INTERVIU Lucian Bute, fost campion mondial la box: „Mă rog în timpul meciurilor“

Pugilistul român vorbeşte despre copilărie, despre momentele care i-au marcat cariera şi despre sentimentele pe care le ia cu el în ring. În pauze, în timp ce antrenorii îi fac aer cu prosopul, Bute vorbeşte cu Dumnezeu.

Boxul profesionist este unul din puţinele sporturi în care nu se mai păstrează nicio aparenţă în privinţa motivaţiei: sportivii recunosc în faţa tuturor că o fac exclusiv pentru bani şi nimeni nu are nimic să le reproşeze. Niciun părinte bogat nu şi-ar lăsa copilul să rabde de foame pentru a trece proba cântarului, iar apoi să se întoarcă acasă cu ochii cât cepele. Boxul a fost dintotdeauna un sport al copiilor săraci. Generaţii de copii amărâţi care au intrat în sălile de box cu gândul la o viaţă mai bună. Unii au rămas la fel de săraci, alţii s-au amestecat prin clanuri interlope şi prin puşcării, câţiva au ajuns sportivi de performanţă, câştigând faimă şi bani. Şi totuşi, destinele fericite ale marilor boxeri pot fi numărate pe degetele de la o mână. Faima şi banii n-au fost decât preludiul unei îngrozitoare autodistrugeri. În această lume, Lucian Bute este mai mult decât un mare sportiv plecat dintr-o comună gălăţeană şi ajuns campion mondial la profesionişti. Este, înainte de toate, un om care nu şi-a pierdut minţile în drumul de la sărăcie la o avere de zece milioane de dolari, de la trening la sacou casual, de la Pechea la Montreal sau de la „Pelicanul“ la „Mister KO“.  

„Weekend Adevărul“: Te încăierai cu copiii când erai mic?
Lucian Bute: N-am fost un copil care să mă bat toată ziua, dar nici nu-mi plăcea să mă las călcat în picioare. Eram mic şi slab. În ’95, când am început boxul, aveam 44 de kilograme. Eram rahitic. Iar la sala de box am ajuns întâmplător. Mie nici nu-mi plăcea boxul. Când vedeam meciuri la televizor, nu mă uitam. Nici măcar la meciurile mari. Mai mult eram atras de fotbal, pentru că asta făceam toată ziua. În rest, aveam un televizor pe lămpi, mai prindeam ruşii. Mulţi nici nu aveau televizor acasă, când venea ora şapte ne strângeam toţi într-un loc, la desene animate.

O jumătate de oră la desene animate şi restul zilei la joacă.
Da, toată ziuă umblam. Prin copaci, pe uliţă, prin curţile oamenilor, în picioarele goale. Ne loveam, ne înţepam, dar nu aveam nimic. Acum, dacă se loveşte un copil, nu ştiu părinţii ce să-i mai facă.

Şi cum s-a întâmplat să ajungi la box?
Felix Păun, antrenorul de sport de la liceul din Pechea, amenajase o sală de box acolo, într-o sală de clasă. Directorul liceului făcuse şi el box în tinereţe şi i-a plăcut ideea. Au adus doi saci, o pernă şi un ring foarte mic, de trei pe trei. Cu duşumea pe jos, fără duşuri, fără nimic. Aveam un prieten care mergea acolo şi m-a întrebat: „Hai, nu vii la box?“. Eu aproape că nici nu ştiam ce-i ăla. M-am dus să văd cum e, iar acolo mai erau nişte colegi de clasă. În clasă eu eram un fel de lider, pentru că eram bun la fotbal. Ei, când m-am dus acolo şi m-am urcat în ring cu unul din ei, mi-a dat o ciufuleală!

