ANALIZĂ Polonia ne-a dat cu terenul în cap. Cu ce rămânem după umilinţa asta?

România a pierdut la scor de neprezentare în faţa Poloniei, scor 0-3 chiar pe Arena Naţională, adâncind haosul din fotbalul românesc.

Ce ne-a arătat înfrângerea din faţa leşilor. Să o luăm întâi cu ce a fost pe teren, după care ajungem şi la alte aspecte.

Suntem o echipă de nivelul trei spre patru în Europa. Polonia nu e o superputere a continentului, dar ne-a predat o lecţie de fotbal cu zâmbetul pe buze. Oaspeţii ne-au făcut să jucăm atât de prost încât am ajuns să ne întrebăm dacă există măcar un fotbalist care chiar îşi merită tricoul naţionalei.

Avem doi fundaşi centrali slabi. Unul e complet aerian, Chiricheş, se comportă ca un poet, iar celălalt, Grigore, pare un tăietor de lemne rătăcit pe plajă. Senzaţia de la primul gol a fost că nici măcar să faulteze nu sunt în stare. Grigore, uns căpitan al naţionalei deşi joacă la penultima clasată din Qatar, a demontat supoziţia în repriza a doua, când a dat de pământ cu Lewandowski în careul nostru.

Tătăruşanu e un portar care nu te ajută cu nimic. Nu e nici la glezna lui Silviu Lung, Iordache, Moraru sau Stelea. Dacă mingiile sunt pe el sau aproape le prinde, dacă nu, la revedere!

Benzar şi Răzvan Marin sunt câştiguri de nivel mediu. Contra unui adversar mai puternic au rămas doar cu entuziasmul. Au fost depăşiţi aproape mereu. Uitaţi-vă la primul gol al lui Lewandowski unde se deplasează Benzar. Nu poţi câştiga meciul cu doi copii, dar mai rău e că la naţională nici nu au în jurul cui să crească.

Stanciu şi Chipciu, singurii noştri jucători deveniţi occidentali anul acesta, nu sunt mai sus de nivelul lui Anderlecht. Iar Anderlecht e ca România, de nivelul trei spre patru în Europa.

Daum dă impresia unei selecţii corecte, dar face numai echipe anapoda. Plus că mizează prea mult pe factori adiacenţi performanţei. Cantonamentele naţionalei par nişte team-buidinguri. Sunt chemaţi 25-30 de jucători, se îmbrăţişează, merg pe bicicletă, fac karate, totul pare rupt din rai. Fotbal ZERO. În patru meciuri ca selecţioner, Daum n-a găsit o variantă tehnico -tactică care să ne convingă. România n-a jucat bine decât în meciul de 11 contra 10 împotriva Armeniei.

Principalul avantaj al venirii lui Daum la naţională e bizar. Sună amar, dar neamţul ne-a arătat cât de jos suntem. A venit şi a reorganizat cantonamentul de la Mogoşoaia, a cerut sală de forţă şi cabinet de recuperare medicală, a introdus nişte reguli clare în programul echipei şi a urmărit în trei luni mai multe meciuri pe viu decât au făcut Iordănescu şi Piţurcă în 20 de ani. E un om deschis, caută, cercetează, vorbeşte cu toată lumea. Aceste lucruri au fost prezentate ca nişte victorii, când de fapt sunt nişte lucruri normale pentru fotbalul mileniului trei. Daum stăpâneşte reţeta, dar din păcate nu ştie să gătească. Se vede de la o poştă că nu e antrenor de naţională, ci mai degrabă un bun teoretician. Cine şi l-a închipuit pe Daum ca fiind salvatorul echipei naţionale s-a înşelat amarnic. Nu e omul care să facă minuni, dar probabil că nimeni nu poate să facă minuni în România.

Cui folosesc visele? La investire, Christoph Daum ne-a promis o Românie ofensivă şi organizată. Nu suntem nici ofensivi, nici organizaţi. De ce joacă Bogdan Stancu vârf împins când el e vârf retras şi n-are forţă de pătrundere, iar Andone şi Keşeru stau pe bancă. Cine este omul care organizează mijlocul terenului? Hoban, Stanciu, Răzvan Marin? Niciunul. România a fost o singură dată ofensivă, pe vremea lui Hagi selecţioner şi atunci am ratat calificarea la CM 2002. E mai mult decât evident că fotbalul nostru, ca şi tradiţie, nu e unul ofensiv, şi atunci de ce să încercăm să ne păcălim?

N-avem de unde să luăm jucători. În momentul de faţă Liga I e la cel mai slab nivel din istorie. Paradoxal, într -o perioadă în care din drepturile tv vin cei mai mulţi bani din istorie. Competiţia internă e o minciună continuă şi un mediu extrem de neperformant. Cei care pleacă afară, puţini la număr, se impun greu acolo, iar când dau de greu caută soluţii să revină acasă, sub formă de împrumut, pentru a nu pierde salariile de acolo. Ultimul caz este cel al lui Torje, care cochetează cu Dinamo. sătul să facă tuşa la ruşi.

