"Cei care nu suntem Hollywood"

Cu o suta de ani in urma, fostul presedinte Porfirio Diaz plangea soarta tarii sale: "Bietul Mexic, atat de departe de Dumnezeu si atat de aproape de Statele Unite!" Daca in privinta Celui de Sus unui

Cu o suta de ani in urma, fostul presedinte Porfirio Diaz plangea soarta tarii sale: "Bietul Mexic, atat de departe de Dumnezeu si atat de aproape de Statele Unite!" Daca in privinta Celui de Sus unui strain ii este mai greu sa se pronunte, altfel stau lucrurile cu vecinatatea Americii. Magnetul a actionat, inclusiv in materie de cinema, dar, cu toata migratia talentelor, identitatea nu a fost amenintata. Fluxurile si refluxurile cunoscute de-a lungul deceniilor au fost, ca mai peste tot, consecinta miscarilor economiei. Nimeni nu a stat, insa, cu mainile in san, cand situatia parea sa fie alarmanta. In 1998, o actrita-deputat, Maria Roja, a initiat actiunea numita "Los que no somos Hollywood", "Cei care nu suntem Hollywood", in numele careia reclama datoria salilor de cinema de a include, in programele lor, o cota de cel putin 10 la suta din productia nationala. Ar fi fost pacat ca revirimentul trait la mijlocul anilor '90, cu filmele lui Arturo Ripstein (fost asistent al lui Bunuel), Alfonso Arau, Jorge Fons, sa fi fost doar un foc de paie, un "Inceput si sfarsit", ca sa preluam cunoscutul titlu al lui Ripstein. Chiar daca "sirenele de la Hollywood" isi vor face intotdeauna auzite cantecele, chiar daca cineasti precum amintitul Arau, Guillermo del Toro sau copilul teribil Roberto Rodriguez (nascut "in State", din parinti mexicani) lucreaza acolo ("Trebuie sa fii abil si tenace pentru a putea locui in jungla aceea" - spunea cineva) cinematograful mexican al sfarsitului de mileniu si al inceputului unuia nou pare sa-si fi regasit suflul. Nu de mult, producatorul Jorge Sanchez ne marturisea, la Cannes: "Criza ne-a obligat sa cautam coproductii heterodoxe. Sprijinul puterilor publice ramane, insa, fundamental pentru o arta de calitate. (...) In sfarsit, exista si reguli individuale ale supravietuirii. Prima ar fi dragostea pentru cinema. A doua - sa rezisti insomniei care te pandeste, atunci cand ai datorii." Se pare ca multi cineasti mexicani au facut fata insomniei, atata vreme cat, in ultimii ani, au fost onorati de festivalurile lumii: Arturo Ripstein (Profundo Carmesi), Ernesto Rimoch (Momeala), Salvatore Aguirre (Dus-Intors). La recenta Mostra venetiana, Rodriguez a fost prezent cu "Once Upon a Time in Mexico", titlu numai bun sa ne aduca aminte derutanta conditie a unora dintre cineastii de origine mexicana, cu un picior in pamantul stramosilor, cu altul - acolo unde au crescut. De curand incheiata "Panorama", organizata de Ambasada Mexicului, a oferit iubitorilor de film prilejul - atat de rar, din pacate - de a se intalni cu cinci lungmetraje ale ultimilor trei ani si cateva "scurte". Chiar daca nu au fost filmele despre care s-a vorbit, cel mai mult, prin lume, ele mi s-au parut semnificative pentru ceea ce se numeste productia medie a unei tari, cea care, pana la urma, constituie coloana vertebrala. Am avut portii bune din imaginarul artistului mexican, sedus de fantasme, de chemarea irepresibila a unei lumi in care visele au o mai mare consistenta decat cotidianul, asa cum ne-au propus Oscar Blancarte in "Intre amiaza si seara", Daniel Cubillo in "Domnul L.B." sau Maria del Carmen de Lara cu "Tara in care nu se intampla nimic". In cheie melancolica sau ironica, fiecare ne-a convins ca cinematograful mexican este o alta planeta decat cea infatisata de telenovelism. Ca sa nu mai vorbim de filmele dure, aspre, cele care nu-si ingaduie visarea. Salvador Aguirre, autorul lui "Dus-intors", era un debutant la ora realizarii, dar a impresionat prin forta cu care aducea pe ecran destinul unui taran, intors acasa dupa trei ani de munca in America, la capatul carora avea sa constate ca nimic din ceea ce lasase nu mai era al lui, inclusiv iubita, maritata cu cel mai bun prieten. Cineastul si-a tinut fagaduinta enuntata in scurtmetrajul sau, "Cu picioarele pe pamant".