135 de ani de la naşterea lui Franz Kafka. Micile detalii: ce-l făcea să plângă şi când a reuşit să mintă
0
Marţi s-au împlinit 135 de ani de la naşterea lui Franz Kafka, cel care a dat lumii capodopere precum „Metamorfoza” sau „Procesul”. Kafka nu a fost doar un scriitor nemaipomenit, ci şi o personalitate care i-a fascinat pe mulţi şi despre care am putut afla mai multe datorită textelor pe care prietenul său, Max Brod, a decis să nu le distrugă. Motivele pentru care plângea sau excepţiile în care minţea ne arată o parte nevăzută a scriitorului.
Kafka a fost un scriitor aparte în peisajul literatuii universale, făcându-l pe Marquez să declare că, iată, se poate scrie şi altfel. I-a fascinat pe mulţi, inclusiv pe autorul Lolitei, Vladimir Nabokov care i-a analizat cu atenţie „Metamorfoza” făcând adnotări, în special cu privire la tipul de insectă în care Gregor Samsa s-a transformat.
„Gregor este o fiinţă umană deghizat într-o insectă; cei din familia lui sunt insecte deghizate în oameni”, spunea Nabokobv, citat de The Guardian, despre textul lui Kafka.
În timp, imaginea lui Kafka s-a distorsionat într-un fel, fiind învăluit, cu ajutorul mass-media, de ipostaza-clişeu a scriitorului, rupt de lume, neînţeles, un individ anxios, nevrotic şi introvertit. Dorind să contureze imaginea scriitorului mai clar, Reiner Stach l-a surprins în volmului ”Is that Kafka?: 99 Finds”, în contexte diferite, oferind, după cum spune chiar el, „contra-imagini” pentru ceea ce s-a format în imaginaţia populară.
Ce-l făcea pe Kafka să plângă
Kafka era o mişcat uşor de suferinţele altora, fie că era vorba de persoane reale sau ficţionale.
„Sunt capabil să mă bucur de relaţiile umane, dar nu să le experimentez!” , îi scria logodnicei sale, Felice Bauer, în 1913, după ce plânsese la un film.
Două săptămâni mai târziu, scriitorul-funcţionar plângea într-o altă sală de cinema, la un alt film, lucru care ar însemna, notează Stach că, cel mai probabil, „scenele triste îi dădeau acces emoţional la propria durere”.
Sunt două cazuri în care Kafka a plâns cu siguranţă, primul fiind momentul în care a citit raportul procesului unei femei în vârstă de 23 de ani, pe nume Marie Abraham care „şi-a spânzurat copilul de trei ani, pe Barbara, din cauza foametei şi sărăciei, folosind cravata unui bărbat pe care o purta ca jartieră”. A doua situaţie a fost în faţa lui Max Brod, când acesta l-a văzut singura dată în această ipostază.
Singura dată când Max Brod l-a văzut plângând
La finalul anului 1917, când Kafka rupea pentru a doua oară logodna cu Felice Bauer, acesta a apărut neanunţat la biroul lui Brod. Venea de la gară, tocmai o condusese pe Felice.
„Doar să mă odihnesc pentru o clipă, a spus el. Tocmai ce o condusese pe F. la tren. Faţa lui era palidă, fermă şi severă. Dar brusc a început să plângă. A fost singura dată când l-am văzut plângând. Nu o să uit niciodată acea scenă- a fost unul dintre cele mai teribile lucruri pe care le-am experimentat”, scrie Brod, citat de Stach.
A doua zi, Kafka i-a scris surorii sale, Ottla, mărturisindu-i că a plâns şi mai mult dimineaţă, mai mult decât în toată copilăria sa.
Kafka şi minciunile
În faimoasa scrisoare de 100 de pagini, către tatăl său, Kafka i-a scris că a trecut de examenul de absolvire a liceului (Matura), „în mare, doar trişând”. Examenul oral de limbă greacă i-ar fi speriat cel mai tare pe el şi pe ceilalţi elevi, căci profesorul dădea un text diferit pentru fiecare. Pentru că ştiau că acesta îşi păstrează textele pregătite pentru examen într-un carnet, elevii au pus bani şi au mituit-o pe menajera sa. Kafka a fost unul dintre cei care s-au ocupat de copiatul textelor.
În ciuda acestui episod, unul dintre cele mai cunoscute lucruri despre Kafka este că nu minţea. Stach notează că omitea uneori detalii sau punea lucrurile într-o lumină diferită, în funcţie de corespondent, dar, făţiş, nu minţea niciodată. Excepţii au existat, însă puţine.
Una dintre ele s-a întâmplat în dimineaţa de 23 septembrie 1912, scrie autorul volumului dedicat lui Kafka. Avusese o noapte albă- scrisese „Verdictul”-, iar „combinaţia de extenuare şi exuberanţă narcisistă după această împlinire” l-a făcut să mintă.
I-a fost imposibil să ajungă la birou la ora obişnuită, 7:45, aşa că dimineaţă i-a trimis un mesaj supervizorului său,Eugen Pfohl, prin care îl anunţa că are febră şi stări de leşin, şi că va ajunge la slujbă, cu siguranţă, după-amiază. Totuşi, a rămas acasă până a doua zi.
Un alt caz în care Kafka minţea era când minciuna nu era în interes propriu. Astfel, în toamna lui 1917, le-a ascuns părinţilor că suferă de tuberculoză, invocând, pentru lipsa de trei luni de la muncă, „o condiţie pe fond nervos”.
În 1920, Milena a încercat, de asemenea, să îl facă pe Kafka să mintă, când îşi doreau să plece într-o excursie în Viena. Aceasta i-a propus să se scuze de la muncă, vorbind despre un unchi Oskar sau o mătuşă Klara grav bolnavi. Milena nu avea să îl ierte, însă Kafka a încercat să glumească pe această temă.
„Lăsând toate lucrurile deoparte, chiar crezi că aş putea merge la director şi să îi spun despre mătuşa mea Klaa fără să râd? E imposibil...Las-o să moară, cel puţin nu e singură, Oskar e acolo cu ea.Dar cine e Oskar? Mătuşa Klara e mătuşa Klara, dar cine e Oskar? Măcar el e acolo cu ea...”, i-a scris Kafka Milenei, citat de Stach.
„Într-un anumit sens, e adevărat că întreaga viaţa a lui Kafka a fost literatură”, scrie Stach în prefaţa volumului său. Înţelegerea unui scriitor precum a fost Kafka rămâne o sarcină interminabilă, însă cu ajutorul cercetătorilor dedicaţi, „deţinem, acum, un concept foarte precis atât asupra omului, cât şi asupra lumii sale”.
Se încarcă comentariile...
