INTERVIU Ozana Barabancea: „Am vândut toate bijuteriile mamei ca să-mi plătesc un curs de canto“ FOTO

Ozana Barabancea a vorbit, într-un interviu pentru Adevărul, despre copilărie, pasiunea pentru muzică şi cei aproape 30 de ani petrecuţi în corul Operei Naţionale, dar şi despre suferinţa de a-şi pierde mama la numai 14 ani, persoana care a susţinut-o cel mai mult în drumul spre o viaţă de artist.

Ozana Barabancea (49 de ani) ne-a vorbit despre perioada copilăriei petrecută în Bucureşti, când mergea săptămânal la teatrele din Capitală, alături de mama şi sora mai mare. După moartea mamei, pe când Ozana avea doar 14 ani, viaţa ei s-a schimbat radical. Vedeta nu s-a îndepărtat însă de marea ei pasiune: muzica, spre care tot mama, arhitectă de meserie, a îndrumat-o. Tatăl, director de fabrică în vremea lui Ceauşescu, nici nu voia să audă de o viitoare carieră în muzică: „Cum adică artistă? Ce înseamnă asta?“. Astfel, pentru a-şi plăti cursul de canto cu profesorul Iulian Băiaşu, a cărui prezenţă a urmărit-o şi ani mai târziu, a vândut toate bijuteriile mamei pe care le primise moştenire, sperând că le va putea răscumpăra ulterior. Tot un profesor i-a marcat şi cariera muzicală. Angajată a Operei Naţionale Bucureşti, unde a petrecut aproape 30 de ani în cor, îşi aminteşte cu lacrimi în ochi de exigentul maestru Stelian Olariu, pe care „îl ura“ atunci, dar căruia i-a dedicat recenta lucrare de dizertaţie. În '89, în timpul Revoluţiei, a ieşit singură în stradă, fiind „curajoasa şi răzvrătita familiei“. Spune că nu regretă comunismul, pentru că atunci „exista mai multă disciplină“. Mărturiseşte că-şi iubeşte foarte mult ţara, dar şi-ar dori ca românii să fie mult mai uniţi. Se declară „o credincioasă trăitoare“ şi susţine familia tradiţională. Are doi copii, este divorţată, iar în urmă cu un an a luat decizia de a-şi schimba radical stilul de viaţă, după ce a trecut printr-o operaţie de micşorare a stomacului şi alte câteva intervenţii chirurgicale care o vor ajuta „să arate trăsnet“. Prima apariţie în televiziune a fost la „Ploaia de Stele“, unde juriul habar nu avea că este „artist profesionist“. A devenit persoană publică odată cu propunerea de a lua loc la masa juriului în show-ul „Te cunosc de undeva“ de la Antena 1. Crede că „industria muzicală din România ar fi extraordinară dacă s-ar dezvolta pe partea de musical şi e de părere că „cei care se nasc vedete şi mor speranţă sunt doar victime ai propriilor părinţi“. Cea mai importantă lecţie pe care a învăţat-o de-a lungul timpului este aceea de a spune „iartă-mă“, cea mai eficientă cale de „a dezamorsa“ orice conflict. Mai jos, interviul integral:

Adevărul: Ce ne puteţi spune despre noul sezon „Te cunosc de undeva“? 

Ozana Barabancea: Noul sezon se conturează în linişte şi cu atitudinea de oameni responsabili, de linie pe care au trasat-o în divertismentul românesc. Toată echipa este pregătită, concurenţii sunt extrem de talentaţi şi extrem de haioşi, pentru că la „Te cunosc de undeva“ contează mult să fii simpatic şi plin de autoironie pe canapea, nu doar să cânţi şi să execuţi. Contează foarte mult ce faci după acele trei minute de cântat. Şi pentru noi şi pentru buna dispoziţie a întregii echipe, şi a concurenţilor, şi a regizorului, şi a juriului. 

Show-ul s-a bucurat de un succes foarte mare până acum. Ce anume credeţi că îi face pe oameni să stea în faţa micilor ecrane?

Este un concept curat, oamenii din juriu îşi spun părerea pe bune. Eu cel puţin mi-am luat treaba foarte în serios ca antrenor, îmi place să-i îndrum, îmi place să-i corectez, îmi place să-i admir, să-i susţin, să văd că evoluează şi că se autodescoperă, că îşi depăşesc limitele şi că sunt din ce în ce mai deschişi. În plus, telespectatorii îşi fac o oarecare cultură privind muzica în general şi fiecare concurent care a trecut prin acest show a plecat cu inima fericită, bucuroasă pentru că a avut o experienţă de neuitat. La început toţi erau puţin reţinuţi, speriaţi, dar la final au zis «Doamne, aşa de repede a trecut?». 

De unde a pornit pasiunea dumneavoastră pentru muzică? 

Pasiunea mea pentru muzică a apărut când eram mică, de la 4 ani dirijam corul grădiniţei. Apoi am început să studiez pianul, încurajată de mama mea. Am fost la Şcoala de Artă Nr. 4 din Bucureşti şi mi-am dat seama că-mi place foarte mult ceea ce fac. Apoi, mama mea, principala mea susţinătoare, s-a îmbolnăvit şi a murit. Bine, înainte de asta trebuie să menţionez că mă dăduseră afară de la şcoală. Pentru că eram brânză bună în burduf de câine şi nu mai studiam. Nivelul era foarte ridicat acolo.

