Tu de ce mai iubeşti România? 125 de însemnări din primul jurnal de vacanţă scris de o ţară întreagă

Vara asta ne reîndrăgostim de România! ”125 de motive pentru care iubim România. Jurnal de vacanţă”. Cea mai frumoasă campanie ”Adevarul” începe astăzi. Până în septembrie, vom călători împreună prin locuri ştiute şi neştiute. Vom afla poveştile oamenilor pentru care ”munţii noştri sunt mai frumoşi decât ai lor”. Vom descoperi văi, şi păduri, şi ape, şi trasee uitate printre stânci.

”125 de locuri pentru care iubim România. Jurnal de vacanţă” este povestea primei campanii de presă în care scrisorile iau locul ziarelor. Până la 15 septembrie, zeci de jurnalişti ”Adevărul”, bloggeri, cititori vă vor oferi, în fiecare zi, câte un motiv pentru care merită să ne petrecem vacanţa în ţara noastră. Vom face înconjurul României, vom afla care sunt cele mai frumoase locuri de cazare, unde se mănâncă cel mai bine, cărările pe care ne putem regăsi visele, ce frumuseţi ascunde fiecare punct de pe hartă.

Pe scurt, vom scrie împreună primul jurnal de vacanţă al ţării! Astăzi, jurnaliştii ”Adevărul” vă povestesc frânturi din amintirile lor legate de cele mai frumoase călătorii în România. Vă aşteptăm pe toţi cu însemnări în jurnalul nostru, cu fotografii din locuri care v-au impresionat, cu sfaturi despre ce am pierdut şi am putea vedea. Ne puteţi scrie în secţiunea de comentarii de pe adevarul.ro, pe e-mailul bucuresti@adevarul.ro şi pe pagina noastră de Facebook, care are deja sute de prieteni, ”125 de locuri pentru care iubim România. Jurnal de vacanţă”.

Drumul meu spre Omu

Ca orice altă poveste de vacanţă, a mea începe cu drumul.

Un drum aduce cu sine poteci aglomerate, podeţuri, râpe. În stânga, stă uneori hăul. În dreapta, timpul. Emoţia, înfrângerea şi sentimentul de început reluat la nesfârşit nu sunt decât firescul complicat al unei rutine inevitabile prin care orice om trece. Vacanţa, în schimb, evadarea din profanul simplist către poteci nebătătorite fie şi pentru câteva clipe, poate fi singura noastră mască de oxigen, într-un prezent aparent tot mai poluat.

Trenul lent şi murdar din Bucureşti îşi mai scutură un pic praful şi plictiseala de acele brazilor cât timpul de bătrâni. Melcul de metal ajunge încă o dată în gară. Gara mică şi cochetă din josul Crucii. 

Când te aproprii de Buşteni, simţi că eşti în vacanţă. Câţiva dintre noi trăiesc încă emoţia şcolărească de vacanţă când locomotiva roşie scârţie sosirea în staţie. Minute mai târziu, treptele de fier ruginit îţi ţin picioarele în timp ce faţa-ţi tremură în tulburele aerului rece şi plin de munte.

Lângă gară ai ghiozdanul în spate, stai drept şi te hlizeşti în faţa plăcii vechi de plastic unde încă se găsesc traseele principale ce duc în sufletul muntelui. Te uiţi pe ea şi-ţi musteşti un zâmbet. Are să fie frumos şi uşor.

Ai impresia că va fi o joacă. În prima oră. În timp ce pădurea se tot răreşte, iar stâncile par tot mai aproape, înţelegi că muntele ţi-e stăpân, iar regulile-i sunt lege. Respiri regulat, mergi treptat, înaintezi lent şi te mustrezi pentru lene. Respiraţia seamănă în continuare cu a unui bolnav, îţi pare rău că ai fumat. Mult. 

La scurt timp rămâi înmărmurit în faţa peisajului. Din nou.

Eşti acum în Valea Cerbului. Este un loc deschis care te amuţeşte prin măreţie. Când te opreşti să-i acoperi frumuseţea te simţi tot mai mic. Crestele sunt atât de aproape, atât de departe, atât de superbe.

