea ce privește distanța dintre așteptările Generației Z și viziunea conservatoare a puterii, aceasta a devenit atât de mare încât ruptura pare tot mai adâncă. În același timp, există și o altă perspectivă în rândul multor iranieni: ideea unei revoluții clasice nu mai este percepută ca o garanție pentru o tranziție democratică stabilă. Dimpotrivă, există o anumită reținere, chiar suspiciune, față de astfel de procese, mai ales din cauza temerii că ele ar putea fi influențate din exterior. Iar aici intervine un element istoric important: lovitura de stat din 1953, când un guvern ales democratic a fost înlăturat cu implicarea serviciilor britanice și americane. Pentru mulți iranieni, acest episod a lăsat o amprentă puternică și a alimentat neîncrederea față de intervențiile externe, inclusiv în rândul celor critici față de actualul regim. În plus, nu trebuie ignorat faptul că există un segment semnificativ al populației care susține actualul sistem, ceea ce contribuie la menținerea unui echilibru intern complex. Și, nu în cele din urmă, contextul geopolitic actual, marcat de confruntările directe dintre Iran, Israel și SUA, complică și mai tare discuția despre reformele interne în Iran. De regulă, astfel de tensiuni externe conduc la consolidarea aparatului de securitate, la o toleranță mai redusă față de opoziție și la o mai mare reticență în a face schimbări care ar putea fi percepute ca vulnerabilități într-un mediu instabil. Totodată, confruntările externe sunt adesea însoțite de un discurs intern de mobilizare, care întărește legitimitatea poziției defensive a statului și face mai dificilă apariția unor inițiative reformiste cu impact real (desigur, dacă se are în vedere implementarea acestor reforme). În acest context, rămâne de văzut cum va evolua viitorul Republicii Islamice Iran în perioada următoare, sub amenințările necontenite ale factorilor externi.
Se încarcă comentariile...
