Antologia ruşinii
0
Câţi îşi vor mai fi amintind de rubrica intitulată astfel pe care a ţinut-o decenii la rând Virgil Ierunca la radio „Europa liberă“ şi în revistele exilului românesc? Rubrica lui Virgil Ierunca, „Antologia ruşinii“, strângea conştiincios mostre de declaraţii ale scriitorilor şi artiştilor români consacrate cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu.
Nu sunt sigur nici dacă expresia „cultul personalităţii" mai are vreun înţeles astăzi şi pentru câţi. A fost pusă în circulaţie de Nikita Sergheievici Hruşciov în Raportul secret de la Congresul XX al PCUS din 1956 şi se referea eufemistic la crimele lui Stalin. A fost ulterior extinsă la crimele altor lideri comunişti, precum Mao, Kim Ir Sen şi Ceauşescu.
Mulţi intelectuali l-au omagiat pe Ceauşescu
Cultul personalităţii dictatorului român a început la un sfert de veac după Raportul lui Hruşciov, în jurul lui 1970, de unde se vede că a fost o maladie cronică în regimurile comuniste. Numeroşi intelectuali români, unii marcanţi, au contribuit la cultul personalităţii lui Ceauşescu, scriind, cu ocazia zilei lui de naştere sau a altor aniversări politice, articole ditirambice. Unele formulări au devenit un soi de folclor, repetate aidoma de câte ori era nevoie şi de mai mulţi.
Lui Ceauşescu îi făceau desigur plăcere, pe măsura paranoiei lui. L-am surprins însă într-un rând „cucerit" de o declaraţie de un cu totul alt tip a unui tânăr poet, pe care îl primise împreună cu alţi membri ai Uniunii Scriitorilor, la cererea acestora, cum se spunea. Scriitorul cu pricina ţinea neapărat să vorbească, motivându-şi dorinţa prin faptul că nu dădea ochii toată ziua-bunăziua cu şeful statului. La care Ceauşescu i-a replicat că îi acordase două audienţe într-o singură săptămână.
„Aici m-aţi avut - a recunoscut poetul pe limba lui, care numai de lemn nu era -, că, de când mă văd atât de des cu şeful statului, tata a început să mi se adreseze cu dumneavoastră". Ceauşescu s-a arătat atât de încântat de mărturisirea poetului, încât l-a lăsat să vorbească şi, o dată cu el, şi pe noi. Mi-am spus în sinea mea că se săturase, probabil, el însuşi de monotonia declaraţiilor de care era plină presa.
Culmea ruşinii: Dan Zamfirescu
În „Antologia ruşinii", Virgil Ierunca avea grijă să nu le culeagă pe cele care nu se abăteau cu o iotă de la vocabularul limbii de lemn. Le prefera, et pour cause, pe cele care aveau oarecare originalitate, şi pe care le socotea, neîndoielnic, cu atât mai ticăloase, de sinceritate neputând fi vorba, nici într-un caz, nici în celălalt. Şi nu ezita să-i facă de ruşine pe unii dintre cei mai de seamă intelectuali.
„Preşedintele Nicolae Ceauşescu îmi apare drept expresia cea mai desăvârşită a trăsăturilor nobile ale neamului nostru", scria în „România liberă" din 1984 nimeni altul decât Alexandru Rosetti. „Am avut înaltul privilegiu de a susţine alegerea Preşedintelui Ţării în cadrul şi în conducerea supremă a Academiei, cu o justificată mândrie...", mărturisea Alexandru Balaci în acelaşi ziar, în 1985. Iar Eugen Barbu preciza în „Săptămâna" că alegerea cu pricina reprezintă un „eveniment care va marca profund viaţa spirituală a patriei". După cum se vede, distinşii scriitori şi academicieni nu se târguiau câtuşi de puţin cu propria conştiinţă când era vorba de cultul personalităţii.
Culmea ruşinii o atingea Dan Zamfirescu, unul din rarii noştri specialişti veritabili în literatura veche, dar care l-a lăsat pe Neagoe Basarab cu „Învăţăturile" lui cu tot, ca să scrie o carte despre Ceauşescu, intitulată „Un Om pentru istorie". De sub condeiul lui sprinten ideologic a ieşit grozăvia cea mai mare : „Idealul cel mai cuceritor al celei mai cutezătoare generaţii din câte apăruseră până atunci în toată istoria românilor s-a împlinit tocmai (subl. mea - N.M.) fiindcă la 26 ianuarie 1918 s-a născut Nicolae Ceauşescu, în personalitatea, fapta şi gândul căruia aveau să culmineze eforturile tuturor generaţiilor de români care, de la strămoşul Miron Costin încoace, s-au străduit să demonstreze virtuţile poporului şi limbii române".
Ce s-ar mai putea adăuga în limba română?
"Expresia «cultul personalităţii» a fost pusă în circulaţie de Nikita Sergheievici Hruşciov şi se referea eufemistic la crimele lui Stalin."
Se încarcă comentariile...
