Actorul şi regizorul Radu Iacoban: "Teatrul s-a dus înspre amantlâc, servim unei clase care nu vrea neapărat să vină la teatru, dar de fapt vrea"

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Actorul şi regizorul Radu Iacoban
Actorul şi regizorul Radu Iacoban

BRD-Groupe Société Générale, partener al Festivalului Ideo Ideis, face cunoscuţi artiştii implicaţi în cadrul evenimentului desfăşurat între 1 şi 9 august, la Alexandria, prin intermediul unui proiect editorial care include o serie de 10 interviuri publicate de adevarul.ro. Astăzi, adevarul.ro continuă seria cu un interviu cu actorul şi regizorul Radu Iacoban.

Textele, semnate de jurnalista Gabriela Piturlea (Decât O Revistă/ Sub25), sunt publicate şi pe platforma Scena 9, dezvoltată de BRD, pentru a susţine proiectele culturale în care se implică banca.

Au încercat ai tăi să te convingă să faci altă facultate?

Da, dar n-au avut cu cine. Eram foarte capsoman şi am zis: „asta vreau să fac”. Chiar dacă sună ca naiba, îmi place teatrul, chiar îmi place. Şi dacă nu pot să joc, trebuie să fac altceva: să scriu, să regizez.

De-asta te-ai apucat de scris? Ziceai într-un interviu că cele mai enervante sunt pauzele între joburi.

Nu, m-am apucat de scris pentru că am avut un mic breakdown. Am dat admiterea la LAMDA, în Anglia, am luat, iniţial mi-au spus că un an îmi vor acoperi ceva din taxe şi după aceea mi-au zis că nu se poate. Şi am zis: OK, reconfigurarea traseului. Lucrasem la Godot Cafe-Teatru, mi-am zis că e un mediu pe care-l cunosc destul de bine, ştiu cumva publicul, aşa că am început să scriu pentru spaţiul ăsta.

Există presiune? Ai avut emoţii legate de faptul că te apuci să scrii fără să mai fi făcut asta?

Eu fac foarte urât în timpul spectacolului. Atunci ajung în genunchi, mă uit la piesă din tot felul de părţi, dar asta doar pentru că-mi pasă. Îmi pasă să iasă bine şi atunci dau toată energia mea înspre omul care joacă. La Teatrul Foarte Mic, la premiera Casa cu pisici, cred că am făcut vreo 60 de ture de balcon. Mi-am pus 10 ţigări deoparte şi le-am fumat în prima jumătate de oră.

Radu Iacoban

De ce? Ce ţi se întâmpla în momentele alea?

E ca la fotbal, când antrenorul vrea să fie bine. Doar că spre deosebire de fotbal, unde antrenorul mai urlă la jucători, aici nu poţi să urli şi atunci, neputând să-ţi foloseşti vocea, te lansezi în „fizicaţie”.

Şi treci prin asta la fiecare premieră, sau te-ai mai temperat în timp?

Nu, la fiecare premieră, pentru că e ceva nou. De obicei trebuie să-mi dau în cap cu o bere, ca să mă liniştesc şi să mă uit mai calm la spectacol, dar îmi iese de foarte puţine ori.

În ce măsură eşti dependent de vibraţiile din sală în timp ce joci?

Publicul e atât de variat. Sunt unii care comentează sau se foiesc în sensul piesei. Nasol e când ai public ghiolban. Dar atunci există acel safe mode în care îţi iei două, trei direcţii şi îti vezi de treabă. Că n-ai ce face. E clar că o oră de teatru n-o să-l schimbe pe omul respectiv. Mă obsedează în ultima vreme geografia oamenilor, pe care n-ai cum s-o schimbi. Dacă un om s-a născut în depresiune, în depresiune va rămâne. El poate să mai pună ceva răsaduri, dar tot în depresiune e, nu s-a născut munte sau deal. Aia e.

Cum a fost să scrii pentru tine?

La primul spectacol [Carpathian Garden], aveam o ciudă pe Tudor [Istodor], că el se simţea foarte bine şi a găsit cum să se prostească, iar mie îmi ieşea textul şi, pe măsură ce ziceam, simţeam că sunt din ce în ce mai antipatic. Odată ce m-am detaşat de text, a fost bine, dar după aia n-am mai scris niciodată imaginându-mă pe mine. Simţeam că am şi nu am control în acelaşi timp. Mă bucuram mult mai tare atunci când lumea râdea la o glumă, pentru că râdea nu doar la interpretare, ci şi la text. E destul de ciudat să fii şi în afară, şi pe scenă.

Cum ai decis cărui gen de public i te adresezi?

