Horia Tecău, aspiratorul de trofee. De ce a renunţat constănţeanul la înot şi ce a învăţat în Statele Unite la 14 ani

Horia Tecău

Horia Tecău va disputa sâmbătă, cu începere de la ora 17:00, cea de-a patra sa finală de dublu la Wimbledon. Până acum le-a pierdut pe toate, în 2010, 2011 şi 2012, dar sportivul de 30 de ani speră ca acum să-şi poată adăuga în palmares un nou Mare Şlem.

Cariera sa a început la cinci ani şi opt luni pe terenurile de la Liceul cu Program Sportiv, sub îndrumarea celui mai mare făuritor de talente din tenisul dobrogean, profesorul Ioan Macoveiciuc. Primul trofeu a venit în 1993, la Timişoara, la categoria de vârstă sub 10 ani. În finala l-a învins pe bunul său prieten Adrian Ungur. Apoi trofeele au început să curgă pentru puştiul constănţean, care parcă nu credea ce i se întămplă! „Cred că niciun copil la vârsta aia nu poate decide singur ce face. Tatăl meu a făcut baschet la un nivel înalt şi ştia că e important pentru băieţii lui să înveţe să facă sport, să înveţe să alerge, să aibă condiţie fizică, disciplină. Nu ne-a dus la baschet, poate că eram prea mici, ne-a dus la tenis. Pe atunci, deja de vreo doi ani, eu şi fratele meu făcem înot. Dar tatălui meu îi plăcea tenisul”, a povestit Tecău pentru “The One”, în urmă cu trei ani. „Eram pricepuţi şi antrenorul a insistat să nu renunţăm. Şi pentru că voia să ne ţină acolo, am rămas un an, doi, apoi am schimbat antrenorul. Fratele meu după trei ani s-a oprit, dar eu am continuat, pentru că deja pe la 9 ani eram unul dintre cei mai buni din ţară. Dar de abia pe la 14 ani, când am început să călătoresc în afara ţării, să merg la turnee de copii organizate prin Europa, de abia atunci a început să-mi placă”.

Primul lui turneu internaţional a fost în Corsica, la Campionatul European de 12 ani. „Eram pentru prima dată în afara ţării, pentru prima dată cu avionul, prima dată pe o insulă.” Poate că nici nu a mai contat că a pierdut devreme, în turul doi la simplu. A făcut un rezultat mai bun la dublu, a ajuns în semifinale sau ceva de genul ăsta, nu-şi mai aminteşte exact. „Dar la copii era organizat încât toţi câştigau ceva. Cei care pierdeau în primul tur intrau în alt turneu, cu cei care au pierdut în primul tur şi tot aşa. Câştigătorii primeau mereu un cadou, cum ar fi o rachetă. Eu eram fascinat să văd că pot să călătoresc şi mai câştig şi cadouri. Mi-am zis: gata, ăsta e sportul meu şi asta o să fac toată viaţa. Şi aşa a început”, a mai povestit campionul pentru “The One”. La capitolul „cele mai importante alegeri”, vorbeşte de Ion Macoveiciuc, antrenorul lui din Constanţa, cu care a lucrat de la 7 până la 14 ani, despre care spune că l-a crescut şi l-a format ca junior. Apoi, ar fi plecarea în America, la Academia lui Bollettieri, unde a învăţat ce înseamnă să fii un adevărat profesionist. Şi, în sfârşit şi „cea mai importantă”, alegerea de a juca numai dublu.

Primul titlu, obţinut la dublu, la Auckland, în 2010, are o poveste aparte. Trebuia să joace cu Victor Hănescu, care cu o săptămână înainte se accidentase. Tecău a ajuns în Noua Zeelandă, dar nu avea partener. Nici nu avea, pe atunci, un clasament foarte bun încât să-şi poată alege să joace cu oricine în turneu. „M-am dus la directorul turneului şi l-am rugat să-mi dea un wild card, o invitaţie specială, astfel încât să am cu cine să joc, pentru că am venit din România şi nu am partener. Eram dispus să joc cu oricine, inclusiv cu un jucător de-al lor. Ei nu au jucători grozavi în Noua Zeelandă. Dar eu voiam neapărat să joc, dacă tot mersesem până acolo. Mi-a zis: «OK, ţi-l dau pe Marcus Daniell». Era un băiat clasat pe 600. Ca să intri la un turneu, trebuie să fii printre primii 30-40 de jucători şi el era al 600-lea. Am făcut cunoştinţă, am avut o zi de antrenament şi apoi am jucat turneul. Şi cumva s-a legat. El juca acasă, tribuna era plină, publicul îl motiva, eu eram fericit că nu venisem degeaba. De la meci la meci, am fost tot mai buni şi am câştigat turneul. Era primul meu titlu. O conjunctură fericită. Nu o să uit niciodată momentele acelea. La festivitatea de premiere, toată tribuna ne aplauda în picioare. Câştigând în asemenea condiţii, am zis: OK, acum am spart gheaţa, dacă am învins cu un jucător clasat 600, pot face mult mai mult”.