IN MEMORIAM Duckadam, portarul cel voinic și mănușile de aur
0„Apără Duckadam! Suntem finaliști! Am câștigat Cupa! Cupa Campionilor Europeni este la București“ s-a auzit pe 7 mai 1986, în difuzoarele televizoarelor mici, dar robuste din România comunistă, precum și în cele din lumea întreagă. Patru penalty-uri consecutive apărate într-o finală și Duckadam ne învăța că nimic nu este imposibil. Peste ani, într-o zi de 2 decembrie, portarul înalt, îmbrăcat în verde, cu mustață stufoasă și plete de Beatles ne mai dădea încă o lecție: eroii nu mor niciodată, însă oamenii sunt trecători.
Helmuth Duckadam s-a născut pe 1 aprilie 1959, în comuna arădeană Semlac, cam pe acolo pe unde se termină coada de broască țestoasă a hărții noastre. A crescut mai mult în grija bunicii, căci părinții erau despărțiți, iar pasiunea pentru sport a înclinat balanța destinului: în loc să ajungă frezor-rabotor, a ajuns la Școala Sportivă „Gloria“, și de acolo, la juniorii „Bătrânei doamne“ UTA Arad. Fie că era fotbal, fie că era handbal, lui Duckadam îi plăcea să stea în poartă: „Eram puturos, nu-mi plăcea să alerg“, spunea într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, în 2012. Acolo a progresat și a ajuns la echipa mare – apăra atât de bine, încât Mircea Lucescu l-a chemat la națională, iar Steaua i-a făcut oferta pentru pasul cel mare. La campioana României a jucat în perioada 1982-1986 și au câștigat împreună, pe plan intern, două titluri și o Cupă a României.
A jucat îndârjit alături de colegii de la Steaua și, chiar dacă nu a mai prins Naționala, din considerente subiective, Duckadam a dat o altă definiție cuvântului „performanță“. În 1986, din 30 de echipe intrate în cea mai importantă competiție a fotbalului, au rămas în finală doar două: Steaua și Barcelona. Amândouă roș-albastre și amândouă cu orgoliul cât stadionul „Ramon Sanchez Pizjuan“: catalanii se întorceau după 11 ani de absență de pe firmamentul competiției, iar ai noștri, ca întotdeauna, cu dorința confirmării că buturuga mică răstoarnă carul mare. 7 mai 1986 a intrat deja în cărțile de basme, steliștii crescând într-o seară cât alții într-un an. S-au luptat cu zmeii și cu spânii până au învins! Și, cum orice basm are nevoie de un erou, la Sevilla, acolo unde deja se pregătea fiesta, Helmuth Duckadam s-a dat de trei ori peste cap și a apărat toate cele patru lovituri de la 11 metri. Peste ani, modest și cu simțul umorului, uriașul cu mustață spunea: „Îmi spuneau toţi că un penalty bine executat nu se poate rata. Atunci, ca să fie toţi mulţumiţi, le-am spus: două le-am apărat, două le-au ratat ei“. Eroul de la Sevilla a înfipt bine borna performanței pentru fotbalul românesc: „Apără Duckadam! Suntem finalişti! Am câştigat Cupa!“ e refrenul de fundal care se repetă la nesfârşit, în fiecare an, pe 7 mai. Prima echipă din Est care câştiga Cupa Campionilor Europeni. Singura din România.
„... că de n-ar fi, nu s-ar povesti“
La două luni după ce a plâns de bucurie alături de românii veniți la Aeroportul Otopeni sau alături de cei care au inundat, într-un val roș-albastru, străzile Bucureștiului, Duckadam se accidenta. Terminase tot norocul la Sevilla și cariera îi era gata după o alunecare pe iarbă, la un picnic – atât de grav a fost încât portarul a trebuit transportat cu elicopterul de la Arad la București, existând pericol de amputare. Și-a pus mănușile în cui și și-a continuat viața, mereu cu coada ochiului către dezamăgirea de a nu fi continuat. De-a lungul vieții, bolile i s-au tot adunat, însă între două operații mai apărea la televizor, la fel de modest și de optimist, mereu cu o vorbă bună la ceas de ananghie. Șapte operații i-au fost necesare lui Duckadam pentru a trăi până la 65 de ani, cea din urmă, din septembrie, fiind pe cord deschis.
Statul român i-a oferit abia post-mortem Ordinul Național „Steaua României“ în grad de Cavaler, iar CSA a fost orbită de orgoliul mioritic și și-a transmis ultimul rămas bun prin echipa de copii condusă de George Ogăraru. Depus pe Arena Națională, departe de Ghencea, la sicriul lui Duckadam au venit, pe rând, familia – și bătrâna lui mamă de 85 de ani –, sportivi mari ai țării, colegii de basm ai Stelei ’86, întreaga echipă FCSB, și cei care au închis cercul, suporterii.
Simți cum ți se seacă sufletul când vezi că eroii îți rămân doar în neantul cărților de istorie. Și acum, într-un glas, pe ritm de galerie, pentru cel care va rămâne „Eroul de la Sevilla“: TE VOM IUBI MEREU!
Se încarcă comentariile...
