Cum „fierbea“ vestiarul echipei naţionale pe vremea „Generaţiei de Aur“: „Mergeţi peste ei cum au trecut tancurile sovietice peste România“

România, în campania de calificare la Cupa Mondială din 1990

Astăzi, există moda filmuleţelor motivaţionale în vestiar. Pe vremea când „Generaţia de Aur“ era la apogeu şi se calificau la fiecare turneu final, motivarea jucătorilor se făcea altfel.

Într-un interviu acordat "Weekend Adevărul", Emeric Ienei, antrenorul care a adus Cupa Campionilor la Bucureşti şi care a stat pe banca României la Cupa Mondială din 1990 şi la Euro 2000, a făcut precizări în acest sens. 

Astăzi, există moda filmuleţelor motivaţionale în vestiar. Cum a fost antrenorul Ienei, vă foloseaţi de astfel de metode, să le spunem mai neobişnuite?

Nu. Ştiu o grămadă de antrenori care se foloseau de zeci de casete, fiecare jucător disecat, să-i arăţi totul propriului fotbalist, să ştie totul despre adversar. Eu am avut altă abordare. Jucătorul de fotbal are o memorie de elefant. Întrebaţi un jucător ce s-a întâmplat în minutul 28 al nu ştiu cărui meci şi-ţi va răspunde. Aşa că-i dădeam strictul necesar, fără să-l încarc. Nu poţi vorbi două ore, nu este bine. Trebuie să pregăteşti jocul toată săptămâna. Când vorbeam cu ei le spuneam: „Nu vă gândiţi că jucaţi pentru club sau pentru naţională“, deşi şi asta este, evident, foarte important. „Încercaţi să jucaţi bine pentru voi şi familiile voastre. Să ajungeţi sus.“ Am mai folosit exemplul acesta: dacă joci cu Barcelona, ce-ţi poate face mai rău decât să te bată? Şi atunci, obiectivul fiecărui fotbalist este de a renunţa la teamă şi de a încerca să se ridice la cât mai mult din posibilităţile proprii.

Daţi-ne, totuşi, câteva exemple de indicaţii tactice pe care le-aţi folosit de-a lungul timpului.

Le spuneam să-i ia tare din primele minute. Sau, le mai spuneam: „Mergeţi peste ei cum au trecut tancurile sovietice peste România“ (râde). Era o mobilizare fantastică, atât la Steaua, cât şi la echipa naţională. Trebuie să profiţi de chestiile astea motivaţionale, dar să nu exagerezi.

La Revoluţie ce aţi făcut?

Ultimul avion care a decolat de la Bucureşti, pe 21 decembrie 1989, a fost Bucureşti-Oradea şi în ăla eram şi eu. Pe urmă a început nebunia. Am ajuns la Oradea şi am ieşit pe stradă cu prietenii. Apoi m-am dus la unul din ei acasă, am băut un pahar de vin şi când să plecăm au venit trei camioane. Ne-am speriat şi ne-am aruncat pe burtă. Am stat aşa.

Dar aţi crezut în Revoluţia din 1989?

Din punct de vedere al sportului, poate că este mai bine. Dar, şi este o părere absolut personală, cred că sportivii nu mai au totuşi acea dorinţă şi nebunie de a face performanţă. Mai uşor ies afară acum, mai uşor iei bani. Pe vremea mea, în comunism, nu se putea ieşi din ţară, erai în stare să faci orice pentru a vedea alte ţări. A fost foarte greu să fii sportiv în comunism. Acum este mai uşor, mai bine, dar mi-e dor de disciplina de atunci.