Părinţii tăi ce au spus când te-ai dus la box?
Timp de trei luni le-am ascuns. Le ziceam că mă duc la fotbal şi eu mergeam la sala de box. După vreo trei luni a trebuit să plecăm la un meci în altă localitate. Şi i-am spus antrenorului: „Veniţi acasă şi vorbiţi cu părinţii mei, pentru că altfel nu pot să merg“. A venit şi i-a convins. De atunci, n-am mai avut probleme, m-au susţinut mereu. Mama nu prea era de acord, dar tata, fiind bărbat, iar eu singurul lui băiat – mai am patru surori – a zis „lasă-l să se ducă!“. Mama nici acum, după 20 de ani, nu se uită la meciurile mele.

Până la urmă, ce te-a atras la box? Prima oară ai mers din curiozitate, dar apoi?
M-a impresionat când am văzut doi prieteni care, deşi se aveau ca fraţii, în ring se luau la bătaie pe bune. Iar când se termina partida redeveneau prieteni, ca şi cum nu se întâmplase nimic. Ştiţi cum e, când eşti copil eşti mai ranchiunos, aşa, ţii duşmănie. Tocmai de aceea am rămas surprins când am descoperit atmosfera asta de fair-play care exista la box. Când e vorba de box, toată lumea se gândeşte la bătaie. Golănie şi bătaie. Dar nu, boxul e un sport care te educă, te disciplinează, te învaţă multe lucruri.

„Mamă, ce mă aşteaptă!“

Adevărul e că mulţi oameni, care nu sunt specialişti, se miră când îi văd pe boxeri îmbrăţişându-se la final, după ce şi-au cărat pumni 12 reprize.
Ştiu, dar e ceva normal. Dacă am pierdut un meci de box, ce să fac? Ce vină are ăla? El şi-a făcut treaba, asta e meseria lui, îşi câştigă pâinea pe ceea ce face. Iar pe ring dă totul ca să câştige meciul şi să-şi câştige existenţa. Mi se pare normal ca la sfârşit să te îmbrăţişezi şi să nu ţii duşmănie unul pe celălalt.

Felix Păun, primul antrenor al lui Bute, în sala de box de la Pechea FOTO Adevărul

Atunci, în primele zile, antrenorul ţi-a spus că ai chemare spre sportul ăsta?
Sincer să fiu, în primele zece zile nu prea m-a băgat în seamă. Nici nu prea ştiam ce să fac, mă uitam şi eu la ceilalţi. Aşa se şi spune, că boxul se fură, nu prea se învaţă. Te uiţi la ăla, te uiţi la ăla. M-am uitat şi eu la cei care erau mai vechi şi am făcut ce făceau ei. Poziţia de gardă, mişcări. Ca dovadă că în primul an de box eu am boxat dreptaci, deşi sunt stângaci de mic. Dar, pentru că nu m-a învăţat nimeni, am făcut la fel ca şi ceilalţi, care erau dreptaci. La primul meu campionat naţional, în ’95, la categoria 48 de kilograme, cu dreapta am boxat. Aveam trei luni de box şi am ajuns în finală. Finala campionatului naţional, era o performanţă foarte mare pentru mine.

Şi în finală...
Îmi aduc aminte perfect. Am boxat cu un băiat de la Cugir, era pe la centrul olimpic de la Reşiţa. Mamă, şi avea un trening cu România pe el, cu „centrul olimpic“ pe spate... Am făcut pe mine numai când l-am văzut cu treningul ăla, cum se încălzea. Zic, mamă, ce mă aşteaptă! M-a bătut la puncte, dar şi medalia de argint a fost o mare realizare. După ce am devenit vicecampion naţional, m-au luat la Galaţi, la centrul olimpic.

Săteanul care l-a bătut pe Bute

Erai la liceu atunci?
Da, intrasem la liceul din Pechea, în clasa a noua, şi imediat am plecat la Galaţi. Octavian Tabără m-a luat acolo, la centrul olimpic, şi mi-a zis: „Pentru mine, primordială e şcoala şi după aia boxul. Nu vreau golănie“. Lucrul ăsta m-a ajutat, am terminat liceul, am intrat şi la facultate. Tot el m-a şi schimbat pe gardă de stângaci.