Actuala conducere a FRF trebuie să-şi asume criticile. Nu e responsabilă total de dezastrul fotbalului românesc, dar nici nu se poate exclude din el. La fel ca în cazul lui Daum, dacă cineva se aştepta ca Răzvan Burleanu să ducă fotbalul românesc în elită, n-a avut decât un vis. Problema e că după 24 de ani de domnie a lui Mircea Sandu şi a oamenilor lor, în care fotbalul a ajuns în groapă, la putere a venit o echipă care nu poate să-l scoată de acolo. N-ar fi neapărat o nenorocire asta, deoarece situaţia e mai mult decât tragică decât se vede la suprafaţă, la toate nivelurile, dar nu poţi să te acoperi la nesfârşit de faptul că ai scăpat fotbalul de o bandă de hoţi. Faptul că cei de acum nu sunt hoţi şi DNA ul nu le-a bătut în geam, nu înseamnă că sunt şi buni profesionişti în ale fotbalului. Dacă eşti corect, nu eşti neapărat şi bun.

Căutând mereu nod în papură, s-a ajuns ca Gabi Tamaş să devină caz naţional. Un fotbalist foarte talentat, dar cu erori grave de atitudine extra-sportivă e prezentat ca fiind salvatorul României. Să judecăm corect. Tamaş e fundaş central, are 33 de ani, în ultimii trei ani a jucat două meciuri la echipa naţională, 90 de minute cu Grecia, în 2014, şi 3 minute cu Irlanda de Nord, în 2015, în contextul în care concurenţa lui era formată tot din Chiricheş şi Dragoş Grigore. Acelaşi Tamaş apare frecvent în ipostaze jenante, bântuind cârciumile la ore târzii. Faptul că la Steaua i se permite acest lucru e problema acestui club. De fapt, la Steaua se permite orice. Criteriul integrităţii este inexistent. Patronul e puşcăriaş, managerul sau ce o fi MM e puşcăriaş, antrenorul a fost acuzat că a ghidonat meciuri la pariuri, nevasta antrenorului care e impresarul majorităţii fotbaliştilor, inclusiv a lui Tamaş, nu mai are nevoie de nicio prezentare, după ce s-a chiloţărit, scuzaţi expresia, prin tabloide şi tot aşa. Francezii l-au dat afară din naţională pe Benzema care e bănuit că ar fi orchestrat un şantaj împotriva unui coleg de naţională. Au spus că nu au nevoie de astfel de caractere la naţională, că Franţa nu poate fi reprezentată de astfel de oameni. Şi vorbim de Benzema, care marchează pe bandă rulantă la Real Madrid. Iar noi, România, trebuie să ne agăţăm de Tamaş, care şi permite să facă orice oricând? Şi îl aşezăm pe un soclu naţional, doar presupunând că n-ar fi căzut în fund în faţa lui Grosicki? Mai bine nu. Slabi suntem oricum, măcar să avem demnitate şi să-i putem învăţa pe cei care vin care sunt valorile de care trebuie să ţină cont.

Există în România nişte personaje care se încăpăţânează să fie monumente ale neobrăzării. În fruntea lor Mircea Sandu şi Dumitru Dragomir, groparii fotbalului românesc, care dau dovadă de un tupeu incredibil.  Păi sub comanda lui Mircea Sandu, la FRF, şi a lui Dragomir la LPF, între 2000 şi 2014, am avut o singură calificare, la Euro 2008. Şi mai aveam fotbalişti, Mutu, Chivu, Adi Ilie, Pancu, Moldovan, Lobonţ, Contra, Rădoi, Raţ, etc. Sub comanda actualei conduceri a FRF, între 2014 şi 2016 am avut tot o calificare, la Euro 2016. Cu jucători mult mai slabi. Alt penibil este Gigi Becali. România care a fost măturată de Polonia a avut pe teren şapte actuali sau foşti stelişti, Tătăruşanu, Chiricheş, Adi Popa, Stanciu, Chipciu, Stancu şi Prepeliţă. Aşadar, cu Steaua la naţională suntem praf. Şi atunci cum să mai deschizi gura la eşecuri? 

Concluzia este mai mult decât simplă. Înfrângerea cu Polonia e doar un alt episod trist, dintr-un serial care nu s-a terminat. Iar fotbalul românesc este la un nivel atât de jos, încât naţionala se îneacă şi cu apa până la glezne. În fapt, reprezintă fidel imaginea unei societăţi care şi după 26 de ani de aşa zisă libertate e în stare să-şi voteze penalii, spunând cu zâmbetul pe buze "Lasă maică, că toţi fură!"