Cum s-a rezolvat până la urmă?

Mama, săraca, s-a dus în biroul directorului şcolii şi i-a zis „vă rog să-i daţi o şansă fetei mele pentru că totuşi ea e talentată, nu o lăsaţi aşa“. Şi s-a strâns comisia pe timpul verii, lucru nu prea simpatic. Adică toţi profesorii se întorseseră din concediu ca să mă asculte pe mine, marea divă... Dar într-adevăr am cântat foarte, foarte bine şi atunci mi s-a făcut puţin ruşine şi am zis «băi, chiar aşa am ajuns, să-i supăr pe toţi?». Apoi, după ce a murit mama, aveam vreo 14 ani, am dat de o altă profesoară care a fost foarte tranşantă cu mine: „Ori avem o relaţie convergentă spre muzică, ori o terminăm“. Şi m-a speriat, eram pe muchie de monedă. Şi am studiat foarte mult. Am descoperit frumuseţea muzicii germane, romantice. Îmi plăcea foarte mult Mendelssohn Bartholdy (n.r. - compozitor şi dirijor german, de origine evreiască, care a activat în perioada de început a romantismului). Apoi am intrat la Liceul Coşbuc. 

Când am decis să fac muzică, i-am scris o scrisoare tatălui meu cerându-i scuze. Pentru el scrisoarea mea a reprezentat un mare şoc. «Cum adică muzică? În familia noastră sunt de la directori la miniştri, să vină asta să se facă artistă? Ce e asta?», zicea. Eu eram oaia neagră a familiei. 

Cum de nu v-aţi dus la un liceu de muzică?

N-am intrat la muzică, eu n-am făcut liceul de muzică, dar în paralel am descoperit Corul „Vocea Primăverii“, la Filarmonica, condus de Claudiu Niculescu, care mi-a marcat viaţa foarte mult. Am debutat în povestea „Micului Pan“, de Laurenţiu Profeta, alături de Anca Sigartău. Atunci mi-a fost clar că eu asta vreau să fac: muzică. I-am scris o scrisoare tatălui meu cerându-i scuze. Tatăl meu a fost director la Fabrica de Elemente Pentru Automatizări din Bucureşti, unde este acum un mall construit, pe Calea Floreasca, şi la 29 de ani avea în subordine peste 2000 de oameni. Şi pentru el scrisoarea mea a reprezentat un mare şoc. „Cum adică muzică? În familia noastră sunt de la directori la miniştri, să vină asta să se facă artistă? Ce e asta?“, zicea. Eu eram oaia neagră a familiei. Sor-mea era cu matematica, şefă de promoţie, ce să caut eu să fac pian, să fac muzică? Dar mama a fost cea care m-a susţinut spre muzică pentru că vedea că am aptitudini, că sunt talentată. Probabil că l-am şocat pe tata apoi şi pentru că şi-a dat seama că sunt atât de puternică şi de ambiţioasă să fac ceea ce-mi place, încât până la urmă a zis „domne’, trebuie s-o susţinem pe nebuna asta“. 

Şi de unde credeţi că aţi moştenit talentul, dacă spuneţi că în familie nu există alţi artişti?

Atenţie! Toţi cântau, însă era un talent needucat din partea lor. Ei cântau ce voiau ei pe la mesele lor rotunde şi aşa mai departe. Dar eu aveam cunoştinţe despre Bach, despre Mendelssohn, despre Beethoveen, despre Diabelli, despre Sabin Drăgoi, despre Enescu, eu mi-am făcut o cultură muzicală. 

Se asculta şi în casă muzică clasică? 

Da, se asculta în casă, dar se asculta şi foarte mult la şcoală şi mai ascultam şi ce fac ceilalţi colegi. Îmi amintesc că mama, fiind arhitectă, îmi făcea un program de examen, o felicitare superb scrisă. Era o treabă foarte artistică programul acela şi era o întrecere între noi, colegii: care are programul mai frumos. Erau scrise trei piese acolo pentru examen şi comparam cine are programul mai complex, mai greu. De la imaginea vizuală a unei felicitări până la execuţia muzicală să fie cât se poate de bună, de curată, de tehnicizată. Şi după aceea am făcut canto. L-am rugat pe tata să mă ducă la un profesor, la Iulian Băiaşu pe vremea aceea. Şi ştii, era culmea, Iulian Băiaşu s-a născut în aceeaşi zi cu mama şi a murit în aceaşi zi cu mama, dar în ani diferiţi. Nu s-au cunoscut niciodată. 

A fost o coincidenţă nefericită. 

Dar ce coincidenţă... m-a marcat. Culmea este că atunci când am aflat că mama este bolnavă, am simţit apoi că va muri în acea zi şi aşa a fost. Am simţit, nu mă întreba cum. În orice caz, am vândut toate bijuteriile mamei ca să pot să plătesc cursul de canto. Deci, mama mea avea o colecţie de bijuterii din aur, cu rubine, cu diamante de la tatăl meu, pe care ni le-a lăsat nouă moştenire, mie şi surorii mele mai mari. Şi eu le-am dat. Şi am zis că atunci când voi face rost de bani, le voi răscumpăra. Dar nu s-a mai întâmplat asta. 

Ce vârstă aveaţi atunci? 

Când a murit mama aveam 14 ani fără două săptămâni şi când am început canto cu profesorul Băiaşu aveam 15 ani. Apoi am făcut un Conservator privat, pentru că am picat de patru ori la Conservator, unde tot el mi-a fost profesor. Deci m-a urmărit această persoană. 