Cum s-a petrecut shimbarea asta?
A văzut că la fotbal loveam cu stângul, la masă mâncam cu stânga şi m-a întrebat: „Tu eşti stângaci?“. Am zis: „Da“. „Şi ce cauţi pe gardă de dreptaci?“. I-am zis că aşa am văzut şi eu la ceilalţi. M-a întrebat dacă nu vreau să mă schimb pe stânga şi am zis că vreau. Cred că a fost un moment foarte important pentru cariera mea, un moment care a contat foarte mult pentru ceea ce am reuşit ulterior. Faptul că am boxat ca stângaci a fost un avantaj şi m-a ajutat să ajung unde sunt. Dacă rămâneam pe gardă de dreapta nu-mi puteam folosi mâna stângă la fel de bine.

        Din 1996 până în 2003, Lucian Bute a fost an de an campion naţional la box

Nu era normal ca atunci când ai mers prima oară la box să te întrebe antrenorul ce mână foloseşti?
Normal, e datoria antrenorului ca, atunci când un elev îţi intră în sală, tu să-l întrebi: „Băi, cu ce mână arunci piatra?“. Dar eu eram un copil oarecare pe acolo prin sală şi nu prea mă băga nimeni în seamă... De fapt, primul meu antrenor, acolo, la Pechea, care era şi un om voinic, aşa, s-a uitat la mine şi când m-a văzut cât eram de slab şi de pricăjit m-a întrebat destul de neîncrezător: „Tu vrei să faci box? Bine, hai să încercăm“. Uşor-uşor şi-a dat seama că am potenţial, a văzut că eram serios, că prindeam repede.

Bute spune că ar fi devenit fotbalist dacă nu ajungea în ring

Ţi s-a întâmplat, când erai copil sau adolescent, să se lege cineva de tine pe stradă, să iasă cu bătaie?
Da, am mai avut probleme pe la şcoală, pe la joacă. Pe unii i-am bătut, unii m-au bătut ei. Alţii veneau cu fraţii mai mari. Uite, semnul ăsta de aici (n.r. - Lucian arată o urmă de sub ochiul stâng) nu e de la box, îl am de la o chestie din asta. L-am bătut pe un coleg, el a venit cu fratele lui mai mare şi ăla mi-a dat una aici. Mi s-a făcut un mic cheag de sânge şi a trebuit să mă taie. Bine, după aceea ne-am împăcat, chiar şi cu ăsta care m-a lovit.

E unul dintre puţinii care se pot lăuda că l-au bătut pe Lucian Bute.
El cred că a şi uitat că m-a bătut atunci. Eu nu am uitat, că eu am fost cel care a luat bătaie, dar el cred a uitat. Chiar ne vedem când vin prin ţară, vorbim, nicio problemă.

„În box, dacă eşti rău, pierzi!“

Care a fost momentul în care te-ai gândit serios că boxul e o alternativă pentru tine?
În 1995, când am devenit vicecampion naţional la Bucureşti, iar când ne-am întors la Galaţi am fost premiaţi de club. O diplomă, un trening, nişte bănuţi. Mi-am dat seama că e o sursă din care îmi pot câştiga existenţa. Ştiţi cum e, la 14 ani stai la mâna părinţilor. Iar când câştigi nişte bani prin forţele tale, e o senzaţie plăcută. Ştiu că am luat atunci aproape cât un salariu de-al lu’ taică-meu şi eram tare mândru: „Sunt banii mei, fac ce vreau cu ei“.

Mulţi sportivi de performanţă vorbesc despre o perioadă grea dintr-un moment al carierei, în care nu mai credeau că ar putea ajunge în vârf.
N-am avut aşa ceva. Numai în ’97, după ce am venit de la Campionatul European din Anglia, am avut o foarte puternică durere de spate. Am făcut nişte analize şi unul din doctori mi-a zis că trebuie să renunţ la box pentru că voi avea probleme foarte mari cu spatele. M-a luat antrenorul meu, Octavian Tabără, şi m-a dus la un doctor de la Galaţi, unde am făcut ceva cu bioenergie şi m-a pus pe picioare.