Eşti la prima evadare de acest fel şi habar n-ai să-ţi controlezi emoţiile. Ficare brad chelit de iarnă îţi pare sculptură, fiecare piatră bătută de gheaţă pare operă a Domnului şi fiecare pas înalt pe care îl faci îţi pare ultimul. Locul ăsta este prea lat, prea înalt, prea larg să-ţi pară la îndemână.

Treci de primul vârf şi când te uiţi în spate ai sentimentul pribeagului, oierului de neoprit, caprei negre, atletului suprem. Te uiţi în sus, rămâi mut: în faţa ta se ridică vitejeşte alte vârfuri. Multe alte vârfuri.

Plăcile traseului anunţau trei ore de mers pe la începutul traseului, trei ore până la unul dintre cele mai înalte vârfuri din România, Vârful Omu la altitudinea de 2507 de metri. Acolo vei găsi o cabană, te-aşteaptă focul cald al lemnului din sobă, lumina lumânării, supa cu tăiţei şi vinul fiert. Cabana este veche, curentul electric nu a ajuns aici, oamenii sunt ciudaţi, frumoşi prin inedit. Aici nu prea se vorbeşte. Este altfel de loc. Priciul, focul şi frigul îţi devin prieteni.

Dar mai este mult până acolo.

Poate în ultima oră de mers, ai ajuns la şerpuirea cea din urmă. Poteca ce înconjoară vârful mult căutat, cu imaginaţia pictată. Eşti aproape şi frânt, tuşeşti , dacă nu respiri, îţi tremură vocea lăuntrică. Simţi frica strămoşilor în faţa naturii. Înmărmureşti cu gândul că s-ar putea chiar să nu fii în stare.

Timpul nu prea are margine la vârf. Tu ai încetat să-l mai măsori, îţi concentrezi mintea pentru o rugăciune. Eşti disperat. Pe cât de aproape ai ajuns, pe atât de puţin îţi mai poţi controla picioarele.

Îţi trec prin minte gândurile omului slab, învins, supus de lovitura zdrobitoare a veşnicului. Atingi vârful, la propriu, cu mâinile, şi ochii tăi umezi nu mai pot rămâne deschişi. Ai ajuns la 2.507 de metri pe cel mai greu traseu, un pic mai uşor decât cel de alpinişti, îţi spune cabanierul.

Aici amuţeşti în faţa măreţiei cerului. Un infinit de nuanţe roşiatice şi un ocean stau deasupra munţilor. Ai impresia pentru prima dată că ai făcut ceva pozitiv. 

Pentru prima dată ţi-ai privit în ochi slăbiciunile, pentru prima dată te-ai certat cu tine, pentru prima dată ai căzut în genunchi. Am ajuns la Vârful Omu. (Ionuţ Ungureanu)

Pe vremea când Fenechiu nu exista

„Să nu închizi rucsacul! Auzi? Să nu-l închizi!!!”. Răscolesc casa după pantofii cu toc. Acei pantofi cu toc, cei mai frumoşi dintre cei mai frumoşi. Şi nu-i găsesc. „N-ai ce face cu ei pe munte! Dar, ia-i! Şi aşa ţi-ai umplut rucsacul cu haine, hăinuţe, papuci şi papucei. Te văd eu cu 20 de kile în spate! Fiecare va urca cu rucsacul lui! Să nu te plângi!”. Răscolitul casei continuă. Vacanţă fără tocuri nu există! „N-am să mă plâng! Bine că ştii tu cum e pe munte... Gata, i-am găsit! Ajută-mă să le fac loc!”.

A doua zi, a început vacanţa. Urma o noapte în cort, doar noi doi. Noi doi şi Valea Cerbului. Noi doi şi muntele. Noi doi şi Omu! „Eu voi fi prima sus, să ştii! Eu, înaintea ta! Am să ajung sus-sus şi am să fluier după tine. Nici tu să nu te plângi atunci!”. Şi am râs. O noapte întreagă, am râs. Şi eu, cu rucsacul meu - „Uşor de dus, îţi zic!”, - habar nu aveam ce mă aşteaptă. La 7 dimineaţa, cortul era pus bine înapoi la locul lui. Vremea, superbă! Am pornit prin pădure cântând! „Când ajungem sus? Trei - patru ore? Aaa... şapte!”. Şi iar am râs. O sută de metri. Două sute. O mie. Umerii îmi erau tot mai grei. „Aş vrea să ne oprim! Măcar puţin!”. „Tu ştii că încă nu am ajuns pe munte, nu? Suntem tot prin pădure. N-am urcat deloc! Urmează «găleţile»!”.