Stelian Olariu, omul rău de bun

Ce a urmat după?

Am plecat în Anglia, unde am născut primul copil şi nu mi-am mai dat licenţa. M-am întors acasă şi am zis că e timpul să-mi termin şi eu facultatea. Evident că se schimbase programa şi a trebuit s-o iau de la început, după 12 ani de la terminarea facultăţii, pentru că n-a interesat pe nimeni că făcusem cinci ani de Conservator. Şi m-am dus frumos la Piteşti şi am făcut Conservatorul în cadrul Facultăţii de Teologie. Apoi am venit în Bucureşti şi mi-am făcut masterul în Dirijat. Dar din cauza unui profesor care m-a chinuit îngrozitor, nu mi-am dat dizertaţia. Stă acum în dulap, pe raft. Şi a trebuit să fac un alt master, de data asta tot la Piteşti, dar la Teologie, la Educaţie Muzicală Contemporană. Deşi primul master făcut era marea mea pasiune: dirijatul. Însă, la Piteşti nu există această disciplină de dirijat, aşa că a trebuit să îmbrăţişez Educaţia Muzicală Contemporană. Şi am luat-o de la început. Recent am susţinut lucrarea şi ce titlu crezi că i-am dat? „Aportul corului de copii în muzica de operă“. Am discutat în ea despre viaţa mea, despre experienţa pe care am avut-o în toţi aceşti 30 de ani în corul Operei. Eu având tangenţe cu diverse scriituri, diverşi compozitori, cu diverse gândiri muzicale, în tot acest timp, m-a ajutat enorm în realizarea acestei lucrări. Mai ales că atâţia ani am lucrat cu un şef, maestru de cor, Stelian Olariu, la Opera Naţională, pe care l-am considerat cel mai mare duşman al meu, dar acest cel mai mare duşman al meu m-a învăţat de fapt meserie. Deşi a fost cel mai dur om pe care l-am întâlnit vreodată.

Era foarte critic cu dumneavoastră?

Era criticul tuturor, era de o meticulozitate şi de o pretenţie muzicală fantastice. Ştii cum se procedează la desfacerea unei opere? De exemplu, dacă opera conţine solişti, cor, orchestră şi figuraţie, să zicem, fiecare compartiment îşi începe partitura, adică desfacerea partiturii. Iar el era maestru de cor. Trebuia să desfacă partitura, da? Era acel micro-univers al operei, iar el considera că sala de repetiţie este un templu sacru, nu avea voie nimeni să intre în timpul repetiţiilor. Făcea nişte crize nervoase, pentru că îl deranjai din actul creaţiei sale, pentru că el asculta. Şi avea de desfăcut alto, mezzo, tenor, bariton, bas, sopran 1, sopran 2, deci el avea o viziune şi o volumetrie muzicală deosebite. Desfăcea fiecare partitură în parte, făcea solfegiu…Te punea să cânţi exact cum scria în partitură, nimic nu era negociabil. Era de o stricteţe fantastică, dar această stricteţe pe noi ne-a ajutat foarte mult să cântăm un stil, să cântăm în caracterul operei, să nu confundăm Verdi cu Mozart, Shostakovich cu Carl Orff. Adică nu făceam manierisme.

Maestrul Stelian Olariu FOTO 

Un cor de operă este complet diferit de un cor de filarmonică, să ne înţelegem. Are o altă structură, o altă sonoritate şi o altă pretenţie. Şi noi am înţeles că suntem pe cea mai importantă scenă a ţării. Opera Naţională din Bucureşti este cea mai importantă scenă a ţării. Şi ne-a dezvoltat acest simţ al respectului cu privire la locul de muncă: „Băi, voi sunteţi de la Opera Naţională, trebuie să stea toţi drepţi în momentul în care voi apăreţi şi spuneţi cine sunteţi şi daţi mâna să vă prezentaţi“. Şi mi s-a întâmplat aşa, în urmă cu 12 ani, la un teatru. Trebuia să fiu profesoară de canto la nişte titluri de teatru în care aveau şi muzică, un fel de coordinator muzical. Şi când m-am prezentat în faţa unor actori „Ozana Barabancea, de la Opera Naţională“ ei imediat „Să trăiţi!“. Şi atunci mi-am dat seama că a avut dreptate maestrul. 

Şi îmi vine să plâng (plânge). I-am dedicat această teză de masterat şi chiar am spus că e un om căruia de fapt îi datorez foarte mult, cu toate momentele când îl înjuram pur şi simplu, pentru că îl uram! Mi-am dat seama că dacă nu era el, nu eram ceea ce sunt acum. Pretenţia asta pe care o impun acum se justifică prin faptul că el ne-a învăţat să fim riguroşi în detaliu, să nu ne batem joc niciodată de partitură. Pentru că noi facem artă sacră, nu facem divertisment. Şi că toate operele, fie că e Verdi, că e Puccini, că e Bethoveen, sunt de fapt pilde de viaţă, sunt poveşti pe care trebuie să le aprofundezi din punct de vedere uman. Şi întotdeauna muzica va servi textului, nu invers. Şi stările pe care trebuie să le subliniezi sunt în concordanţă cu dorinţa autorului. De-aia nu poţi să-ţi baţi joc de partitură. 

Cea mai frumoasă amintire de pe scenă care e?