Adidaşi care miroseau când te descălţai

Atunci, în momentul ăla când ţi s-a spus că trebuie să renunţi la box, la ce te-ai gândit?
M-am gândit: „Ce fac eu? Încotro o iau?“. Aveam 17 ani, cam intrasem în panică pentru că nu ştiam ce aş putea să fac. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că a fost bine şi am putut continua. În ’98 am devenit iarăşi campion naţional, am mers la Campionatul Mondial şi am obţinut medalia de bronz, indemnizaţii, premieri de la comitetul olimpic. Viaţa mea avea un alt curs. Începeam să fiu cunoscut, veneau jurnaliştii să-mi ia interviuri. Lucrurile se schimbau foarte repede.

În timpul meciurilor sunt 15.000 de oameni în sală şi eu nici nu-i aud.

Când ţi-ai luat prima maşină?
Cred că în ’99, când aveam 19 ani. A fost un Audi 80, butoiaş din ăla mic. Ce bună a fost maşina aia! Plecam prin cantonamente, am făcut mii de kilometri cu ea. 

Pe tine te-a încântat foarte mult faptul că îţi câştigai singur existenţa. Dacă familia ta ar fi avut o situaţie financiară mai bună, crezi că mai reuşeai în box?
Nu ştiu, dar erau colegi la lotul naţional ai căror părinţi aveau forte mulţi bani şi pot să spun că nu aveau aceeaşi motivaţie şi aceeaşi ambiţie. Aveau tot ce îşi doreau acasă, aveau bani în buzunar. Iar sportul implică multe sacrificii, slăbire, foame, antrenamente. Şi îi vedeam că de multe ori cam aşa gândeau: „Bă, da’ ce stau eu nemâncat ca să fac categoria, când acasă am tot ce îmi doresc?“. Poate şi eu, dacă eram în locul lor, aş fi reacţionat la fel. Sunt foarte puţini care au reuşit în box şi au avut o situaţie financiară bună. Şi dacă au reuşit, au reuşit doar până la un anumit nivel. Pe vremea mea, boxul era sportul copiilor mai amărâţi.

Care a fost prima ta ieşire din ţară?
În 1996, în Italia. La Milano şi la Napoli. Am fost foarte impresionat. Am luat medalie de argint, am câştigat nişte bănuţi şi m-am dus acolo şi mi-am cumpărat nişte adidaşi de firmă, un trening. Eu, până atunci, eram încălţat cu adidaşi din ăia ieftini, din piaţă, de miroseau când te descălţai. Şi când m-am întors cu adidaşi de firmă la Pechea, parcă era altceva. Ştiţi cum e la ţară, părinţii îţi cumpără de îmbrăcat la Crăciun şi la Paşte. Dar când am avut banii mei, mi-a plăcut să îmi cumpăr haine şi să mă îmbrac frumos. Odată cu anii mi-am mai cizelat şi eu gusturile.

De obicei, mai ales la fotbal, când un sportiv dă de bani, o lasă mai moale cu pregătirea şi o dă pe cluburi, pe femei, pe altele...
Au fost şi la mine momente din astea. Când eram la Galaţi, prin ’98-’99, începusem să nu prea mai dau pe la şcoală şi pe la antrenamente. Înainte de o competiţie a venit antrenorul la şcoală să vorbească cu diriginta, să-i spună că voi lipsi o săptămână. Eu n-am ştiut că o să vină, în ziua aia nici nu eram. Şi profesorii i-au spus: „Păi, Lucian n-a venit de o săptămână la şcoală“. Seara, la antrenament, ne-a aliniat pe toţi şi a zis: „Lucică, nu trebuia să fii la şcoală?“. „Da, domn’ profesor – am zis – m-am învoit la ultima oră ca să vin la antrenament“. M-a scos în faţă, a fost prima şi ultima dată când... nu că m-a bătut, dar mi-a dat două palme zdravene după ceafă. Şi mi-a zis: „Dacă mai faci o absenţă, te dau afară de la box!“.  