A trecut o oră. Apoi două. Apoi trei. Şi am ajuns la prima „găleată”. Am coborât în ea. Am privit în sus. Şi i-am văzut vârful. „Acolo e Omu?”. Umerii îmi erau şi mai grei. Aproape că îngenuncheasem. Respiraţia nici nu mai conta. Nu mai era a mea. Muntele era, de acum, o luptă pentru viaţă. Şi am urcat. Şi am urcat. Şi vedeam vârful.

„Am ajuns! Ţi-am zis că vom ajunge mai repede! Unde e cabana?”.
Privirea mi-a căzut! Rucsacul mi-a căzut şi el, nici nu ştiu cum, din spate. O ameţeală cruntă mi se instalase în creier. Urma a doua „găleată”. Şi apoi a treia. Orele nici nu mai contau. Umerii nu mai erau ai mei. Am plâns pe munte. Am ţipat după ajutor pe munte. Am pierdut drumul pe munte. „Din cauza ta! Tu cu muntele tău! Trebuia să nu mă laşi să plec cu rucsacul! Niciodată, mă auzi?, niciodată, nu voi mai pune piciorul pe munte!”.

Şi iar urcam. În sus, erau doar stâncile. „Dacă nu te uiţi în jos, ai să treci! E doar o stâncă cu gheaţă!”. Dar m-am uitat. Iar hăul spre care mă vedeam alunecând nu mai conta. „Ce poate să se mai întâmple? Niciodată, niciodată!... la munte!”. Şi am trecut, târându-mă în genunchi, eu cu rucsacul meu.
„Tu auzi? Sunt nişte oameni! Se vede cabana!”. Era deja noapte, după 11 ore de mers. În acea zi de 3 iunie, la Omu ningea! Şi au urmat cel mai bun vin fiert şi cea mai bună supă fierbinte. Şi apoi am fost doar eu cu muntele meu. Iar „niciodată” a dispărut în al doilea an, tot spre Omu. Şi în al treilea an. Şi în al patrulea an. De fiecare dată fără pantofii cu toc.

Mi-am amintit de ziua în care m-am îndrăgostit de munte, astăzi, când „Adevărul” lansează cea mai frumoasă campanie de turism din presa românească: „125 de locuri pentru care iubim România. Jurnal de vacanţă”. Rămânem împreună, în fiecare zi, până pe 15 septembrie, şi ne descoperim ţara pe www.adevarul.ro. În „Weekend Adevărul”, în fiecare săptămână începând cu aceasta, vă prezentăm câte o călătorie de poveste. (Ramona Ursu) 

Moldova cea frumoasă. Dincolo de incesturi şi violuri

Zi de vară până-n seară. Nicăieri în România altundeva decât în Moldova semnificaţia acestei expresii nu poate fi mai precis revelată. Iar afirmaţia vine din partea unui bucovinean, care ţine cu dinţii, până la moarte, de traseul de 14 kilometri, pe jos, din Câmpulung Moldovenesc până la poalele Rarăului, la frumuseţea nelumească a rezervaţiei de bujori din Călimani sau la sălbăticia drumului spre vârful Giumalău.

Tot în Bucovina trebuie bifată măcar o dată în viaţă o excursie spre centrul pământului în salina Cacica, ca să nu mai zic despre celebrele mănăstiri din vremea lui Ştefan. Oamenii locului şi-au dat seama în urmă cu ceva ani că principala sursă de venit, lemnul, este totuşi limitată. Din acest motiv, au investit masiv în turism, iar pensiunile, la început dubioase, îşi merită acum, în proporţie de 90%, fiecare margaretă.

