Adevăruri de altădată : Neologisme

Eugen Lovinescu

N’am uitat încă glasul părintesc al lui T. Maiorescu cu care acum mai bine de treizeci de ani, ne-a vorbit întăiaş dată la curs de un „eminent“ fost student, ce se afla la studii în străinătate şi debutase în „Omagiul“ său, publicând „O scrisoare din Germania“ în chestia neologismelor.

Era pe vremea când marele critic îşi lansa discipolii prin mici citaţii binevoitoare la cursuri. Tânărul cu neologismele se numea de pe atunci I. A. Rădulescu-Pogoneanu, având pretenţia de a-şi impune atenţiei publice patru nume deodată când e atât de greu să reţii două.

Prin contrast, prietenii săi junimişti şi însuşi Maiorescu îi spuneau pur şi simplu „Ionică", în nici o legătură cu povestea.

După vreo şapte ani de „studii" în străinătate, „eminentul fost student" s'a întors, apoi, fără altă operă, după ştiinţa mea, decât scrisoarea cu neologismele, dar şi fără să-şi fi pierdut afecţia marelui critic cu care făcea, se pare, interminabile partide de şah.

O singură dată a intrat în lumina notorietăţii şi anume când, publicând o broşură asupra chestiunii evreeşti la noi, el a dovedit printr'un articol în Epoca că broşura lui Lahovary apărută după a lui asupra aceleiaş chestiuni conţinea pasagii şi multe din elementele documentaţiei luate textual după lucrarea sa.

Satisfacţia n'a durat însă mult, căci, spirit prolix dar onest, Ion Lahovary a dovedit că broşura lui nu era decât reproducerea unor articole apărute cu câţiva ani înainte sub pseudonimul de Verax în l'Independence roumaine, şi că, prin urmare, d. Pogoneanu era plagiatorul lui Lahovary, pe care nu-l ştiuse identifica sub pseudonim.

După aproape un sfert de veac nu i-am mai văzut după aceia împătrita semnătură pe vreo carte originală, iar din vagi svonuri am aflat doar că la Universitate se ocupă, sever, cu eliminarea neologismelor din lucrările candidaţilor şi cu combaterea „rujului", a decolteului şi a ondulaţiei permanente la studente.

(articol publicat de E. Lovinescu în Adevărul, 1937)