Sunt atât de multe… A fost un lucru minunat, de exemplu, când Angela Gheorghiu m-a invitat să cânt alături de ea acum mulţi ani, la un concert omagial de la Teatrul Naţional. Mi s-a părut foarte onorant pentru mine. Am fost cu opera şi în Japonia, am cântat în faţa împărătesei Japoniei, am fost şi la Royal Albert Hall din Londra. Au fost vremuri superbe. Îmi amintesc că în Japonia, de exemplu, publicul ne-a aşteptat în spatele teatrului, la ieşirea artiştilor, erau aşa rânduri, şi ne aplauda când noi mergeam spre autocar. Ce satisfacţie mai mare de atât să ai? Am amintiri superbe, mi-ar lua o săptămână să le enumăr pe toate.  

Să ne întoarcem puţin la copilărie. Sunteţi născută în Bucureşti. Cum era copilul Ozana?

Eram o fată răsfăţată, mergeam cu sora mea la teatru săptămânal, după ce mama a început să se îmbolnăvească şi nu mai putea merge cu noi. Am mers la toate teatrele din Bucureşti. Şi noi eram tot timpul îmbrăcate în rochiţe de in albe, cu pălărioară albă, cu săndăluţe albe, cu gentuţe albe, cu ciorapi albi, ziceai că suntem două mirese.

De năzbâtii se punea problema?

A, da, am facut o dată una când aveam cinci ani, locuiam în Colentina atunci. Am fugit de acasă cu un sac, eram în chiloţi şi am auzit eu că la două staţii de maşina de pâine există cuptorul de aur. De fapt, marea dezamăgire a fost că nu era niciun aur acolo, ci se vindea pâine. Şi am plecat. Toţi s-au speriat: „Doamne, aoleu, unde e copilul?“. Apoi m-am urcat pe bloc, de unde evident puteam să cad şi să se întâmple o tragedie. Şi strigam la mama stând aplecată. 

Bunicii de unde erau? Aţi avut şi vacanţe la ţară?

Nu, erau din Constanţa, dar bunica venise să ne ajute, să ne crească. Mama făcea parte dintr-o familie cu patru copii, toţi în Constanţa, Năvodari. Străbunicul meu a fost primarul Răşinariului, lângă Sibiu. Naşul surorii mele a fost ministrul Finanţelor pe vremea lui Ceauşescu. Am avut o viaţă foarte liniştită, foarte bună, foarte frumoasă. Deşi eu cred că am un exces de suflet faţă de restul membrilor familiei mele. Pentru că de-aia sunt şi artistă.

Cu cine credeţi că semănaţi cel mai mult? 

Cu mama. Mama scria foarte bine, îşi scria în jurnal, scria gândurile ei şi de multe ori era foarte interesant. Mama a vrut să fie actriţă, dar nu a putut din cauza dosarului comunist. Ei considerau (n.r. comuniştii) că mama face parte dintr-o familie de chiaburi. De fapt, erau doar nişte oameni foarte muncitori care şi-au strâns şi ei nişte… una-alta, mă rog, după urma muncii lor, nu altceva. Şi asta a fost puţin cam trist. A devenit în schimb arhitectă. Dar cred că toată viaţa ei a suferit puţin din cauza asta, că nu a fost actriţă. Şi uite, mai aveam o verişoară care a vrut să fie actriţă şi a devenit profesoară de limba română. Deci, microbul ăsta probabil că undeva s-a înfiripat în sângele nostru. Eu cred că e foarte important să laşi un om să-şi dezvolte creativitatea. Şi mama a fost cea care m-a încurajat spre muzică, când a văzut că am aptitudinile necesare, şi tot ea m-a îndrumat de mică spre pian. Sora mea a făcut matematică şi are o firmă în domeniul IT. 

Sunteţi, aşadar, singura artistă a familiei.

Eh, mai am doi acasă. Copiii mei. Dar eu fac cât toată familia. Nu mai e nevoie de altcineva. Stai, că mai am un nepot care este actor la Londra: Radu Zătreanu. 

Ozana Barabancea FOTO Arhivă personală

Aţi avut şi dumneavoastră câteva apariţii în filme. 

În filme, în sitcom-uri, da, în musicaluri, în spectacole de teatru. Am jucat şi alături de Maia Morgenstern…peripeţii. Cred că ar trebui să scriu o carte despre fiecare episod din viaţa mea. 

Din perioada comunismului ce amintiri aveţi? Aţi stat la cozi la alimente?

Am participat la celebrele cozi, că erau aproape de casă. Nu mă deranja. Mai socializam şi eu cu vecinii, nu mă plâng de treaba asta. Sincer, eu nu regret comunismul, pentru că era mai multă disciplină. Dacă ne mai dădea măcar un paşaport sau se purta măcar un pic mai bine cu noi, l-am fi suportat pe Ceauşescu. 

Aţi participat la Revoluţie?

Da, aveam 21 de ani. Am fost acolo cu toată lumea, am ieşit, n-am stat în casă. Am fost inconştientă când mă gândesc acum la câţi oameni au murit lângă mine. 

Aţi mai fost cu cineva? Sau aţi ieşit singură?