Revenind la Moldova pe care „sudiştii” şi „vesticii” sunt atât de grăbiţi s-o hulească, recomand o pauză de respiraţie şi o a doua analiză. Pot spune cu mână pe inimă că polii sărăciei, Vasluiul şi Botoşaniul, ascund câteva comori cu un potenţial turistic fantastic. Tot ce trebuie făcut este de urcat în maşină şi mers în neştire, cu o minimă documentare, în prealabil, pe google. În acest fel, eu am descoperit drumul de 100 şi ceva de kilometri dintre Roman şi Bârlad, care este un spectacol neîntrerupt, într-o zi lungă de vară, de frumuseţe sălbatică, neatinsă de civilizaţie.

Tot la Vaslui, în satul Floreşti, este ridicată una dintre cele mai spectaculoase mănăstiri ortodoxe din România, construită la 1590 într-o arhitectură specifică catolicismului. Unii cercetători spun că acolo se află cea mai estică construcţie în stil gotic din Europa. Şi acesta este Vasluiul. (Cezar Pădurariu)

Sus, la 2.000 de metri, aerul are altă aromă

Sus, la 2.000 de metri deasupra lumii, aerul are altă aromă, una puternică şi mereu proaspătă, înţepătoare şi răcoroasă. Atunci când vântul nu mai bate, soarele arde mai puternic decât în orice alt colţişor de ţară.

Nori, brazi, zăpadă şi o privelişte care te lasă fără cuvinte. Aşa poate fi descris colţul de rai din munţii Bucegi, acolo unde natura pare să fi rămas neatinsă de om. Un platou imens, un munte plin de văi adânci şi o telecabină cu ajutorul cărei poţi traversa tărâmul de basm.

Pe lângă peisajele incredibile, turiştii care aleg să se cazeze la cabana din vârful muntelui nu pleacă înainte să testeze vinul fiert şi preparatele de pe grătarul veşnic încins. (Cristina Răduţă)

Călătorii spre ţinuturile dintre nori, în munţii Orăştiei

Cele mai frumoase locuri din Hunedoara sunt cele pe care încă nu le-ai descoperit încă. Te urci în maşină şi pleci la drum, fără o destinaţie precisă. Porneşti spre munţii care înconjoară oraşele Deva, Hunedoara, Orăştie şi celelalte.

Te abaţi apoi de la şoselele asfaltate şi o apuci pe cărările pădurii, pe drumurile care urcă aproape neîncetat spre alte tărâmuri, locuite de oameni despre care abia ai ştiut că există. Munţii Orăştiei adăpostesc comori: cetăţi şi ruine de piatră din vremea dacilor şi sate vechi, aproape părăsite, în care puţinii localnici rămaşi îţi par din alte vremuri.

Aici nu a ajuns Internetul, nu sunt pensiuni şi nici măcar ceasul, telefonul sau GPS-ul nu ţi-ar putea fi de folos. Cel mai bun lucru pe care un călător l-ar putea face atunci când ajunge să rătăcească prin aşa-numitele ţinuturi dintre nori e să bată la porţile localnicilor.

Oamenii se miră la vederea străinilor, se bucură apoi şi te primesc în casele lor, te aşează la masă. Dacă vrei, îţi pot spune o mulţime de poveşti. O bătrână din Valea Rea, din Munţii Orăştiei, povesteşte despre cum din stâncile la poalele cărora ai ei şi-au clădit casele, noaptea ies scântei.

„Flăcările bat pe comori”, iar oamenii care au ştiut asta au săpat, spune ea, după aurul lui Decebal, după carele cu aur ale regelui dac, ascunse de romani, şi s-au îmbogăţit. Poveştile umplu de farmec aceste locuri. Te înfioară să auzi despre urşii care dau târcoale cătunelor ori despre lupii din apropierea stânelor, ale căror urlete parcă le auzi o dată ce poveştile localnicilor se deapănă.