La Godot, la Carpathian, am ştiut că largesc cadrul. N-am vrut o chestie nişată. Eu vreau undeva la mijloc tot timpul. Nu vreau nici un public care are, vorba unui coleg, the attention span of a kiwi, oameni care vin, se hăhăie la primele două chestii şi după aceea se plistisesc ca nişte bebeluşi care au râs la jucărie, dar nu vreau nici să vorbesc despre problemele termitelor din judeţul Ialomiţa, pentru că nu interesează pe nimeni. Trebuie să fie undeva la mijloc. LaBute a zis una foarte bună: „dă publicului ce vrea şi după aia pune-te pe tine, nu invers”.

Cum faci să nu îngroşi gluma?

Nu cobor nivelul. Îmi place să am un public inteligent şi cred că pot să am un public inteligent, doar că trebuie să ai un cadru recognoscibil. Cum e la În parc. Îi dai Ion Rîmaru şi poate cineva nu ştie cine e Ion Rîmaru. Îi faci cadrul în care să recunoască despre cine e vorba. Şi automat îl agăţi, îi deschizi portiţa. Dacă intenţiile tale sunt de bun simţ, n-are cum să-ţi iasă o groserie.

Ce te face să încerci atâtea lucruri, să te bagi în atâtea proiecte?

Probabil că e o doză foarte mare de egoism: look at me! sau look at my work!. Dar dacă discut foarte mult despre treaba asta, cum ar fi la interviuri, mă simt ciudăţel, pentru că nu vreau să emit teorii, vreau să fac.

image

Alături de Tudor Aaron Istodor

Când ţi-ai dat seama că trebuie să-ţi dai singur de lucru?

Noi am avut norocul să ne dăm seama de asta de prin anul III. De când mergi într-un teatru care este considerat prestigios şi nu primeşti niciun ban, pentru că eşti student. Şi atunci îţi zici: „eu ce fac? Trebuie să fac ceva. Să intru cumva pe piaţă, să mut piesele.” Cred că atunci, după ce te uiţi în portofel. Şi la un moment dat îţi zici: „poţi să faci asta? / Nu ştiu. / Hai, încercăm? / Hai.” Am noroc de foarte mulţi prieteni, colegi - sunt cam acelaşi lucru pentru mine - care au fost tot timpul pentru treaba asta şi a mers foarte bine.

Au existat momente în care ai fost copleşit?

Da, şi mi-au ieşit rolurile proaste. Repetam la trei chestii deodată, dimineaţa, după-amiaza şi seara, şi au ieşit varză. Şi am ştiut de ce. Asta nu înseamnă că mi-am promis că n-o să mai lucrez aşa niciodată. Mi-e greu să refuz. Important e să lucrezi cât mai mult. Dacă acum nu, atunci când? Orice-ar fi, oricum ar fi. Să-i dai în gură, tot timpul.

Chiar dacă e ceva ce ştii că e prost?

Dacă e prost, îţi asumi că e prost şi dacă n-ai făcut altceva decât meseria ta în momentul respectiv şi ai nevoie de bani, intri şi ieşi conştient. Dacă intri şi iesi conştient, e bine.

Radu Iacoban şi Diana Cavallioti, în „Amintiri  din Epoca de Aur“

Împreună cu Diana Cavaliotti, în filmul "Amintiri din Epoca de Aur"

Cum ţi se pare că a evoluat scena alternativă de teatru în ultimii ani?

De la un statement, cum era Green, un spaţiu generos pentru actorii care voiau să joace şi altceva, s-a dus înspre ceva comercial. S-a dus înspre amantlâc, servim unei clase care nu vrea neapărat să vină la teatru, dar de fapt vrea. Şi în nehotărârea aceasta perpetuă s-au născut aceste „capodopere”, la care ei vin, pleacă, sunt de consum, sunt o Cola. În unele spaţii merge treaba asta, în unele nu merge; când încerci să faci o chestie mai serioasă, lumea e puţin refractară. Eu sper să fie cât mai multe spaţii, cât mai multe locuri în care să experimentăm, pentru ca lumea să se obişnuiască cu cât mai multe produse, şi atunci cred că va creşte şi calitativ. Deocamdată, la nivel independent, e divertisment sau experiment.

Simţi că aveţi, totuşi, mai mult loc de joacă faţă de acum câţiva ani?

Da, de bine, de rău... Am cinci spectacole la Godot, spre deosebire de acum trei ani, când aveam doar unul.

La ce lucrezi acum?

After Hours, un proiect în cadrul 9G [la TNB], un text scris de mine, regizez eu, joacă în el Cătălin Babliuc şi Anghel Damian / Conrad Mericoffer. O aberaţie. Doi gagii care se întâlnesc într-un bar şi se îmbată. Sper să iasă bine. 

Cultură



Partenerii noștri

image
canal33.ro
Ultimele știri
Cele mai citite