Singură, de nebună. Eu eram răzvrătita şi curajoasa familiei. Că sor-mea apucase să se mărite, pe mama nu o mai aveam de mult şi am rămas eu în ditamai căsoiul. Tata se însurase şi el cu o doamnă şi a plecat din Bucureşti. Am rămas singură acasă. Dar eram foarte bucuroasă că se întâmpla Revoluţia, mi se părea wow. Acum, când stau să mă gândesc…. Măcar Ceauşescu şi-a plătit toate datoriile faţă de Banca Mondială. Noi avem acum datorii uriaşe şi ne-am vândut şi sufletul. Eu îmi iubesc foarte mult ţara, dacă mă întrebi. 

Sunteţi naţionalistă. Nu v-aţi gândit niciodată să plecaţi definitiv din România?

Eu am fost plecată mulţi ani în Anglia, după care m-am întors. Am plecat apoi din nou în Marea Britanie unde l-am născut pe Andrew, am stat acolo ca orice englez, mi-am plătit datoriile la stat. Dar sincer, îmi place mult să călătoresc, să văd lumea, m-aş bucura ca românii să fie mult mai uniţi. Ştiţi ce scrie pe Facebook-ul meu? Dacă intraţi, veţi vedea scris aşa: „Iubiţi, nu huliţi, iertaţi, nu blamaţi“. Şi gândindu-mă la Fecioara Maria şi la toţi sfinţii martiri români, la toţi oamenii care au trăit în penitenţă şi şi-au chinuit viaţa şi „au iubit pătimirea pentru această ţară“, am un sentiment de ruşine. Dacă ar fi să mă întâlnesc cu ei faţă în faţă, să zicem, n-aş avea curaj să le vorbesc, decât să-mi cer iertare că în loc să duc mai departe ideea pentru care ei au murit, eu trăiesc într-o societate de consumerism în care toată lumea bârfeşte pe toată lumea, toată lumea vrea să acumuleze bogăţii…

Îl pomeniţi mereu pe Dumnezeu. Sunteţi o credincioasă convinsă. 

Eu sunt o credincioasă trăitoare, nu sunt doar credincioasă. Eu am un duhovnic la care mă duc săptămânal. Mă spovedesc şi mă împărtăşesc săptămânal. Sufăr că am făcut această operaţie (n.r. lifting circular) şi nu am putut să merg. Deşi este o operaţie superbă şi o să arăt trăznet: lifting circular. Dar da, merg la biserică, la liturghie. Mi-am rebotezat copiii, am făcut şi eu păcate şi greşeli în viaţa mea, dar ştiţi cum se spune în satira lui David: „păcatele tinereţii, Doamne, nu le pomeni“. Mi-am botezat fiul în Biserica Anglicană şi pe fiica mea la fel, că aşa era fashion. Iar când mi-a venit mie mintea la cap şi bine îmi pare, mi-am rebotezat copiii în Biserica Ortodoxă. Şi viaţa mea s-a schimbat categoric. Şi ca să vezi cum nimic nu este degeaba şi totul se întâmplă gândit, calculat milimetric: în ziua în care mi-am rebotezat copiii în Biserica Ortodoxă, la Operă se juca Faust. Şi mi-am dat seama că a fost un semn de la Dumnezeu şi ce bine am făcut. Îmi cresc copiii în spiritul creştin ortodox, iar eu mă lupt pentru ca toată învăţătura creştin ortodoxă să nu se piardă. Eu trebuie să fac ceea ce simt sau să mă controlez, să fiu educată, să ştiu ce este bine şi ce este rău, să nu fiu agresivă pentru a-mi satisface mie pornirile animalice? Cred că despre asta vorbeşte şi postul creştin ortodox: înfrânare. 

Care credeţi că este cel mai mare dar pe care vi l-a făcut Dumnezeu?

Lista e mai lungă decât la Carrefour (râde). E interminabilă, un papirus întreg. În primul rând, conştiinţa mea şi faptul că m-a învăţat să iert, mi-a dăruit talent, doi copii, mi-a dăruit posibilitatea de a conştientiza toate frumuseţile pe care le-am putut simţi, vedea, auzi. Nu pot să spun că am avut o viaţă uşoară în copilărie, deşi până la 14 ani a fost totul extraordinar, exemplar şi acea durere de a-mi pierde mama, până la urmă a avut şi ea pilda ei, după atâţia ani îmi dau seama că am trecut printr-o şcoală a vieţii fantastică. Dar cu toate păcatele pe care le-am făcut, nu mi-am pierdut credinţa. 

După ce a murit mama, aţi rămas în grija tatălui? 

Da, am rămas cu tata, care s-a şi recăsătorit. Am rămas cu sora mea, care dădea meditaţii la matematică ca să mă întreţină pe mine, şi, după aceea, după ce l-a întâlnit pe soţul ei, a plecat şi ea şi m-a lăsat pe mine acasă... Dar nu m-am lăsat de muzică, indiferent de ce făceam adiacent. Eram deja angajată la Opera Naţională ca artist liric. 

În televiziune ce v-a atras? Prima apariţie aţi avut-o la „Ploaia de stele“, de la TVR cu Cosmin Cernat. 

Unii spuneau „Ce să faci tu, mă, acolo? Că tu eşti profi“. Mi-a plăcut să show-off, să mă laud. „Domne', eu sunt de la Opera Naţională, ia să vă cânt eu acum, să vă sparg în două“. Am avut aşa o dorinţă de a arăta că sunt „mai profi decât prevede legea“. Da, am fost OK, dar când s-au prins aştia că sunt profi, m-au dat afară. Adică, era Marius Ţeicu, era Florin Bogardo, era Laura Stoica ţin minte. Şi au zis: „păi asta e de la Operă. Ce facem cu ea aici, că show-ul e pentru amatori. Hai s-o...“ dar culmea, producătoare la „Ploaia de Stele“ era Florenţa Dăscălescu, care este acum la „Te cunosc de undeva“ (râde). O altă coincidenţă. 

