AVANPREMIERĂ „Între două lumi. Amintiri dintr-o viaţă suspendată“, cartea de memorii a toamnei, marca editura Humanitas

Considerat unul dintre cele mai bune volume de memorii apărute anul acesta, „Între două lumi. Amintiri dintr-o viaţă suspendată“ vorbeşte despre confruntarea cu necunoscutul şi cu durerea. Când viaţa ta atârnă de un fir de aţă, perspectiva asupra fericirii se schimbă pentru totdeauna.  „Adevărul“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul marca Humanitas, ce va fi în librării începând cu 15 octombrie.

„Suleika Jaouad cercetează tărâmuri cu totul neaşteptate – nu doar adâncul propriei suferinţe şi anii pe care i-a pierdut luptând cu boala, ci şi spiritul multor oameni (suferinzi sau nu) pe care îi întâlneşte pe drumul vieţii, luminându-i cu generozitatea şi graţia ei. O carte emoţionantă şi pasionantă, aşa cum nu am mai citit vreodată. Îmi voi aminti aceste rânduri mult timp de acum înainte, pentru că Suleika Jaouad mi le-a întipărit în inimă.“ — ELIZABETH GILBERT

„O carte uluitoare, scrisă impecabil, pe care ţi-e imposibil s-o laşi din mână.“ — Publishers Weekly

„O capodoperă care răstoarnă canonul naraţiunii memorialistice despre boală ca să ne arate ce se întâmplă atunci când corpul se vindecă, iar creativitatea şi curajul intră în scenă pentru a plămădi un nou sine. Frazele lui Suleika Jaouad sunt la fel de frumoase precum povestea pe care o zugrăvesc. Între două lumi este debutul excepţional al unei voci puternice şi o lectură obligatorie pentru oricine a suferit vreodată.“ — MELISSA FEBOS

Fragment în avanpremieră

Totul a început cu o mâncărime. Nu mâncărimea metaforică de a călători sau vreo criză a vârstei de mijloc, ci o mâncărime la propriu, de natură fizică. O mâncărime ca o gheară înnebunitoare pe care o simţi pe piele şi te ţine treaz toată noaptea, care a apărut în ultimul an de facultate, la început în vârful picioarelor şi apoi tot mai sus, pe gambe şi coapse. Am încercat să rezist şi să nu mă scarpin, însă mâncărimea era stăruitoare, răspândindu‑se pe suprafaţa pielii ca o mie de muşcături invizibile de ţânţari. Fără să‑mi dau seama ce făceam, mâna a început să‑mi rătăcească în jos pe picioare, unghiile greblând blugii în căutarea unei alinări, înainte de a scormoni pe sub tiv pentru a se afunda direct în carne. M‑am scărpinat pe când lucram cu jumătate de normă la un laborator foto din campus. M‑am scărpinat pe sub biroul uriaş de lemn de la bibliotecă. M‑am scărpinat în timp ce dansam cu prietenii pe podelele alunecoase de la bere dintr‑un bar aflat în subsolul unui hotel. M‑am scărpinat când dormeam. Nu după mult timp, o puzderie de tăieturi supurante, cruste groase şi cicatrici proaspete îmi desfigurau picioarele de parcă ar fi fost lovite cu spini de trandafiri. Semnele însângerate ale unei lupte din ce în ce mai mari care se dădea înăuntrul meu.

 — S‑ar putea să fie un parazit pe care l‑ai luat pe când studiai în străinătate, mi‑a spus un specialist chinez în tratamente naturiste înainte de a mă trimite afară cu nişte suplimente ce miroseau pestilenţial şi cu nişte ceaiuri amare.

O asistentă de la cabinetul medical al facultăţii credea că ar putea fi o eczemă şi mi‑a recomandat un unguent. Un medic generalist a presupus că problema mea era legată de stres şi mi‑a dat nişte mostre dintr‑un medicament pentru combaterea anxietăţii. Însă nimeni nu părea să ştie ceva sigur, aşa că am încercat să nu dau prea multă importanţă. Am sperat că va trece de la sine.

În fiecare dimineaţă, întredeschideam uşa camerei de cămin, cercetam atent holul, după care fugeam înfăşurată în prosop spre baia comună, înainte să‑mi poată vedea cineva picioarele. Îmi spălam pielea cu o cârpă udă, privind cum dârele roşietice se încolăceau la vale pe scurgerea duşului. Mă ungeam cu un strat gros din tot felul de alifii făcute la farmacie cu loţiune tonică de hamamelis şi mă ţineam de nas în timp ce beam amestecul de ceaiuri amare. Când s‑a făcut prea cald ca să port blugi în fiecare zi, mi‑am cumpărat un set de colanţi negri opaci. Mi‑am luat aşternuturi închise la culoare ca să ascund urmele ruginii. Iar atunci când făceam sex, ţineam lumina stinsă.

Odată cu mâncărimea a apărut şi somnolenţa. Aţipeam câte două, apoi patru, apoi şase ore. Oricât aş fi dormit, corpul meu nu părea să se odihnească. Am început să moţăi pe când repetam cu orchestra şi în timpul interviurilor de angajare, înainte de un termen‑limită şi la cină, dar mă trezeam şi mai secătuită de puteri.

— Niciodată în viaţa mea nu m‑am simţit atât de obosită, le‑am mărturisit într‑o zi prietenilor mei, în drum spre cursuri.

— Nici eu, nici eu, m‑au consolat ei.

Toată lumea era obosită. Văzuserăm mai multe răsărituri de soare în ultimul semestru decât în toată viaţa noastră, un amestec de multe ore petrecute la bibliotecă pentru lucrarea de diplomă şi de petreceri în care ne dezlănţuiam până la ziuă. Locuiam în inima campusului Universităţii Princeton, la ultimul etaj al unui cămin în stil gotic cu turnuleţe şi garguie care  rânjeau. După încă o noapte albă, prietenii mei se adunau la mine pentru un ultim pahar înainte de culcare. Camera avea ferestre mari ca de catedrală, şi ne plăcea să stăm pe marginea pervazului, balansându‑ne picioarele în afara clădirii, privind petrecăreţii beţi turtă care mergeau împleticindu‑se în drum spre casă în timp ce primele raze de soare de culoarea chihlimbarului brăzdau curtea pavată cu dale de piatră. Momentul absolvirii se întrezărea, şi noi eram hotărâţi să savurăm împreună aceste ultime săptămâni înainte de a ne împrăştia cu toţii, chiar dacă asta însemna să ne forţăm corpurile până la limită.

Şi totuşi, mi-era teamă ca oboseala mea să nu fie cu totul altceva.

Singură în pat, după ce pleca toată lumea, simţeam că sub pielea mea avea loc un festin, ceva care îşi croia drum prin artere, înfigându‑şi colţii în sănătatea mea mintală. În adâncul sufletului, mă îndoiam că exista vreun parazit. Am început să mă întreb dacă adevărata problemă nu eram cumva chiar eu.