Într-o berărie din Santiago de Chile, la începutul secolului XXI

Scriu aceste rânduri dintr-o berărie din Santiago de Chile. E o propoziţie scurtă, de ziar, dar mai ales adevarată. O frază care îşi are totuşi realismul său magic. Am venit aici, după douăzeci de ore zbor, pentru Summitul UE-CELAC. Ce va face Uniunea Europeană în relaţiile ei economice cu America Latină?

Vor fi discuţii importante, dar deocamdată sunt în această berărie cu scaune ordinare, ca în orice novella, ba chiar telenovelă. Am coborât la staţia de metrou Santa Lucia, am intrat aici şi am pus pe masă un Don Quijote de alamă pe care l-am cumpărat pentru un scriitor bucureştean, octogenar, domnul Radu Cosaşu, îl ştiţi, un Cavaler al fiecărei triste figuri din cronicile de zi cu zi.

Mă uit la acest Don Quijote de alamă şi mă rog la el ca la un Dumnezeu să îmi iasă reportajele. Ce îşi poate dori un ziarist aflat la celălalt capăt al lumii? Mi-e de ajuns asta: „Ajută-mă, Doamne, să-mi iasă reportajele!”

Nu este o dimineaţă portocalie, nu e nici măcar roşie ca remuşcarea, e o dimineaţă de vară, dincoace de Ecuator, sunt 30 de grade minunate la umbră, difuzoarele revarsă versurile formaţiei Rafaga. E o coincidenţă care îmi dă speranţă. Ştiu aceste versuri, pe ele am învăţat perfectul simplu în limba spaniolă, la Institutul Cervantes, pe când nu se mutase încă lângă Cişmigiu. „Mă minţişi şi apoi mă părăsişi, îţi bătuşi joc de marea mea iubire”. Îmi port din nou părul lung şi mă simt iar tânăr, le fredonez şi, pare ireal, dar nu e!, barmaniţa mă invită la dans. Dansez cu barmaniţa. Port un tricou cu bretele inutile, barmaniţa mă plesneşte cu elasticul bretelei care îmi şerpuieşte pe spate şi râde. Ra-fa-ga! Cumpăr o apă plată, o plătesc cu o hârtie de o mie de pessos, pe care zâmbeşte, pe sub mustaţă, însuşi don Ignacio Carrera Pinto (militar şi erou chilian, 1844-1882).

Sunt într-o berărie din Santiago de Chile. Nu am putut dormi. Nu fusul orar e de vină, m-a paralizat această realitate: am ajuns în America de Sud. Am întârziat pe străzi. Am vrut să văd cum trăieşte Santiago noaptea, ce inimă are oraşul acesta, despre care ştiam totul înainte de berăria aceasta. Acum nu mai sunt sigur de nimic.

Nu departe de aici pot ajunge la Palatul „La Moneda”, unde l-aş putea zări pe însuşi Preşedintele.

Am văzut deja, de la aterizare, într-o noapte cu lună plină vârful Aconcagua, un monstru întârziat în calviţia unor zăpezi. „La Moneda”, vă ziceam. Ştiu: e opera lui Joaquín Toesca y Ricci (1745-1799),  arhitect italian, reprezentant al neoclasicismului, cel mai important arhitect al Americii Latine în secolul al XVIII-lea.

Ridic ochii spre stradă. O maşină europeană frânează brusc. Un tânăr chilian a traversat neregulamentar. E bine, dar sărmana lui mamă îndură acum cuvinte în care încap pofte sexuale de nereprodus. „La Moneda”...

Ştiu ce s-a întâmplat pe 11 septembrie 1973. Spune-i 11 septembrie unui chilian şi nu-ţi va vorbi despre Turnurile Gemene! Pe 11 septembrie 1973, generalul Augusto Pinochet a dat lovitura de stat care l-a ucis pe eroul popular, deşi comunist, medicul Salvador Allende. Am fost în bazar, am văzut cum se vând ultimele cuvinte ale lui Allende, la fel de popular aici ca însuşi Che Guevara. Allende promitea o zi în care muncitorii vor trăi în ţara lor, în demnitate şi în libertate.

Turiştii cumpără cu cinci dolari americani cuvintele lui. Allende încă promite.

Azi-noapte am cântat într-un karaoke, cu Stevie Wonder, că am sunat doar să-ţi spun „Te iubesc”.

O terasă mai departe răsuna un hip-hop chilian. M-am aşezat pe bordură, turceşte, spre stupoarea carabinierilor care îşi făceau rondul de noapte, şi am ascultat: se cânta despre mineri, despre cei nenorociţi, se folosea cuvântul „majoritate”. Ştiţi, desigur, povestea celor 33 de mineri salvaţi nu demult din iadul de sub pământ.

