Adevărul despre implicarea lui Valentin Ceauşescu în ascensiunea Stelei ’86: „Ne-a protejat, dar nu făcea măgării!“

Astăzi se împlinesc 31 de ani de când echipa de fotbal Steaua Bucureşti a câştigat Cupa Campionilor Europeni, după ce a trecut de FC Barcelona în finală, cu scorul 2-0, la loviturile de departajare, portarul Helmuth Duckadam apărând atunci patru penalty-uri.

Într-un interviu acordat „Weekend Adevărul“, Tudorel Stoica a făcut dezvăluiri din culisele acelei echipe. 

Vă mai amintiţi faza la care Volker Roth v-a arătat acel cartonaş galben, în meciul cu Anderlecht, în urma căruia aţi fost suspendat la finala de la Sevilla?

S-a petrecut în prima repriză, la o fază banală, care nu spunea absolut nimic. Am făcut o alunecare, e drept mai tare, dar la minge, asupra lui Morten Olsen. Nici nu l-am atins, însă arbitrul a făcut exces de zel, a vrut să arate el cât de intransigent e. Scorul era deja 2-0 pentru noi, a scos cartonaşul galben şi mi l-a arătat. A căzut cerul pe mine! Am realizat că nu voi putea evolua în finală. Câteva minute m-am gândit numai la acest lucru, apoi am uitat şi mi-am văzut în continuare de joc.

Cum s-a văzut finala cu Barcelona de pe margine?

Glumind, pot spune că am câştigat Cupa Campionilor şi ca antrenor. Am fost trecut pe foaia de joc ca secund al lui Emeric Ienei, pentru că Iordănescu a fost doar jucător. Oricum, a fost mult mai greu decât în teren. Emoţiile au fost duble, vă daţi seama. De multe ori îmi venea să intru pur şi simplu pe gazon ca să-i ajut pe băieţi.

Aţi primit doar câte un Aro ca şi primă după acel meci, în timp ce spaniolii aveau promişi câte 150.000 de dolari...

De fapt, noi aveam stabilită o primă de 14.000 de lei pentru câştigarea competiţiei, dar băieţii au fost nemulţumiţi după aceea, pe bună dreptate, aşa că s-a ajuns la soluţia de a ni se oferi câte un Aro din parcul auto al Armatei. N-am luat însă şi banii, aşa că se poate spune că noi ne-am plătit de fapt maşinile. Oricum, am scăpat repede de celebrul Aro, era o marcă căutată, în special pentru muncile agricole, iar oamenii de rând aveau acces mai greu la o asemenea maşină.

Bănuiesc că după acel parcurs de excepţie echipele din străinătate v-au asaltat cu oferte...

Chiar dacă ar fi existat, să ştiţi că acele oferte nu ajungeau la urechile noastre. Oricum, era foarte greu să ţi se permită să pleci în străinătate. Eu am făcut-o abia la 35 de ani, în 1989, după cealaltă finală de Cupa Campionilor pe care am jucat-o, contra lui AC Milan. Singura propunere clară pentru un stelist, despre care am auzit şi noi, a fost cea de la Panathinaikos pentru Hagi, după Supercupa Europei. Iorgos Vardinoianis, patronul grecilor, era un apropiat al Stelei, dar Ceauşescu nici n-a vrut să audă de acest transfer.

Care este cea mai reuşită partidă pe care vi-o amintiţi din acea campanie?

Returul cu Anderlecht, din primăvara lui 1986 (n.r. - 3-0 în Ghencea). A fost un meci perfect, poate cel mai bun din istoria Stelei. 

S-a spus că Steaua a prins şi o conjunctură favorabilă în 1986, pentru că echipele englezeşti erau suspendate din cupele europene...

Baliverne! Noi am dominat Europa fotbalistică timp de aproape patru ani. Nu am câştigat doar Cupa Campionilor, ci am luat şi Supercupa Europei, plus că am disputat şi o altă finală de Cupa Campionilor în 1989. Tot aşa, unii au inventat şi poveştile precum că Valentin Ceauşescu ne câştiga meciurile din campionat!

Totuşi, Valentin Ceauşescu n-a intervenit niciodată?

Nu. El era un om priceput la fotbal, dar nu făcea măgării. E adevărat că ne apăra, a fost un liant între conducerea clubului, pe de o parte, şi conducerea MApN, pe de altă parte. Ne-a protejat şi de arbitrajele ostile, anulând avantajul celor de la Dinamo la acest capitol. Cu el în tribună, nimeni nu-şi permitea să facă ceva necurat. 

Vă mai amintiţi cum aţi ajuns în Ghencea, în 1975?

Terminasem liceul în Galaţi şi intrasem la Chimie Alimentară, iar în acelaşi timp jucam şi pentru Politehnica. M-au luat în armată, la o unitate din oraş, iar Steaua s-a băgat pe fir. Mă ştiau de la loturile naţionale de juniori şi m-au ameninţat că, dacă nu semnez cu ei, n-o să-mi văd casa timp de nouă luni, cât dura stagiul militar. După două luni de armată la sânge, am cedat, ce era să fac?