În munţii Orăştiei, legendele s-au păstrat cu timpul, s-au înmulţit chiar cu fiecare nouă descoperire. Drumurile spre cetăţile dacilor sunt pline de poveşti. (Daniel Guţă)

Iarna la mare

N-am mai fost la mare vara de vreo opt ani, dar în tot acest timp am visat să ajung la Constanţa iarna. Într-un final, la începutul acestui an, am făcut o excursie de o zi pe malul mării. Nu a fost chiar iarna, de fapt era începutul lunii februarie, dar frigul şi mai ales vântul de pe faleza din Constanţa sunt greu de imaginat. O geacă de munte, cu tot cu glugă, abia a făcut faţă curentului , cu toate că, în mod ciudat, marea nu era deloc agitată.

De fapt, excursia la mare, la Constanţa, făcută la finalul iernii, nu a fost deloc despre mare. Pentru că în ziua aceea apa a fost liniştită de parcă s-ar fi transformat într-un lac, pentru că nu tu umbreluţe, soare şi costume de baie, pentru că nu tu miros de peşte sau de sare, pentru că mănuşi, căciulă şi bocanci.

Ziua aceea a fost despre un oraş cumva albastru, despre nişte case ciudat de frumoase pe faleză, despre nişte pisici negre şi nişte străzi înguste, despre Strada Vântului numărul 2.

Constanţa a fost despre mersul pe jos, despre holbat la Marea Mosche, la clădiri şi la oameni, despre înserare. Oraşul s-a lăsat redescoperit ca o femeie frumoasă pe care o întâlneşti o dată la opt ani şi, de fiecare dată, te întrebi ce lucruri a mai învăţat, ce trucuri noi ştie, ce poate să-ţi mai povestească despre ea, cu cine s-a mai văzut şi dacă s-a mai gândit în timpul ăsta la tine.

Dacă voi reveni peste vreo opt ani, fie vară sau iarnă, sunt absolut convinsă: oraşul mi se va părea cu totul altfel. Pentru că – ce surpriză – deşi oraşul va fi acelaşi, eu voi fi altcineva. (Lavinia Bălulescu)

Valea Frumoasei, valea cu dor

Cele mai frumoase locuri sunt acelea pe care le descoperi din întâmplare. Din întâmplare am descoperit şi Valea Frumoasei. Un drum forestier care nu ştiam exact unde duce, dar speram să ajungă la Păltiniş.
Susurul apei te însoţeşte o bună parte din drum, iar pădurea se aşterne înaltă de o parte şi de alta a drumului.

Peste drum de Cabana Silvică Valea Frumoasei, la vreo 500 de metri stânga, se află o căbănuţă mică, fără curent electric, liniştită de unde se poate auzi doar freamătul pădurii şi susurul calm al Pârâului lui Blaga.
La fel se cheamă şi cabana care, în anumite perioade ale anului, este un fel de observator astronomic.

Doamna Mărioara şi domnul Vasile, proprietarii, locuiesc în Sebeş, însă cea mai mare parte a verii şi-o petrec la poalele vârfului Frumoasa, în Cindrel, la căbănuţa singuratică de pe malul pârâului.
Se spune că însuşi Lucian Blaga, poetul, ar fi avut o proprietate în zona aceea, motiv pentru care pârâiaşul care vine repede de pe munte îi poartă numele.

Domnul Vasile este pasionat de astronomie, de aceea, în fiecare vară, la Cabana Pârâul lui Blaga au loc întâlniri ale societăţilor astronomice. Doamna Mărioara face cel mai bun sirop de muguri de brad cu care, în fiecare dimineaţă îţi îndulceşte cafeaua. Ca şi cum ţi-ar îndulci viaţa.

Valea Frumoasei are ceva din legenda Frumoasei care i-a vrăjit pe ciobănaşii din Cindrel, are ceva din dansul ielelor, care te ia şi te poartă prin poieni, prin înalt sau pe coama pârâului şi te aduce mereu şi mereu acolo. Valea Frumoasei este locul în care îţi doreşti mereu să te întorci, să vezi iarba crescând şi să asculţi cântecul vrăjit al Fermecatei. (Oana Balan)

Albota, vacanţă de poveste în braţele Făgăraşilor

La aproximativ 50 de kilometri de Sibiu, la poalele Făgăraşilor, în braţele pădurii, un complex dezvoltat de un investitor german s-a transformat într-o oază de relaxare extrem de căutată, unde peisajul de poveste, liniştea şi mâncarea pregătită în cel mai pur stil tradiţional şi ecologic devin ingredintele perfecte ale unei vacanţe de vis.