Masa mea ordinară, de novella sau chiar telenovelă, se mişcă brusc, deşi neconcludent. A fost un cutremur. Un oarecare. Ştiţi că aici, la 8,8 grade au murit mai puţin de 1.000 de oameni. Chile e mai sigură ca Japonia.

Mai scot un Pinto. Sunt un acerb băutor de apă plată. Cafeaua e proastă. Întreb de ce e proastă cafeaua şi mi se spune că aceea de calitate merge la export.

Strada îmi face cu ochiul. Mă uit la stradă. Cu mâinile în buzunare, agale, îşi face plimbarea un momito, adică un mahăr. Citeşte un ziar! Citesc prima pagină a ziarului mahărului: „Ce îi va spune Preşedintele Piñera lui Raul Castro (fratele lui Fidel Castro, liderul Cubei, n.r.)” aşa întreabă jurnaliştii chilieni. Vom afla. Îl las pe momito şi mă uit la tineri. Nu au nimic din lumea lui Allende, dar nici din a lui Pinochet. Junta Militară a generalului a făcut experimente economice pe chilieni, în trena Şcolii de la Chicago. Sunt liberi ca noi, românii, o libertate tânără, de douăzeci şi, dar cu câtă demnitate şi-o poartă!

E drept, un maidanez tocmai îmi întoarce coada, iar vizavi, în parc, doarme un boschetar, dar Santiago nu e Bucureşti. E un oraş clocotitor, de patru ori mai mare decât Bucureştiul, în care vara aceasta le obligă pe tinere la minijupe vaporoase, deşi sobre, dispărute din moda de pe Victoriei încă de acum patruzeci de ani.

În aeroportul principal din Santiago scria cândva „Chile merge înainte în ordine şi pace”, de la miezul nopţii nu se mai putea circula cu autoturismul, nu a fost uşor sub Pinochet, dar chilienii îl regretă mai degrabă pe Allende, cel care a naţionalizat minele de cupru (nota mea: Salvador Allende Gossens, 1908-1973, medic şi om politic, fost deputat şi senator, ministru al Sănătăţii, candidat la preşedinţie în 1952, 1958, 1964, obişnuia să se autoironizeze sustinând că pe epitaful său va scrie „Aici zace Salvador Allende, viitor preşedinte al Republicii Chile”,  ales în 1970 şi asasinat în 1973, pe când conducea apărarea Palatului „La Moneda” iar în epitaful său scrie că acolo zace Salvador Allende, preşedinte al Republicii Chile). Nu există aici un sentiment subteran de ură pentru America de Nord, ură peste care am dat într-o noapte cu rachiu, la Istanbul, cu turcul Aladin. Nu. Chilienii sunt siguri că-şi fac singuri destinul.

Stau într-unul din centrele de afaceri ale oraşului, unde zgârie-norii se înalţă siguri pe ei şi betonul-armat care nu îi lasă să se prăbuşească, nici după 8 grade pe scara Richter. Pe terasele apartamentelor de lux, oamenii beau vin şi râd. Pe strada Napoleon la etajul al şaptelea, pe o terasă, am văzut în noaptea de vineri spre sâmbătă un tânăr şi o tânără făcând dragoste liberă. Nu am mai văzut aşa ceva dinainte de criza financiară globală, în Amsterdam.

Jos, o intersecţie mai jos, carabinerii sporovăiau scandalos, deşi extraordinar, de indiferenţi.

Gara Centrală. Pot, dacă am chef, să o iau pe vechiul bulevard Bernardo O'Higgins, şi să văd Gara Centrală construită de însuşi Gustave Eiffel, cel cu Turnul din Paris. Da, pot. Sunt în Santiago, trebuie doar să ridic privirea şi voi vedea Universitatea Catolică (a 250-a din lume), Palatul Bibliotecii Naţionale şi Biserica San Francisco, voi vă daţi seama?

Cumpăr un suvenir cu un vers al poetului Pablo Neruda, mort de inimă-rea în vremea generalului Pinochet. Lui Neruda, comunist, ca atâţia poeţi ai secolului al XX-lea, nu i-a plăcut, fireşte, dictatura de dreapta care a lăsat în urmă 40.000 de morţi, mii de dispăruţi şi un milion de exilaţi.