Aţi ajuns ulterior în show-ul Antenei 1. Cum a venit propunerea pentru a participa? 

Aveau nevoie de un profesor care să lucreze cu actorii şi am primit un telefon de la o doamnă.

Vă atrăgea munca în televiziune? Ce v-a făcut să acceptaţi propunerea?

Nu neapărat că mă atrăgea ideea de a lucra în televiziune, ci ideea de a avea treabă cu muzica, nu cu actoria. Că nu m-a pus nimeni să joc un rol acolo, de profesoară rea, eu doar îmi fac meseria. De fapt, experienţa mea de viaţă şi această pretenţie pe care o aveam de la omul pe care îl ascultam în faţa mea, m-au ajutat să-mi dau tot interesul, să fie bine, să-i spun orice fără menajamente. Până la urmă, sunt eu însămi acolo. Cred că asta a dat şi o mare greutate la rating. 

Cum a fost momentul în care v-aţi dat seama că aţi devenit persoană publică? 

Groaznic. La început a fost groaznic, pentru că au fost scrise nişte articole urâte în presă, pentru că m-am trezit cu paparazzi, pentru că m-au agresat, iar eu nu eram obişnuită cu aşa ceva. Acum, sincer, nu mă mai interesează răutăţile. 

Cum v-au perceput oamenii? Ce reacţii aveau?

Unii mă opresc şi acum şi îmi spun că mă felicită, că mă iubesc, că le place emisiunea, alţii îşi dau coate şi critică felul în care arăt sau mai ştiu eu ce. E clar că ei nu mă simpatizează, dar într-adevăr lumea se uită lung când mă vede, dar eu trebuie să-mi asum. 

Dacă nu aţi fi devenit solistă şi profesoară de canto, ce altă profesie v-aţi fi ales? 

În viaţă poţi s-o iei oricând de jos, deşi eu n-am luat-o de jos niciodată, dar cine ştie ce poate aduce viitorul. Să intru în politică? Nu cred că mi-aş putea asuma atâtea înjurături, chiar dacă în ţara asta, dacă faci ceva bun, tot vei fi blamat la un moment dat. Aşa că probabil de asta fiecare îşi vede interesul şi nu se mai gândeşte la comunitatea şi la mersul împreună al societăţii, din păcate. Nu mă văd făcând nimic altceva.

Ce părere aveţi despre evenimentele de pe scena politică din ultima perioadă? Iese lumea la proteste, mitinguri... 

Sunt foarte tristă. Pentru că avem o ţară frumoasă, suntem bogaţi, românii sunt minunaţi. Mă doare sufletul să văd că există tot felul de oameni care vor să ne dezbine şi ne vindem sufletul. Nu avem voie să facem asta. Aşa cum spunea şi Ştefan cel Mare: această ţară nu este a noastră, ci a copiilor copiilor noştri. Din păcate, copiii sunt total deviaţi, sunt rătăciţi de către oamenii mari, li se ia copilăria... Pe televizor există numai lucruri insinuante, pornografie, decadenţă. Acum e la modă să fii amantă, nu nevastă. Acum nu se mai pune accent pe verticalitatea morală şi pe faptul că familia este celula de bază a societăţii. Se dă cu piciorul, se dă în cap şi suntem obligaţi să asistăm la nişte porcării imense care se fac în ţară, dar nimeni nu se bagă. Ne vindem foarte repede, prea ieftin şi dacă nu suntem foarte atenţi la tendinţa altora de a ne manipula, este posibil să ne distrugem şi asta mă doare. 

În trecut, era fericită fata când cosea cămaşa pentru viitorul soţ, unde îşi punea speranţele, aspiraţiile, aşteptările cu privire la viaţa pe care o va avea cu viitorul soţ... Dacă îţi spun că mă gândeam la un moment dat şi la faptul că acele căsătorii aranjate pe vremuri apărau viitorul copiilor de dezamăgiri, de mers din stânga în dreapta, când cu x, când cu y, când cu Fănel, când cu purcel. Adică, fetele erau cuminţi. Acum se vrea egalitate între bărbat şi femeie. N-ai cum. Bărbatului trebuie să-i dai ceea ce este al bărbatului. Niciodată o femeie nu va fi fericită lângă un bărbat dacă nu-l respectă şi nu îi oferă respectul şi iubirea cuvenită. Existau ghiduri pe vremuri de educare a noii soţii. Mi se par superbe, tu trebuie să-ţi susţii bărbatul, nu trebuie să te iei la întrecere cu el, da? Pentru că orice bărbat nu vrea neapărat o gheişă sau o obedientă, ci vrea, în primul rând, o soţie care să-l susţină. Adică, lasă-l pe bărbat să fie bărbat şi pe femeie să fie femeie, nu lăsa să se inverseze rolurile. De când a început această inversare a rolurilor, societatea a luat-o razna. 

În acest context, ce părere aveţi de Coaliţia pentru Familie şi de referendumul pe care-l pregăteşte?