La Albota se ajunge uşor, din drumul naţional 1, din localitatea Arpaşu de Jos. Viraţi dreapta (este semnalizat cu indicatoare), treceţi prin Arpaşu de Sus şi apoi, după câţiva kilometri de drum îngust, neasfaltat, muntele şi pădurea îşi deschid braţele cu un peisaj de poveste, la baza căruia complexul turistic şi o păstrăvărie mare îşi întâmpină oaspeţii.

Albota este destinaţia ideală pentru cei care vor să fugă câteva zile de zgomotul şi agitaţia marilor oraşe. Complexul are mai multe bazine unde puteţi pescui păstrăvi iar iubitorii de munte pot face drumeţii splendide pe Valea Arpăşelului, cu Căldarea şi Rezervaţia Naturală, înconjurată în stânga de vârful Albota şi în dreapta de vârful Buteanu.

Puteţi de asemenea descoperi frumuseţea unică a zonei făcând plimbări cu ATV-ul, călare, cu trăsura sau cu bicicleta. Iar la sosire, vă aşteaptă un adevărat festin culinar, cu bucate tradiţionale sută la sută bio, pregătite printr-un lanţ ecologic în care fiecare verigă este producţie proprie.

Se spune că trebuie neapărat să gustaţi preparatele din peşte proaspăt, pâinea de casă, brânzeturile şi delicioasele mezeluri tradiţionale, dar şi cei mai buni papanaşi cu dulceaţă de casă. (Ramona Găină)

La Mama Luţa, un adevărat colţ de rai

La 12 kilometri de Alba Iulia, pe Valea Ampoiului, am descoperit anul trecut, într-o excusie făcută chiar de ziua mea de naştere un loc spectaculos şi cât se poate de pitoresc.

„La Mama Luţa“, o pensiune situată în mijlocul naturii unde nimic nu a fost atins de betoane şi tot felul de amenajări interioare care de care mai moderniste. Imediat ce intri în curte, vezi şi restaurantul.

Mesele sunt aşezate direct pe iarbă, fără umbreluţe cu tot felul de denumiri de bere. Pe mâini m-am spălat direct în curte la cişmea, acompaniată de căţelul şi pisica proprietarei. Chiar pe lângă masele aşezate printre pomi curge un pârâiaş.

Mâncarea este Dumnezeiască şi, culmea, nu există porţie. Ne-a servit chiar Mama Luţa care era extrem de curioasă de unde am auzit de localul ei şi cum de am venit chiar de la Braşov. Este drept că am auzit de la alţi braşoveni care au nimerit şi ei în locul acela superb tot din întâmplare. 

Le recomand tuturor să încerce tocăniţa de viţel, pâinea făcută la cuptorul din sat şi plăcintele cu brânză şi varză, cele mai bune pe care le-am gustat în viaţa mea. Şi am avut partea mea de delicatese, că avem un bucătar în familie.

La Mama Luţa poţi să te şi cazezi în camere cu mobilier din lemn şi ştergare făcute la războiul de ţesut. O cameră costă 80 de lei, iar masa nu te costă mai mult de 30 de lei de persoană. (Simona Suciu)

Frumuseţile lângă care trăim. Călătorie SF spre centrul Pământului

„125 de locuri pentru care iubim România“ este campania de turism prin care noi, oamenii de la „Adevărul“, vă invităm să descoperim împreună frumuseţile ţării în care trăim, nu doar să vorbim despre ele sau să le vedem cum ştiu străinii să le pună în valoare.

Cele mai reuşite vacanţe sunt, aşa cum ştim toţi, cele în care suntem departe de tehologie, departe de telefonul care sună din 15 în 15 minute, de laptopul care ne anunţă că mai avem o sarcină de serviciu de făcut, departe de rutina zilnică.

Câţi dintre voi au auzit de Pasul Rotunda? Câţi aţi văzut linia imaginară care desparte Transilvania de Moldova?