Dar ce făceai de lipseai de la şcoală, unde mergeai?
Golăneală din asta copilărească. Ne strângeam în gaşcă, mergeam prin oraş, făceam caterincă.

Mai fumaţi, mai beaţi o bere.
Eu nu prea am fost cu alcoolul şi nici cu ţigările.

N-a existat presiunea grupului? Mulţi încep să fumeze şi să bea din spiritul de gaşcă, ca să nu fie marginalizaţi.
Nu, pentru că am fost foarte orgolios în privinţa asta. Adică de ce să mă obligi tu pe mine să beau? Bea tu! Eu am plăcerea să stau, să facem glume, dar nu să mă oblige cineva să beau. Şi acum, la o petrecere sau la un grătar, beau un pahar de vin dacă am dispoziţie, iar dacă nu, nu beau. Ţigara am încercat-o, am tras şi eu de curiozitate, dar nu mi-a plăcut şi gata. Mie mi-a plăcut întotdeauna să fiu independent şi să am control asupra vieţii mele.

Şi până la urmă cum s-a încheiat momentul ăla de rătăcire? A fost de ajuns mustrarea antrenorului...
Mi-a fost foarte jenă de el atunci, pentru că îl minţisem. Eu aşa am fost mereu, şi acum, dacă fac o greşeală, las capul în jos. Sunt situaţii în viaţă când o iei pe un drum greşit. E foarte important să dai peste un om care să-ţi spună: „Mă, vino înapoi. Ăsta e drumul pe care trebuie să o iei!“. Eu am avut o relaţie bună cu toţi antrenorii, nu cred că poate spune vreunul că nu l-am respectat sau că am fost obraznic cu el. Eu nu mă cert. Dacă văd că nu mă pot înţelege cu cineva, fac pasul înapoi. Stau în banca mea. Niciodată nu am jignit pe cineva. Nu-ţi convine ceva la mine? Bine, îmi cer scuze şi din momentul ăla fac pasul înapoi. Eu am drumul meu. Ce rezolv dacă mă cert?

Dar n-ai avut niciodată tentaţia asta să răbufneşi?
Ei, cum să nu? În gând m-am certat şi am înjurat în toate felurile. 

„Ce, eu sunt un om slab?“

Nu pare o atitudine de campion la box. Nu te-a dezavantajat în ring atitudinea asta pacifistă?
Ce faci în ring nu are nicio legătură cu răutatea, pentru că la box nu e bine să fii nervos, trebuie să rămâi cât mai lucid. Dacă eşti rău, pierzi! Boxul e mai mult un sport cu mintea decât cu pumnii. Iar în ring, asta e o regulă: să nu te enervezi. În momentul când te-ai enervat, faci greşeli, nu te mai controlezi şi adversarul profită. Pentru mine a fost chiar un avantaj faptul că am ştiut să mă stăpânesc tot timpul.

Ai avut vreun moment în care să urăşti boxul?
Când pierzi, suferi. Şi la suferinţă, la necaz, ai momente când îţi vine să spui: „Gata, mă las, nu îmi mai trebuie“.

Ai vreun ritual înainte de meciuri?
Înainte eram destul de superstiţios: aceiaşi ciorapi, ghetele, şortul, să bag mănuşa stângă prima dată şi aşa mai departe. Până când am văzut la televizor pe cineva spunând: „Ce superstiţii, domnule? Numai oamenii slabi au superstiţii!“. Atât de mult m-a marcat că din momentul ăla n-am mai ţinut cont de nimic. Am zis: „Ce, eu sunt un om slab?“.