Eu susţin familia tradiţională. Eu consider că dacă ai deviaţii şi dacă nu vrei să ţi le înfrânezi este dreptul tău, dar stai departe de mine şi nu îmi impune mie să consider acest lucru o normalitate. Nu fi agresiv, fă-ţi treaba ta discret şi nu mă obliga pe mine să-ţi strâng mâna şi să-ţi spun ce minunat eşti. Nu am să te blamez, dar nici nu pot să îmi pierd prea mult timp cu tine. Nu am nimic cu nimeni, dar agresivitatea asta impusă mi se pare un abuz incalificabil. Am prieteni gay, mă înţeleg foarte bine cu ei. Dar să mă invite la nunta lor... îţi dai seama că n-aş merge. 

Ozana Barabancea, alături de fiica sa FOTO ArhivĂ

Pe de altă parte, cei din comunitatea LGBT vor să li se accepte căsătoriile tocmai pentru că se plâng de faptul că ei sunt cei agresaţi. 

Eu nu cred că ei sunt cei agresaţi. Din punctul meu de vedere, eu stau în banca mea şi nu comentez, dar această separare şi aceste acţiuni de tabere în care iei o fată de 13 ani şi o duci într-o văgăună pentru a o învăţa despre lesbianism, nu mi se pare normal. Eu nu susţin treaba asta, dar pe de altă parte, nici nu-mi impun propria opinie, eu sunt creştin ortodox şi în momentul în care l-am descoperit pe Hristos, mi-am dat seama că am tot. Celelalte rătăciri sunt departe de esenţă. 

Îmi vorbeaţi de căsătorii, şi dumneavoastră aţi trecut printr-un divorţ. Ce s-a întâmplat?  

Ei, că oi fi prima. Am o relaţie foarte civilizată cu fostul soţ, copiii mei şi el se văd tot timpul. Este o situaţie win-win acum. 

Cum vedeţi industria muzicală din România? Cum aţi caracteriza-o? 

Sincer, sunt atât de mulţi artişti talentaţi, dar neşcoliţi... sunt atât de mulţi compozitori care fac compromisuri pentru o bucată de pâine. Mă doare sufletul fiindcă îmi dau seama că trăim într-o iluzie totală. Dacă vrei să dau un sfat unui tânăr artist, i-aş spune să înceapă să înveţe muzică, să facă un liceu de muzică, să înveţe  mai întâi un instrument, solfegiu, teorie muzicală şi apoi să cânte. Ăştia care se nasc vedete şi mor tinere speranţe, da, sunt nişte victime ale propriilor părinţi. Pentru că vrea mămica să-şi vadă copilul pe scenă...du-l mai întâi să înveţe instrument, să o ia de la 0. 

Industria muzicală din România ar fi extraordinară dacă s-ar dezvolta pe partea de musical şi nu neapărat licenţe luate din afară. Există compozitori români extraordinari care au har, au talent, au imaginaţie muzicală, un bun gust al orchestraţiei, de ce să nu-i folosim? De ce să nu existe teatre unde să punem în scenă opera compozitorilor români? Este nemaipomenită creaţia românească, nu se cântă decât la Conservator. Noi nu ştim să ne respectăm valorile. Mulţi merg la Ateneu, la Operă, sunt sălile pline, dar totuşi raportat la societatea largă, oamenii sunt inculţi din punct de vedere muzical. 

Aţi lucrat şi cu artişti şi cu actori de-a lungul timpului. Cum a fost să lucraţi cu Ştefan Bănică, cu Loredana?

O experienţă fantastică. Am lucrat cu mulţi dintre ei. Unii sunt destul de orgolioşi. Foarte mult mi-a plăcut să lucrez cu Ştefan Bănică şi cu Loredana. Şi cu Monica Davidescu, care nu este o persoană atât de înzestrată din punct de vedere vocal. Dar cât munceşte femeia asta pentru un rol... le ia maul tuturor cântăreţelor dacă-şi pune mintea. Mi-au plăcut foarte mult şi tenacitatea, perseverenţa şi puterea de lucru ale Loredanei Groza. N-aş fi crezut. Adică, ea avea repetiţii 4-5 ore şi încă mai voia să mai facem. Munca face pe om, asta e clar. Şi în cazul lui Bănică este la fel. Când avea vreun spectacol şi nu-i ieşea cântatul şi dansatul în acelaşi timp, arunca cu scaunele pe jos, nervos. Bine, în faţa mea nu a făcut asta, dar mi-au zis alţi colegi. Şi până nu i-a ieşit impecabil, nu s-a lăsat. Şi ce am mai învăţat de la Bănică a fost faptul că ştia să-şi ceară apaluzele. 

Copiii dumneavoastră vă urmează în muzică? 

Eu le-am dat o pâine. Acum, dacă vor să mă urmeze sau nu, e treaba lor. Fiica cea mare vrea să ajungă politician şi vrea să studieze diplomaţia. E foarte expresivă. Fiţi atenţi la copilul asta, pentru că va alinia naţiuni întregi. După aia mi-am zis că va fi viitorul prim-ministru al Marii Britanii. Nu ştiu cum am scos-o, dar este foarte expresivă, are o dicţie foarte bună, este foarte convingătoare, ştie să-şi spună punctul de vedere. Acum, la sfârşitul anului şcolar a susţinut un proiect despre Auschwitz şi l-a susţinut în faţa tuturor, din picioare, fără să citească nimic, a pus muzica din „Lista lui Schindler“ pe fundal şi la sfârşitul orei toţi copiii plângeau. Atât a fost de veridic şi i-a făcut pe toţi să fie atenţi şi şi-a pus tot sufletul în acel proiect. Cred că are toate calităţile pentru a fi un bun conducător şi poate să facă diplomaţie. 