Vreau să ascult un cântec de Pablo Milanés, am chef să-mi pun aici, în cârciuma aceasta, versul „şi voi păşi din nou pe străzile fostului Santiago însângerat”. Parlamentez ridicol cu un D.J. de ocazie. Am în Bucureşti un prieten, ziarist, care dacă se simte bine, cere să i se cânte Pink Floyd, dar arareori i se ascultă dorinţa. Bineînţeles că nu îmi vor da să ascult Pablo Milanés. Ascult în schimb o romanţă în care dragostea e comparată cu o pasăre. Îmi amintesc deci cel mai frumos suvenir pe care l-am întâlnit pe străzile oraşului Santiago de Chile. O tablă pe care era scris, cu creta!, că dragostea e exact ca un porumbel, vine brusc, se cacă pe tine şi apoi pleacă!

Sunt în Santiago de Chile! Pot să merg şi mai central, în Plaza de Armas, acolo unde hoţii de buzunare îşi fac veacul, purtând cu demnitate noul meu tricoul negru cu chipul inubliabil al cântăreţei Violeta Parra, cea care a îndrăznit cântecul „Mulţumire vieţii”. Mulţumire vieţii! Iar apoi, Violeta Parra, ştiţi, s-a sinucis.

Pot, doar să vreau, să văd podurile de pe râul Mapocho! Splendide poduri de fier care rezistă miraculos cutremurelor. Bate un vânt blând, ca la Lisabona. Port cu mine aceste versuri din Pablo Neruda: „Pâine, orez şi mere în tot locul: doar sârmă, sârmă, sârmă-n Chile”. Mă străbate o insolenţă: unde e sârma acum, Poetule? Mi-o reprim. Casa Poetului, adevărata casă a Poetului, e în cătunul Isla Negra, unde se povesteşte că, fără să fie insulă, fără să fie negru, pământul încă se cutremură de la moartea Poetului. Mai e o casă a Poetului, pe strada Marques del Plata din Santiago. Aici vrea preşedintele nostru să ajungă, dacă Summitul îi va îngădui. „Allende şi Neruda trăiesc”, scrie pe alt suvenir. Şi cum să nu trăiască un preşedinte al celor mulţi şi un poet al tuturor?

Îl mut pe Don Quijote în dreapta şi-mi amintesc de un om. E un chilian care a fugit de dictatura lui Pinochet şi trăieşte de atunci în România. Nu vrea să apară în ziare, căci a mai apărut şi s-a exagerat. Îi voi spune „Profesorul” căci predă spaniola într-un oraş de provincie.

„Profesorul” mi-a explicat pe ce se bazează „miracolul economic chilian” de după dictatura lui Pinochet. Economiştii sunt de părere că a scăzut numărul săracilor de la 40% la 11%. Şi nu e niciun miracol. „E omul potrivit la locul potrivit”, spune „Profesorul”. Preşedintele chilian şi miniştrii de Finanţe, deşi nu doar ei, obişnuiesc să fie absolvenţi de Harvard. O firmă din Chile cumpără supermarketuri în toată America Latină. Iar când s-a iniţiat reforma Sănătăţii, cu fonduri private, după modelul olandez, ministrul a fost la un pas să fie omorât de generali. Acum, fraţii latino-americani se uită la Chile şi vor şi ei aşa. Învăţământul, îmi spune „Profesorul”. E printre cele din scumpe din lume (peste 14.000 de dolari anul la Medicină la stat), dar şi printre cele mai eficiente. Chilienii şi-au trimis emisari în Finlanda şi au învăţat de la nordici.

Multe mi-a povestit „Profesorul”, dar i-am dat cuvântul că nu le scriu. A fost comunist, e încă de stânga, dar când a venit în România nu înţelegea de ce trebuie să ducă flori educatoarei de la grădiniţa fiicelor sale. Păi, în Chile, asta s-ar chema că i-ar fi făcut curte educatoarei! M-a sfătuit să mă duc în localurile unde fete topless servesc cafele tari, mai mult sau mai puţin legale. Există şi aşa ceva, dar nu mă voi duce. Voi cumpăra însă un buchet de flori şi i-l voi dărui primei fete frumoase, fără să-i fac nicio curte, româneşte.

Nu se ascultă nici măcar boleroul aici! Boleroul, adevărata carte de vizită a chilienilor de altădată. Acum nu: nu tu Raul Chu Moreno, nu tu Lucho Gatica, nu tu Hugo Romani, nu tu Leo Marini. Nu. Muzică pop, modernă.

S-a făcut ora prânzului, oră sfântă pentru chilieni. Invit doi tineri la masa mea. Le spun două cuvinte: „Zamorano” şi „Salas”. Vorbim despre fotbal, iar la sfârşit îi întreb cum ar trebui să fie relaţiile dintre UE şi America Latină. Noii mei prieteni, Ramón şi Miguel, îmi răspund amândoi deodată: „Aşa”. Luăm fiecare câte o bere, mică. 

Corespondenţă din Santiago de Chile