Eşti credincios?
Da, foarte credincios. Cred în Dumnezeu cu tărie. Cred că tot ce am realizat eu în viaţă e şi datorită lui Dumnezeu.

Te rogi înainte de meci?
Şi înainte, şi după. Şi în timpul meciului, câteodată.

Înfrângerea. „M-am gândit: «Îl bat oricum! N-are ce să-mi facă!“

26 mai 2012: Lucian Bute a suferit prima înfrângere din cariera de profesionist în faţa britanicului Carl Froch FOTO Mediafax

La 23 de ani ai trecut la profesionişti. Ai stat puţin pe gânduri când a venit propunerea?
Nu, n-am stat. În 2002 venise Interboxul în România, când a avut Doroftei un meci la Bucureşti, şi atunci am avut primul contact cu ei. Eu nu prea mă vedeam în boxul profesionist. Dar Rudel Obreja, care era atunci vicepreşedintele federaţiei, mi-a spus: „Tu o să faci performanţă în boxul profesionist. Acolo o să te poţi exprima la adevărata ta valoare“. Uşor-uşor, mi-a implantat şi mie ideea asta. Cei de la Interbox au început să urmărească meciurile mele, la Mondialele din Thailanda, în 2003, au avut un om acolo. Au ajuns la concluzia că am potenţial şi m-au chemat la Montreal pentru o perioadă de teste.

„Ar fi trebuit să amân meciul cu Froch“

A fost grea acomodarea în Canada?
Nu, pentru că eram foarte entuziasmat. Începeam un drum nou, într-o lume nouă. E adevărat, acolo nu cunoşteam pe nimeni în afară de doi-trei români. Era Doroftei, era Diaconu... Am început să fac antrenamente, acolo, la Interbox, era Eric Lucas, la vremea aceea campion mondial. El urma să boxeze cu un stângaci şi în alea două luni eu i-am fost sparring partner. Pentru mine era o mare chestie să mă antrenez cu un campion mondial la profesionişti. M-am antrenat o dată, de două ori, a început să-mi crească încrederea pentru că nu era o diferenţă atât de mare între mine şi el. Atunci m-am gândit: „Dacă ăsta e campion mondial şi îi fac faţă, eu de ce n-aş putea?“. A fost un moment cheie pentru mine pentru că am conştientizat că pot face performanţă la profesionişti.

Dar el ce zicea, Eric Lucas?
Da, el i-a şi zis atunci lui Stephane Larouche: „Copilul ăsta e foarte talentat“. În 2004, când s-a retras, a devenit acţionar la Interbox, care s-a divizat în două grupuri. Şi Eric Lucas a zis: „Eu îl vreau doar pe Lucian“. Şi aveam doar cinci meciuri atunci.

Deci totul a mers bine în cele două luni de teste.
Da, apoi am semnat un contract pe trei ani. Mi-au pus la dispoziţie un apartament lângă sală. Mergeam la antrenamente şi acasă. Nu ştiam nici franceză, cu antrenorul mă înţelegeam mai mult prin semne. La şcoală nu m-a interesat franceza. Nu ştiam să spun decât „Bonjour“. Ziceam: „Ce-mi trebuie mie? Mai bine ştiam rusă, pentru că în primele opt clase am făcut rusa. Şi acum ştiu să citesc în ruseşte. Viaţa m-a adus în Canada şi am fost nevoit să învăţ franceza.

Lucian Bute s-a căsători în această vară cu iubita sa, Elena

Ce vrei să faci după ce renunţi la box?
N-aş prea vrea să mă aventurez în declaraţii, să zic că aş face aia, aş face aia. Mi-ar plăcea tot în sport: promotor, organizator de evenimente, manager. Nu antrenor. Sau, cel puţin, aşa zic acum, pentru că viaţa de antrenor include aceleaşi lucruri ca şi viaţa de sportiv: cantonamente, plecări de-acasă. Am 20 de ani de carieră, numai cu cantonamente şi plecări. Dacă m-aş face acum antrenor, ar însemna acelaşi lucru. Vreau să mă aşez şi eu la casa mea, să am o familie.