În România nu-i vedeţi un viitor în politică? 

Habar n-am. Dar i-am zis, ea trebuie să fie foarte călită, că vede care e treaba prin televiziune. Deşi poate să facă şi televiziune, a zis că nu i-ar plăcea şi nu are nicio intenţie în acest sens. Ea vrea calitate, nu cantitate, este foarte pretenţioasă cu oamenii din jurul ei. Este foarte selectivă şi nu are foarte mulţi prieteni. De multe ori am senzaţia că ea este mama şi eu copilul. 

Vă seamănă?

La tenacitate şi la exprimare, da. 

Şi fiul? 

Băiatul este pianist, a trecut clasa a 12-a, o să am emoţii anul viitor pentru BAC, nu vreau să mă stresez indiferent de ce se va întâmpla. Eu îmi iubesc copiii, indiferent. 

Ozana Barabancea, alături de fiul ei FOTO Arhivă personală

Cum v-aţi hotărât să recurgeţi la operaţia de micşorare a stomacului? 

Şi nu numai. Am deja mai multe operaţii făcute. Mi-am făcut acum un lifting circular, mi-am pus propria grăsime de pe şolduri în fese. Mi-am făcut şi blefaroplastie la ochi, urmează să-mi fac sânii şi coapsele interne. Este o operaţie care necesită răbdare, curaj şi un ţel. Ştii că vei fi foarte frumoasă şi atunci suporţi orice impediment, dar accentul îl pun pe rezultat. N-am ştiut iniţial că operaţia va dura cinci ore, că vor fi nouă oameni în echipă, n-am ştiut că vor fi 5 doctori şi 4 anestezişti. Eu am un respect enorm pentru toate echipele astea de doctori. Eu compar aceste operaţii cu un spectacol dirijat de medicul principal. Mi se pare un lucru laborios, o responsabilitate extraordinară şi ar trebui ca astfel de oameni să fie respectaţi în societate şi ajutaţi de stat pentru a-şi face meseria. Să fie respectaţi, cunoscuţi, să se vorbească despre ei şi să fie lăsaţi să salveze oameni. Medicina nu este nimic altceva decât un ajutor de la Dumenzeu de a trăi frumos. 

Ce motivaţie aţi avut? 

Decizia a fost grea. Am văzut tot felul de clinici, m-am dus, am verificat, nici nu mai voiam să fac operaţia, la un moment dat. Sincer, când eşti obez după 45 de ani, astea sunt visuri că putem slăbi. Nu se poate. Ai ajuns la bisturiu şi abia atunci te disciplinezi. Pentru că asta face această operaţie, te disciplinează. Ai călcat pe bec, poţi să mori. Dar nu vrei să mori, aşa că vei avea trei mese pe zi, vei fi cuminte, te vei concentra la masă, să mănânci cu două mâini pe farfurie. Degeaba am slăbit eu acum şi sunt sexy balamuc, dacă peste două luni o să mănânc alandala, pot s-o iau la vale imediat. Adică operaţia asta îţi dă o şansă. Dar trebuie să ţii de ea cu două mâini. Nu este o fiţă, este o necesitate pentru a putea trăi decent. A, bineînţeles că-ţi ia mulţi ani din vârstă şi de la 50 pari de 30. Dar trebuie să fii cuminte, să fii disciplinat, să mănânci puţin,  să mesteci alimentele şi să te bucuri de mâncare şi să bei foarte multă apă. 

Aţi avut vreodată complexe sau situaţii dificile dn cauza greutăţii?

Mă durea genunchiul. Gâfâiam după doi paşi. Eram nervoasă, mă certam cu toată lumea. Eu nu le-am invidiat niciodată pe femeile slabe, să ştii. Dar mă uit acum urât la grase. E totul de la cap, totul porneşte de aici. Eram certată cu oamenii care-mi spuneau că sunt grasă. Şi acum zic că-s prea slabă, ca-s urâtă la faţă, că-s prea osoasă, alte şi alte comentarii. Dar pe mine m-am mulţumit şi nu regret asta. 

Copiii dumneavoastră v-au încurajat în legătură cu operaţia?

Gloria, da, Andrew nu. Acum Andrew da, Gloria s-a speriat puţin pentru că am avut nişte complicaţii, la un moment dat. Şi săraca Gloria m-a spălat şi m-a îngrijit şi nu a fost uşor pentru ea. S-a speriat, dar Dumnezeu mă ajută şi cu fiecare zi e din ce în ce mai uşor. Nu fac excese de niciun fel, iar progresele se văd. 

Care este cea mai importantă lecţie pe care aţi învăţat-o până acum? 

Eram la un semafor acum 20 de ani şi m-a depăşit unul. Şi înjuram şi eram ultima ţaţă. La care omul, blând, s-a uitat în ochii mei şi mi-a zis: „doamnă, îmi cer scuze dacă v-am supărat“. Şi în momentul în care mi-a zis asta mi-am dat seama cât de penibilă am fost şi nu ştiam cum să plec mai repede, de ruşine. Adică, cea mai bună lecţie este iertarea până la urmă şi integrarea ei într-un dialog. Cuvântul „iartă-mă“ este cea mai bună dezamorsare a unei bombe.