Da, este sus de tot, în creierii munţilor, la 1.271 de metri altitudine, între munţii Rodnei şi Suhard, iar peisajul este superb. Un verde crud scăldat de razele soarelui. O privelişte la fel de frumoasă este cea a Târgoviştei văzută de sus, din Turnul Chindiei, chiar dacă e iarnă şi ninge uşor. Se vede inclusiv Mănăstirea Dealu unde se află capul lui Mihai Viteazu.

Iar dacă v-aţi săturat de soarele dogoritor de la mare şi de crestele munţilor şi vreţi altceva, în judeţul Cluj este un loc unde puteţi face „o călătorie spre centrul Pământului“, unde vă puteţi simţi precum personajele lui Jules Verne din romanul cu acelaşi nume şi vă puteţi plimba cu barca. Da, cu barca sub pământ!

Locul cu pricina este Salina Turda, care văzută de sus aduce cu un OZN subteran, iar arhitectura sa futuristică te face să te simţi ca-ntr-un film SF.

Salina Turda, aflată la 30 de kilometri de Cluj-Napoca, a fost cel mai bun proiect turistic al României în 2012. Este e o oază de răcoare unde vă puteţi refugia de caniculă, dar şi un spaţiu unde puteţi juca minigolf sau bowling şi vă puteţi plimba cu barca pe lacul de sub pământ.

Deci, cine se încumetă la un bowling în adâncurile pământului? (Florina Pop)

Răspunsul din inima ta

Mă întorsesem recent dintr-o vacanţă peste hotare. Eram permanent avidă de nou, curioasă de străinătate şi dornică de ieşit din fostul lagăr comunist. Experienţa cosmopolită fusese savurată cu nesaţ, amintirile - puse la păstrare pe raftul de sus al etajerei sentimentale. Mai aveam câteva zile libere, ultimele din an. Puteam să le petrec în linişte, pe plaja de acasă.

Şi totuşi, parcă mai mergea o escapadă.

Ceva destul de aproape, o schimbare de relief, un aer mai verde, un peisaj tihnit. Am urcat în maşină şi am pornit încotro am văzut cu ochii. Am oprit când s-a înnoptat. Eram într-un cotlon al munţilor, undeva între Rucăr şi Râşnov. Tot căutând un loc de tras, din întunericul de nepătruns al Carpaţilor, un snop de lumină răsare. Era un mic hotel rustic, care - aveam să constat - era curat lună şi aranjat cu bun-gust. Slavă Domnului, am avut noroc!

Dimineaţa, când am dat la o parte obloanele, am împietrit. În faţa ochilor, cât vezi de jur-împrejur, verde. VERDE! Munte verde, câmp verde, pajişte verde. Ici-colo câteva căsuţe de poveste împrăştiate pe coasta muntelui, o poiată mai ferită, căpiţe de fân, un firicel de fum ieşind dintr-o afumătoare, clinchet de talangă şi un câine falnic păzind patriarhal gospodăria stăpânilor. Am crezut c-am ajuns în Rai.

Pe drum, din căruţele mergând agale, oamenii locului mi-au dat bineţe ridicându-şi uşor clopul. Reflexul urban a fost să mă întreb oare de unde ne cunoaştem. De nicăieri şi dintotdeauna, mi-am găsit singură răspunsul. I-am salutat bucuroasă ca o codană care se întoarce acasă, la bunici. Am colindat toată ziua împrejurimile. La cascadă, la cetate, la peşteră, la mănăstire, la casa memorială, la izvor, la lacul cel tăcut, la aşezările din zonă. Seara, toate amintirile cosmopolite păliseră. Mai putem sta o zi aici? Apoi putem rămâne pentru totdeauna?

Am încuiat în suflet colţul meu de Rai cu Cheile Dâmbovicioarei şi nu îi mai dau drumul. Mă simt împăcată căci mi-am făcut ordine pe etajera sentimentală. Când vreţi să vă regăsiţi sinele, ţara şi mândria naţională, porniţi urcuşul spre inima României. Acolo o să mă găsiţi, la căsuţa din bârne înnegrite, cu perdeluţe albe şi flori roşii la ferestre, din poiana cea verde şi înmiresmată. O să port o ie. (Sînziana Ionescu)