Trebuie să te întrebăm şi de meciul cu Froch. Mulţi au zis că s-a întâmplat ceva cu tine în meciul ăla.
Într-adevăr. M-am gândit foarte mult după aceea şi nu-mi explicam ce s-a întâmplat. Poate faptul că am fost foarte încrezător, că am intrat în ring prea relaxat. Am zis: „N-are ce să-mi facă, nu mă bate“. Nu eram deloc concentrat la meci. Eram aşa de relaxat, pluteam. Încrederea asta prea mare m-a costat. În general, în sport, mai ales în sporturile de contact, trebuie să ai o emoţie, o teamă, pentru că asta te ţine în priză. El n-avea nimic de pierdut, a fost un câine din ăla rău, a intrat decis. Eu eram relaxat, m-a surprins şi cred că a fost şi ceva psihologic. Mai sunt şi alţi factori.

Ce factori?
Au fost nişte momente din timpul pregătirii meciului în care ar fi trebuit să spun: „Amânăm meciul ăsta pentru că nu e momentul acum“. Dar încăpăţânarea şi faptul că eram neînvins m-a făcut să spun: „Lasă, că îl bat şi aşa“. Eu cu 3 săptămâni înainte am avut o infecţie la picior, la degetul mare, de la o bătătură. A trebuit să mă opereze şi am stat 12 zile pe antibiotic. După aia, cu mâna am avut iarăşi probleme. Nu mai loveam la fel ca înainte cu stânga. Oricum, a fost o lecţie din care sper că am învăţat ceva. Din momentul ăla am zis: „Eu nu mai urc în ring accidentat sau să nu fiu sută la sută“. De asta am şi amânat meciul cu Pascal şi m-am operat. Puteam să mai amân, să mai iau nişte pastile, dar nu mai loveam atât de bine. Eu, de obicei, dădeam între 60 şi 80 de lovituri pe repriză, iar în timpul pregătirii pentru meciul cu Pascal dădem între 18 şi 20 de lovituri. Îmi era frică, căutam punctele moi. Lucrurile astea te afectează psihic.  

Ţi-a fost greu după meci la prima apariţie în public? Te temeai că oamenii te vor privi altfel după prima ta înfrângere la profesionişti?
N-ai cum să spui că e greu. A fost dureros, dar nu am avut de ce să îmi fie ruşine să ies în public. Cât am fost campion, am arătat ce pot. N-am de ce să îmi fie teamă sau jenă şi nu mi-a fost!

Ce aşteptări ai de la meciul următor, cel cu Jean Pascal?
Nu va fi un meci uşor. Pascal e un adversar puternic şi imprevizibil, dar vreau să câştig. Obiectivul meu este să redevin campion mondial.

„Acolo unde străzile nu au nume“
Fiecare pugilist îşi alege o melodie pe care să intre în ring. Leonard Doroftei intra pe piesa „România“, a celor de la B.U.G. Mafia. Mike Tyson păşea în ring acompaniat de melodia „Time 4 Sumaksion“ a rapperului Redman, Arturo Gatti intra pe „Thunderstruck“, de la AC/DC. În acest fond sonor de băieţi răi, Lucian Bute este o figură aparte. El îşi face apariţia pe ritmurile melodiei „Where the streets have no name“, de la  U2. De ce? „M-a inspirat cântecul ăsta. Eram la începutul carierei de profesionist, prin 2004, şi m-a dus antrenorul meu la un concert U2, la Montreal. 20.000 de oameni, nebunie. Eu nici nu-i cunoşteam atunci, nu aveam habar. M-a impresionat, am văzut lumea atât de entuziasmată. Şi am zis: «Eu pe melodia asta vreau să intru în ring!»“.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevarul“