INTERVIU Feli, cântăreaţă: „La început, ziua eram barman-ospătar şi noaptea scriam muzică la studio“

0
0
Povestea artistei Feli Donose, într-un interviu „Weekend Adevărul“ FOTO Hannibal Production
Povestea artistei Feli Donose, într-un interviu „Weekend Adevărul“ FOTO Hannibal Production

Artista Feli Donose (35 de ani) a vorbit despre decizia de a renunţa la şcoală în adolescenţă pentru a se dedica în totalitate visului de a cânta, dar şi despre sacrificiile care au urmat, depresia de după moartea tatălui, succesul de după „Vocea României“ şi relaţia specială pe care o are cu Smiley.

Ea e Feli din poveste, Zâna, cum se autointitulează cu umor, dar şi „Dramatica pământului“, atunci când se autoironizează. Povestea ei nu e greu de aflat. Feli este ca o carte deschisă – te lasă să o descoperi pagină cu pagină, sinceră şi fermecătoare. Vorbeşte mult, râde şi gesticulează, reinterpretând savuros scene ale propriului trecut. Povesteşte cu zâmbetul pe buze chiar şi despre cele mai dificile momente din viaţa sa, privind în urmă cu înţelepciunea omului care înţelege că viaţa e un şir de lecţii care te fac să creşti spiritual. „Copilul cu suflet bătrân“, plecat de acasă mult prea devreme pentru a da piept cu lumea oamenilor mari în căutarea drumului său către muzică, este astăzi „adultul cu suflet de copil“. E curajoasă şi puternică, ca o adevărată eroină, dar, mai ales, „Feli din poveste“ e simplă şi normală, „într-o lume în care toţi vor să fie altfel“.

„Weekend Adevărul“: Spui despre tine că eşti un „satelit natural al muzicii“. Asta înseamnă că gravitezi de când te ştii în jurul ei?

Feli: Asta este descrierea pe care o am pe tot ce înseamnă online, dar n-am spus-o eu despre mine, a spus-o prietena mea din copilărie. În general, fetele cresc cumva de mici într-un soi de nesiguranţă şi eu n-am văzut asta la mine până de curând. După ce am devenit mamă, am început să îmi văd calităţile pe care nu le vedeam în trecut. Acum pot să spun şi eu despre mine că sunt „un satelit natural al muzicii“. Gravitez în jurul ei de când mă ştiu, de fapt, cred că de când nu mă ştiu, de când eram în burta mamei.

Talentul muzical a fost moştenit din familie?

Da. Chiar azi, la poveşti cu maică-mea, am aflat că nu doar mama are voce frumoasă la noi în familie, ci şi surorile ei cântau frumos, la fel şi bunicii mei. Îmi povestea mama că, pe vremea ei, dacă era să alegi între familie şi să fii artist, mai bine era să alegi familia şi să îţi vezi tu de viaţa ta, că lumea asta a artiştilor... E destul de desfrânată. (Râde) E cumva o împlinire sufletească şi pentru mama faptul că eu de mică am avut pornirea asta de a face artă, de a cânta. Aşa că m-a lăsat să mă dezvolt sub toate formele mele.

Dar tatăl tău?

De tata îmi amintesc cum stătea pe un taburet în sufragerie, cu chitara în mână, şi în faţa lui, pe un alt taburet, avea un caiet în care scria, compunea. Când fraţii mei au crescut, au primit şi ei câte o chitară, dar la noi nu a fost chestia asta de: „Hai să faceţi muzică! Hai să faceţi artă! Haide toată lumea, din dragoste pentru muzică!“ Fratele meu mijlociu văd că se tot caută prin instrumente muzicale, deşi nu asta e ocupaţia lui principală, dar are un cover band şi e fascinat de chitară bas. Pe fratele meu mai mare mereu mi-l amintesc cum cânta, cânta... Şi când îţi era lumea mai dragă se oprea, aproape că se plictisea şi punea chitara în cui. Poate că aşa au simţit ei, să rămână doar la nivelul de hobby şi atât. Eu mă vedeam pe scene, mă vedeam în mijlocul unui stadion de fotbal, fără să ştiu că acolo se mai ţin şi concerte câteodată. Pur şi simplu vizualizam un spaţiu în care să intre mai multă lume şi unde eu să cânt. Şi nu are legătură cu faptul că voiam să fiu celebră. Dacă voiam să fiu celebră, mă duceam la toate evenimentele astea mondene la care nu mă duc. (Râde)

Nu te regăseşti cu lumea asta mondenă.

Nu, şi crede-mă că fac eforturi. Ţin minte un eveniment unde m-am dus din jenă pentru echipa mea. Tocmai ce anunţasem că eram însărcinată, aşa că am mers şi mi-am făcut cea mai largă rochie, lungă până în pământ, şi mi-am tras peste umeri un sacou masculin, super oversized, că să nu ne luăm cu „arată-ne burtica, fă-ne aia şi ailaltă“, că nu îmi place. M-am dus, am făcut poze, am socializat un pic, două-trei întrebări, noroc-noroc cu toată lumea, „numai bine!“ şi acasă! Eu aşa funcţionez. Fac eforturi pentru că le datorez asta oamenilor din echipa mea. Şi uite că, de cele mai multe ori, unde nu doresc deloc să ajung, dar totuşi mă duc, de acolo câştig ceva. Cunosc un om bun la suflet cu care mă împrietenesc sau un om care mă inspiră. De asta, cumva, mai accept şi mai ies la câte un eveniment, că altfel... Nu-s genul.

feli donose foto Hannibal Production

 FOTO Hannibal Production

   

Te-ai născut şi ai copilărit la Sebeş. Care sunt primele tale amintiri din casa părintească?

Îmi aduc aminte de sâmbetele pe care le petreceam cu toată familia în apartamentul nostru mic-mic, cu două camere. Mama făcea torturi super-însiropate, iar băieţii din familie cântau, improvizau: doi din ei cântau la chitară şi unul bătea o oală pe post de tobă. Aveam un radiocasetofon pe care mama ne înregistra. Mi se părea că trăiesc propriul meu episod din „Şcoala Vedetelor“. În inima mea, nu ştiu cine credeam că sunt... Mălina Olinescu, Mădălina Manole, care era idolul meu la vremea aia, sau Laura Stoica. Apoi, îmi amintesc cum am început să scriu versuri pe pereţi, iar mama intra în cameră şi mă întreba: „Ce ai făcut, zâna lu’ mama?“. Ştiam mai bine de frica mamei, nu ştiam ce să-i spun şi, în felul meu dramatic, făceam o faţă schimonosită şi spuneam: „Mama, dacă acuma mi-o venit inspiraţia, ce să fac?“. Şi mă lăsa şi mă mai trezeam cu nişte creioane în plus.

MUZICA, „DRUMUL MEU“

Când s-a aprins mai intens flacăra pentru muzică şi ai început să o iei în serios?

Cred că mi-am dat seama mai bine că pot face asta în clasa a V-a, când am deschis serbarea şcolii printr-un cântec, „Rugă“, o rugăciune prin care vorbesc cu Dumnezeu şi îi zic să mă îndrepte spre tot ce e mai bine pentru mine. La sfârşitul momentului, învăţătorul meu a venit şi mi-a adus un trandafir la scenă. Şi a fost pentru prima dată când am primit un gest. Când eşti mic şi cânţi în faţa blocului, toată lumea zice: „Vai, ce drăguţă e Feli, cum cântă! Ia cântă-ne Celine Dion «My heart will go on» în engleza aia strâmbă a ta!“, dar nu am primit niciodată ceva înapoi. Dar când am văzut gestul ăla, cumva, mi-a zvâcnit ceva în piept. Mă uitam la pantofii mei albi, de lac, urâţi (Râde), că eu la ruşine mereu mă uitam în jos, şi mă gândeam aşa... Ăsta cred că e drumul meu.

Nu avea şi mama teama asta că vei intra „în lumea desfrânată a artiştilor“?

Nu, mama întotdeauna m-a susţinut. Singura ei frică a fost să nu devin o rebelă, să îmi iau lumea în cap şi să ajung să fiu nefericită pe mâinile, picioarele şi mintea mea. Asta pentru că eu mereu am fost fata din gaşca de băieţi şi nu pot să zic că e era o gaşcă cuminte. Chiar zilele astea îmi spunea: „Tu puteai să aluneci atât de uşor... Şi eu nu ştiu câte nopţi nu am dormit şi mă rugam la Dumnezeu să te ţină, să fii puternică... Dar vezi ce important a fost că am ştiut cumva să mi te apropii şi să mi te fac prietenă?” Iar eu aveam, aşa, câte o trezire şi-mi ziceam în gând: „Aaaah! Şmechera lumii!!!“ Pentru că eu acum peste tot spun că mama e cea mai bună prietena a mea. A avut tot timpul un control asupra mea, dar nu sub formă de manipulare, ci de protecţie. Aşa de fain ne-am împrietenit că nu puteam să îi ascund nimic, mama ştie despre mine orice şi acum. Chiar dacă mentalitatea noastră diferă şi ne batem în cap în cap din multe puncte de vedere, ştiu că la o problemă serioasă nu am de ce să o desconsider, pentru că ştiu că nu mama mea îmi va da sfaturi, ci prietena mea-mamă. Iar acum îmi zic: „Aha! Deci asta pot să fac şi eu cu Nora Luna.“ Dar nici să-mi doresc să-i fiu cea mai bună prietenă, pentru că e plictisitor să fie maică-ta cea mai bună prietenă a ta. (Râde)

feli donose si mama foto oriflame

Feli, alături de mama sa FOTO Oriflame 

Care ar fi piesa copilăriei tale? Acea melodie care, de când ai auzit-o prima oară, a schimbat ceva în sufletul tău?

(Fredonând) „Fată dragă, nu fi tristă, fiindcă e păcat!“... Asta. N-o s-o uit niciodată. Doamne, ce îmi plăcea! Mama înregistra, apoi derula şi ţinea tot timpul apăsate două butoane, iar tata o certa şi îi spunea: „Tu, buba!“ – „bobo“ înseamnă „păpuşă“ în maghiară, aşa o porecleau pe mama – „Tu, buba, nu mai derula cu «plaiu’!»“ (Râde) Adică nu şi cu butonul de play apăsat. Vreau să spun că la 14 ani m-am dus şi mi-am cumpărat vopsea ca să fiu „fata cu părul de foc“. Am minţit-o pe mama că e şampon care se duce şi apoi mi-a găsit cutia în dulap. Nu m-a certat, ca să vezi, cred că îşi dădea seama că deveneam domnişoară.

Mergeai la concursuri muzicale în copilărie?

Nu, n-am fost niciodată. Am fost la concursuri de dansuri populare, dar muzicale nu.

Dar canto ai făcut?

N-am făcut niciodată canto. Primele mele ore de canto au fost când eram gravidă cu Nora Luna şi nu ştiam. (Râde) Tot mergeam la canto şi mi se făcea rău. Ziceam: „Vera! Îmi vine să leşin. Pot să mă întind puţin aici?“. Până când, într-o zi, înainte de canto, am zis să îmi iau un test, să văd cu ochii mei că sunt nebună, că totul e în capul meu, că n-am cum să fiu gravidă. Am ajuns la canto, am mers la baie şi am făcut testul. Acolo am aflat. Nu poţi să îţi imaginezi cum am simţit că mă strânge baia aia! Primul sentiment a fost de bucurie fără margini, după aia, buf! Ce se întâmplă de acum? Încă nu era momentul. Vai!!! Cariera mea! Vai, vai! Nu i-am spus Verei, că era dubios să îi spui prima oară profei de canto că eşti gravidă... I-am zis: „Acum ştiu de ce mi-e rău, dar nu mai pot să stau, nu mai stau“ – „Dar de-abia ai venit. Hai măcar să…“ – „Nu, nu mai pot să stau“. Îţi dai seama că am părut cea mai nebună din Univers. Când am aflat, aveam şase săptămâni de sarcină. Deci o lună jumate am fost numai: „Mi-e rău, mi-e rău“ şi alea au fost primele şi ultimele mele ore de canto (Râde), din păcate, că apoi viaţa m-a dus de aşa natură încât n-am mai avut timp de nimic şi nici nu am mai făcut din treaba asta o prioritate. Va trebui să reîncep pentru că ajută canto-ul.

„În clasa a noua, m-am lăsat de şcoală pentru muzică. M-am trezit într-o noapte că mi-am văzut filmul pe repede-înainte şi nu vedeam unde-i muzica“

Ştiu că te-ai lăsat de şcoală pentru muzică. Pe la ce vârstă se întâmpla asta? 

La jumătatea clasei a noua, ca nebuna. Pur şi simplu, m-am trezit într-o noapte că m-am întrebat ce fac cu viaţa mea de acum încolo. Mi-am văzut filmul pe repede-înainte şi nu vedeam unde-i muzica. Am avut un curaj nebun şi am făcut chestia asta fără să ştie ai mei. Apoi au aflat şi i-am promis mamei că dacă nu îmi ies mie planurile cum mi-am dorit, reiau şcoala. Au început să se mişte şi nu am reluat, până mai târziu, când stăteam deja în Cluj de doi ani şi m-am înscris la Liceul Economic. Întâmplător, mergând pe stradă, am văzut liceul deschis, am intrat: „Bună ziua. Faceţi înscrieri? – Da, da“. Am ieşit de acolo şi am sunat-o pe prietena mea din copilărie: „Tu, Ica, m-am înscris la liceu“ – „Ceee?! Aaaa!“ Ţipa de fericire. Da, asta cu liceul e un gol din adolescenţa mea pe care încă mă gândesc cum să-l umplu. La un moment dat, tot vreau să-l fac. Pentru că în perioada în care adolescenţii din jurul meu trăiau asta, eu am ales să devin peste noapte un adult care să-şi urmeze visul nebuneşte. Iar acolo e un spaţiu pe care eu trebuie să-l umplu cumva. O să-mi dau seama cum.

Ai urmat în cele din urmă liceul economic?

Da, dar nu l-am terminat niciodată.

feli donose foto blejan daniel

  FOTO Daniel Blejan

DESPRINDEREA DE COPILĂRIE

Vârsta de 14 ani a fost una marcantă pentru tine, a fost momentul în care părinţii tăi s-au separat. Cum te-a afectat schimbarea asta?

În momentul în care ai mei au divorţat, cred că am avut parte de o maturizare forţată. Am rămas doar eu cu mama acasă, că fraţii mei erau plecaţi, iar în capul meu s-a creat ideea că „No, acuma eu trebuie să fiu bărbatul în casă şi să am grijă de mama, orice ar fi“. Şi cred că de acolo a fost startul către a-mi găsi curajul să mă rup de tot. Nu m-am rupt numai de şcoală, m-am rupt de chestii mai importante: de părinţi, de casa mea, de copilărie, a trebuit să stau într-o chirie. „Aoleu, mă mut în Cluj. Cu ce bani? Unde mă duc? Cât câştig? Ce înseamnă chirie? Ah, să stau cu mai mulţi oameni în casă. Ce implică asta?“. Practic, am plecat un copil într-o lume de oameni mari. Asta e mult mai mult decât să renunţi la şcoală.

I-ai speriat pe părinţi atunci?

Pe mama am speriat-o, dar pentru că e căpoasa pământului. Mi-a zis: „Lasă, că te duci tu şi-o să vezi cum te întorci cu coada între picioare!“. Şi eu i-am zis: „Păi stai, că nu numai tu eşti căpoasă, că doar tu m-ai făcut. Stai că îţi arăt eu!“. Şi au fost foarte multe zile în care efectiv nu am avut ce să mănânc. Cine se gândea că dintr-un salariu foarte mic banii merg imediat pe chirie, întreţinere şi gata! Eu nu ştiam ce înseamnă aia.

PRIMA ŞANSĂ ÎN MUZICĂ

Ce joburi ai avut în perioada aceea?

Eram agent de vânzări la o companie de telefonie mobilă, după care mi-am dat seama că nu am cum să trăiesc dintr-un salariu fix. Atunci descopeream supa la plic, cam atât de low-budget eram. După aia, m-am angajat în comerţ. Am lucrat într-un fast food, apoi s-a deschis primul mall din Cluj şi m-am angajat acolo. Şi uite aşa am reuşit, din lumea asta de barman-ospătar, să supravieţuiesc uşor-uşor tot mai bine. Eu m-am dus orbeşte în Cluj că am zis că e un oraş mai mare, cu posibilităţi mai mari de a face muzică, poate găsesc pe cineva. 

„Lucram într-un fast food chinezesc, când m-a sunat Grasu XXL să facem o piesă împreună“

Şi ai găsit? 

Am găsit. Şi aşa se face că ziua eram barman-ospătar şi seara lucram în studio la piese. Apoi am scris o piesă care a scăpat pe net şi pe care a auzit-o Grasu XXL, care m-a sunat când lucram într-un fast food chinezesc. Spălam o caserolă când am văzut că mă sună un număr. Eu am panică dacă nu cunosc numărul: „Aoleu! A murit cineva!“. Că sunt dramatica pământului! Iau telefonul şi aud: „Bună, Feli, Dragoş Nichifor sunt, mi se mai spune Grasu XXL“. Am leşinat! „Am văzut o înregistrare cu tine şi mi-ar plăcea să facem o piesă împreună“. Deci nu mai auzeam şi nu mai vedeam nimic. Dar ştii cum am reacţionat? „Da, Dragoş, uite, poţi să mă suni mai târziu că nu pot vorbi acum“. Ca să nu îmi vadă extazul şi nesiguranţele, ştii? Am trăit foarte multe lucruri. Prietena mea Anca Dimitriu, profa mea de canto la care nu mă duc de la începutul anului (Râde), îmi spune: „Eu îmi aduc aminte de tine când ieşeai de la lucru şi ziceai «Mă duc acasă să fac un duş şi apoi mă duc la studio». Eu nu puteam să înţeleg de unde puterea asta“. Nimic nu e mai mare ca iubirea mea pentru muzică.

„După divorţul părinţilor, pe tata l-am pedepsit, n-am vorbit cu el mulţi ani“

Spuneai că tatăl tău a fost iubirea vieţii tale. Cu toate acestea, ai avut o perioadă în care „ţi-a ieşit din suflet“. Care a fost cauza acestei rupturi?

Până la aproape 13 ani, când intra tata în casă, după scârţâitul uşii, ştiam că el îi. Se punea în genunchi la intrare şi cu braţele deschise întreba: „Cine e iubirea mea cea mareee?“. Mă aruncam la el în braţe şi, exact cum face Nora Luna acum, mă desprindeam de el şi îl întrebam: „Mi-ai adus ceva dulce?“. Automat, pentru orice fetiţă, exemplul masculin pe care îl va urma în viaţă e tatăl, nu? După ce ai mei au divorţat, în capul meu de fată îndrăgostită de tatăl ei era: „Mi-ai stricat toată proiecţia de bărbatul vieţii mele! Din cauza ta nu suntem bine, din cauza ta mama e supărată“. În primii doi ani după ce au divorţat, nu vorbeam cu el nimic. Treceam pe lângă el ca şi cum nu exista, dar îţi dai seama că după aia boceam. Mi-a fost ciudă. Nu mă gândeam la ce trăia mama, eram la modul: „EU să trăiesc aşa ceva?! Că eşti iubirea vieţii mele. O să-mi caut bărbatul în viaţă după tiparul tău şi acum mi-ai dat peste cap toată direcţia, acum o să-mi caut unul fucked-up ca tine, că eu pe tine te iubesc, eu pe tine te am exemplu“. (Râde) 

Şi cum te-ai împăcat cu ideea?

Am început eu să mă deschid văzând-o pe mama. În relaţiile de după divorţ, pe vreme copilăriei noastre, auzeai numai: „Taică-tu a fost un mizerabil“, „Maică-ta a fost nu ştiu cum“, clasicul. Dar mama, oricât de ciudă îi era pe tata, la Crăciun, la Paşte, făcea câte o plasă şi spunea: „Du-i şi la tată-tu că sigur e singur şi n-are“, „Şi? Ce face tată-tu?“. Adică ei s-au iubit şi dincolo de despărţirea asta. Apoi, eu mi-am dorit foarte mult ca ea să nu stea singură acasă şi era un nene la ea la fabrică care îi făcea curte, aşa că i-am zis: „Mama! Ai şi tu nevoie de un prieten, să bei o cafea dimineaţa“. Până la urmă, prietenia a ajuns să fie o relaţie de zece ani, dar tata, din gelozie, n-a fost de acord şi tot vorbea chestii urâte, iar pe mine mă deranja. Şi atunci eu pe tata l-am pedepsit, nevorbind cu el mulţi ani. Mi s-a părut egoist. 

Când aţi reluat legătura?

Într-o zi, când eram în drum spre Ploieşti că aveam concert, am pus mâna pe telefon şi l-am sunat. El era pe o schelă, lucra cu frate-miu, care m-a sunat şi m-a întrebat: „Feli, ce ai vorbit cu tata? De-abia s-a dat jos de pe schelă că plânge“. El credea că m-am luat de el. „Nimica, l-am sunat să văd ce mai face“. M-a sunat tata înapoi şi am vorbit 37 de minute pe ceas. I-am spus că îl iubesc, mi-a spus şi el înapoi. După asta, ca într-un film din ăla siropos, am conştientizat că eu am vorbit cu tata la telefon şi a început să îmi tremure mâna, iar prima minciună care mi-a venit în minte era, evident: „Nu mai am semnal“ (Râde). Şi aia a fost împăcarea mea cu tata. După care, tata a murit în somn. Eu am visat că a murit cu două săptămâni înainte să se întâmple, dacă îţi vine să crezi. Am visat că mă sună cumnată-mea la nouă dimineaţa şi îmi spune: „Tu, Feli...“, urmat de o pauză, iar eu întreb: „Ce? Tata?“ – „Da“. Peste două săptămâni, m-a sunat într-o dimineaţă la ora nouă: „Tu, Feli…“

feli donose foto blejan daniel

 FOTO Daniel Blejan

LUPTA CU DEPRESIA

Cum ai simţit pierderea tatălui?

Pentru mine, viaţa nu se sfârşeşte la corp. Că nu mai e lângă mine? Nu mai era lângă mine de mulţi ani – Doamne, iartă-mă! – că am plecat de acasă. De aia, am fost cumva liniştită când am primit vestea. După care am intrat într-o depresie severă. Eram la Eurovision, cântam că sunt„bună de iubit“ şi tata era la ceruri de două săptămâni. A trebuit să zâmbesc când nu am vrut să zâmbesc, a trebuit să mă joc de-a fericita şi, ca toate persoanele alea de la televizor, să zic că totul e bine, că totu-i perfect, când nimic nu era bine şi nu era nimic perfect. 

Mai erau şi alte cauze ale depresiei?

Eram într-o relaţie la distanţă cu Cătălin, care spunea că a decis să se mute în ţară ca să încercăm să avem o relaţie, or, eu nu mai avusesem o relaţie stabilă de foarte mulţi ani. Fugeam de angajament, pentru mine era: „NU! Mi-ai stricat meciul! Eu vreau să adopt şi să fiu mamă singură. Lăsaţi-mă în pace! Ce e cu toate planurile astea date peste cap? Tata moare, omul ăsta vine, eu relaţie? Când adopt?“. (Râde) A fost un şoc foarte mare pentru mine pentru că a plecat tata şi a venit alt bărbat în viaţa mea. Apoi am rămas gravidă. Iar n-am mai înţeles nimic! (Râde) Am avut depresie înainte de naştere, după naştere… 

Cum ai depăşit impasul?

În toată perioada asta, am căutat foarte mult ajutor la terapie. Toate formele de terapie le-am încercat: reiki, bioenergie, psihoterapie, terapie de cap, de corp, de suflet, de ce vrei tu. Cred că am evoluat extraordinar de mult şi de bine până astăzi. Eu mă descopăr de la an la an tot mai frumoasă, tot mai hotărâtă şi mai mişto. Dacă mama e cea mai mişto femeie din viaţa mea, eu pot fi de trei ori cea mai mişto femeie din viaţa mea – numai să îmi dau voie. Asta învăţ de la terapie. Am multe calităţi pe care nu le îmbrăţişez şi nu le arăt sau le arăt dozat ca să nu zică lumea că sunt prea plină de mine. Modestia aia care da în nesiguranţă... Dar astăzi cred despre mine că sunt unul dintre cei mai mişto oameni pe care tu i-ai cunoscut până acum. (Zâmbeşte)

feli donose foto unica/oltin dogaru

Feli, alături de partenerul său, Cătălin, şi fiica lor, Nora Luna FOTO Unica/Oltin Dogaru

„Eu n-am mai vrut să rămân la «Vocea României» dinainte de dueluri“

Ai devenit cunoscută odată cu „Vocea României“, în 2012. Ce a însemnat pentru tine etapa asta?

Am mers la „Vocea României“ pentru că am vrut foarte tare să scap de critică. Trebuia să merg şi să cânt în direct, după care să voteze o ţară întreagă, fiecare după preferinţe. Pentru că eu pot să am o voce frumoasă, dar mai bine de jumătate de ţară să nu mă placă. Eu trebuia să învăţ de acolo că aia nu înseamnă că sunt mai puţin talentată, pentru că nu mă place jumătate din ţară, înseamnă că oamenii nu rezonează cu felul meu. A fost o chestie din asta psihologică pentru mine participarea la „Vocea“. Am învăţat foarte multe lucruri şi mi-am făcut prieteni pe viaţă acolo.

Ai privit ca pe un eşec eliminarea din semifinală? 

Eu n-am mai vrut să fiu la „Vocea României“ de dinainte de dueluri cu câteva zile. Am vrut să plec pentru că pentru mine a fost o călătorie emisiunea asta. Mi-e şi aiurea să-i spun concurs, pentru că eu nu m-am dus acolo să fac dueluri, cum se făceau, eu m-am dus să fac duet. Şi am văzut la majoritatea colegilor mei că s-au transformat total. Cu cât se apropia faza de duel, în care cineva trebuia să fie eliminat, cu atât mai tare deveneau mai competitivi, într-un fel agresiv. Unde înainte erau toţi „Mi-mi-mi“ (Mimează o îmbrăţişare), acum erau bisericuţe şi eu eram… Aha! Păi dacă asta înseamnă, eu nu mai vreau. Că eu am încăpăţânarea asta de la mama, care nu-i de multe ori constructivă într-o situaţie de genul. Dar am rămas pentru că am cântat o piesă pe care am simţit oricum că o cunosc. Când am fost la alesul piesei pentru duel, mă uitam la Moga şi îmi ziceam în mintea mea: „Bun, o să cântăm «If I ain’t got you» de la Alicia Keys“. Fix asta am nimerit. Şi cu cine urma să cânt ştiam. Efectiv au fost sub pielea mea astea două răspunsuri. Dar am vrut să plec dinainte de duel, pentru că mie nu-mi place... Eu sunt ca bătrânul: „Îi loc pe pământul ăsta pentru toată lumea“. Aşa m-a crescut şi mama mea, fără să mă uit în stânga şi în dreapta, fără să mă compar şi să vreau să fiu mai bună decât alţii sub energia asta negativă de hate-ăreală. Iar oamenii, când e vorba de competiţie, se transformă. Motiv pentru care nici n-am mai vrut să merg la niciun alt concurs de genul. Oricum, o dată e destul. Ai văzut, ai trăit, ai luat experienţa şi ai plecat, eu pe ideea asta merg în viaţă.

„CORVOADA“ COMPARAŢIEI CU ADELE

Erai supranumită atunci Adele a României. Cum suna această comparaţie pentru tine? Te deranja?

Da, mă deranja foarte tare, pentru că simţeam că oamenii nu vor să vadă cum sunt eu cu adevărat, şi uman şi artistic, pentru că deja mi-au pus eticheta: „Adele de România“. Că-i plinuţă, că-i drăguţă, e deschisă şi are voce frumoasă. Hai, cântă-ne „Someone like you“, cântă-ne „Set fire to the rain“! Iar eu eram: „Dar eu pot să vă cânt şi piesele mele...“. Şi nu are legătură cu mândria ce spun eu. În mintea mea era că din faşă mi se ia şansa de a mă arăta cum sunt eu. Era ca şi cum „Tu nu contezi, contează că eşti ca aia. Noi aşa te vrem“. Nu toată lumea înţelege lecţiile lui Adele. În „certurile“ din capul meu, cu oamenii care mă voiau Adele de România, le spuneam: „Eu scriu şi muzică motivaţională, nu totul e despre iubirea tristă. Uite, eu pot să-ţi dau şi asta şi asta. Omule, deschide ochii!“. Asta a fost singura mea apăsare. Mai târziu mi-am dat voie să mă bucur de asocierea asta, mi-am dat seama că oamenii mă văd mare. Din ce am văzut în interviuri, suntem asemănătoare şi la felul de a fi: vorbeşte mult, e veselă, e mişto, e normală. Eu cred că eu şi Adele avem în comun normalitatea şi simplitatea asta de care toată lumea fuge în ziua de azi. Că toţi vor să fie mai cu moţ, de la haine de firmă pe care poate ni le luăm în rate, până la orice. Încă mă compară lumea cu ea, dar asta e o bucurie totală pentru mine acum. O posibilă rupere de asocierea de Adele a fost probabil odată cu piesa „Creioane colorate“, din perioada aia lumea nu mi-a mai zis atât de mult Adele.

„CU MOGA N-AM REZONAT“

Ai ales să faci parte din echipa lui Marius Moga. Cu toate astea, în urma concursului, ai făcut echipă cu Smiley. Ce s-a schimbat?

Eu pe Moga l-am recunoscut în felul de a produce înainte să ştiu ce înseamnă un producător. Felul în care scria liniile melodice, îmi spunea „Băi, dar parcă şi eu aş fi putut să scriu asta. Dar parcă ăsta e genul meu de linie“. Dar eu încă nu începusem să scriu în vremea aia. Era parte din mine. După ce am aflat că e din Alba, ştii cum e chestia aia de apartenenţă: „Ai, ăsta-i de-al meu!“. Şi am făcut un fel de proiecţie şi l-am căutat în gânduri şi în dorinţe în sensul că eu ştiam că într-o zi o să ajungem să lucrăm împreună, pentru că mi se părea firesc să ne găsim şi să facem muzică împreună. Mi se părea că pur şi simplu rezonăm. Şi când am decis să merg la „Vocea României“, eu ştiam cine se întoarce şi cine nu. Cu o noapte înainte de blind-uri, pur şi simplu m-am întrebat: „Băi, dar ce-ar fi, când se întoarce Smiley, să te duci la el?“. Dar pentru că eu sunt omul fidel şi pentru că am plecat de acasă cu proiecţia asta legată de Moga, pe care o aveam de atâţia ani, mi se părea că îmi trădez credinţele. Numai pentru asta nu m-am dus la Smiley. Am lucrat cu Moga vreo zece luni, după care am plecat în Timişoara. Silviu Paşca fusese în echipa lui Smiley şi mergea tot timpul la el la studio. M-a sunat la un moment dat: „Ce faci, tu, mândră?“, şi eu plângeam pentru că practic m-am smuls de această proiecţie a mea dintr-odată şi vreo două săptămâni pot să spun că am fost devastată.

Poţi să-mi spui de ce te-ai rupt de Marius Moga?

Nu am rezonat ca dorinţe. Eu mă vedeam într-un fel din punct de vedere muzical şi el mă vedea în alt fel. Şi atunci, eu dacă mergeam după cum mă vedea el, simţeam că mă trădez pe mine, sufletul meu, drumul meu, toate dorinţele mele, şi automat deveneam plastică şi una dintre fetele care fac muzică pentru a fi faimoase. Or, eu nu caut faimă, eu chiar vreau să fac muzică, punct. Pentru mine, e arta şi restul. A trebuit să mă rup şi mi-a fost foarte greu. Era ca o relaţie din care ţi-e greu să te desprinzi pentru că tu ai sentimente pentru omul ăla. Eu am proiectat acolo nişte planuri şi acum mi-am dat seama că nu rezonăm aşa cum eu am visat ăştia 10-12 ani. Subliniez şi e foarte important: Eu nu îl pictez pe Moga în omul negru, că nu este. Am învăţat foarte multe lucruri bune de la el, doar că nu am rezonat. Cum se zice atunci când divorţezi? Nepotrivire de caracter. (Râde) Nepotrivire de viziuni artistice la noi.

Şi ce ţi-a spus Silviu la telefon?

M-a întrebat ce fac şi atunci am pufnit în plâns, pentru că a fost pentru prima dată când am spus cu voce tare că eu nu mai fac asta: „M-am rupt de treaba aia şi acuma trebuie să accept că am avut aşteptări şi că nu merge“. Şi Silviu râdea ca prostu’: „Ha-ha-ha! Vai, că de-abia aşteaptă Şerban şi Smiley! Închide că te sun“. Şi mi-a închis telefonul. Ţin minte că i-am spus lui Şerban... (Râde) Doamne, ce dramatică! I-am zis (Teatral): „Eu trebuie să mă golesc de suferinţa asta. Că e ca şi cum nici bine nu am ieşit dintr-o iubire că mă arunc în alta“. Eu, ştii, dramatica pământului! (Râde) Mi-a spus să stau liniştită că e normal. Eu nici în Smiley nu am avut încredere la început. Eu când i-am zis prima dată că am încredere în el a fost într-o noapte târzie, pe WhatsApp, printr-un mesaj în care i-am spus: „Nu ştiu sigur, dar cred că simt că te iubesc şi că am încredere în tine să facem treaba asta“. Pentru că eu am nevoie ca oamenii să-mi arate, înainte de orice, că suntem acolo conectaţi din punct de vedere uman. Şi aşa am ajuns să lucrez cu Smiley. 

ÎNCEPUTUL UNEI MARI IUBIRI MUZICALE 

„Eu chiar cred că Smiley e sufletul meu pereche muzical. În momentul în care cânt cu Smiley, zici că mi se desprind picioarele de pe sol, pur şi simplu.“

Cum a decurs de aici colaborarea?

Am venit la studio şi, ca să vezi, după ce a ascultat Smiley primele versuri din „Cine te crezi“, zice: „Pff! Ăsta e primul tău hit“. Eu am crezut foarte tare în piesa asta, dar mai nimeni nu credea pentru că era o baladă. „Cine îţi difuzează ţie balade pe radio?“ Că trebuie să o gândeşti şi managerial, investeşti într-un proiect ca să scoţi ceva de acolo. Eu încă învăţ chestia asta de management pentru că, în lumea mea muzicală, e mai prezent sufletul de artist decât business woman-ul. Partea asta de business acum o dezvolt. Şi, ca să vezi, eu nu mai cânt „Cine te crezi“ de doi ani, dar oamenii încă îmi cer din public, la scenă deschisă, să le-o cânt. Aşa a fost să fie. Eu chiar cred că Smiley e sufletul meu pereche muzical. Eu în momentul în care cânt cu Smiley, zici că mi se desprind picioarele de pe sol, pur şi simplu. Avem o conexiune foarte puternică. Cu siguranţă a fost fratele meu într-o altă viaţă. Îmi aduc aminte când eram gravidă şi am cântat la Arenele Romane, la concertul lui, iar ultima piesă din concert a fost „Vals“. Doamne! Deci, eram pe o altă planetă, altă viaţă, altă lume... Fantastic! Oamenii cu care eu lucrez la Ha-Ha-Ha Production sunt oameni cu care eu rezonez extraordinar. Descopăr câte o Feli de la un producător la altul, pentru că fiecare are filmul lui. Adică înţeleg că sunt zodia Gemeni, dar cred că am până acum vreo 12 Feli, artistic vorbind, pe care le tot dezvolt. 

A fost dificilă pentru tine expunerea care vine odată cu intrarea în atenţia publică? 

Da, nu am vrut-o. Îmi aduc aminte că la începuturi, când mergeam la radiouri, de abia scoteam trei cuvinte. Dacă se putea să nu mă duc la emisiuni, era superb. Pentru că, din ce vedeam ca telespectator, îmi părea că toată lumea afişează o perfecţiune care nu există şi eu ştiam că nu sunt aşa. Şi atunci mă gândeam... „Eu ca să pot să plac lumii, ar trebui să fiu aşa? Dacă sunt eu însămi, poate lumea nu o să mă placă, or, altfel, de ce ar fi toată lumea la fel pe TV şi pe radio?“ „Totul este minunaaat, ce supeeerb! Viaţa mea este perfectă! Soţul mă iubeşte, nu ne certăm niciodată!“ Eu eram gen: „Dar viaţa nu e aşa. Acum, dacă eu mă arăt cum sunt, oare îmi fac un bine sau un rău? Că sunt la început de drum“. Şi atunci, pentru că nu eram nici în stânga, nici în dreapta, stăteam într-un mod de freeze (trad. - îngheţare), nu vorbeam, nu îmi plăcea şi eram tristă. Tot timpul simţeam o presiune. Mă vedeam ca un arici. Până într-o zi când am îndrăznit să fiu eu însămi.

Care a fost ziua aia?

Cred că tot de la „Creioane colorate“, în momentul în care am văzut că lumea se focusează mult pe muzică. Veneau bărbaţi care sunt cocoşii pământului şi care „nu plâng niciodată“ şi îmi spuneau: „Vai, m-am emoţionat, eu nu pot să ascult «Creioane colorate» până la capăt că îmi dau lacrimile“. Şi am zis: „Aha! deci oamenii sunt atenţi la muzica mea. Ok.“ Şi cumva postura mea a început să fie mai dreaptă. După care, am lansat „Timpul“ şi aia a fost perioada în care am început să fiu relaxată total. Apoi am avut operaţia la stomac şi când am văzut cât accent se pune pe acea operaţie, am fost atât de dezamăgită... În capul meu era: „Nu mai trebuie să faci lumea atentă la cum eşti tu, pentru că oricum oamenii vor fi focusaţi pe superficial, nu?“ Pe câte kilograme ai slăbit, de ce nu te îmbraci mai mulat acum că ai slăbit… Dar, cumva, atunci când mergeam la emisiuni, chiar dacă mă întrebau despre operaţia la stomac, vorbeam scurt despre asta, apoi deviam. Am început să învăţ să duc toată discuţia spre ce mă interesează pe mine. Cumva, prin faptul că a fost ştirea asta că m-am operat la stomac, eu am captat atenţia şi am putut să pun reflectorul pe ce vreau eu să spun. „Am slăbit 37 de kilograme şi eu acum fac un proiect…“ (Râde). Acum nicio treabă nu mai am.

„În zece ani, nu mă mai văd în faţa microfonului“

Tu scrii şi poezii şi am auzit că vrei să lansezi la un moment dat un volum. Cât de aproape eşti de momentul acela?

Nu ştiu. Visam la o carte de poezii şi după aia am început: „Dar oare câte ar trebui? Dar oare nu sunt prea lungi? Dar oare au sens?“. Mi-am dat seama că eu compun poezii pentru oameni mari, scrise ca pentru copii. Probabil bat foarte mult către copilul interior. Am o poezie care se numeşte „Prietena mea“ şi este despre depresie. Pentru că la sfârşitul zilei, dacă stai să o gândeşti optimist, depresia aia, de fapt, ce face? Te împinge să îţi activezi instinctul de supravieţuire ca să revii pe drumul tău, ca să spele, să vezi nişte lucruri şi în funcţie de munca ta să ieşi curat de acolo. Eu, de ziua mea, aproape de miezul nopţii, mă bag sub duş, îmi fac un ritual şi spun: „Doamne, eu, Felicia asta de 34 de ani, mulţumesc pentru tot ce am trăit, şi bune şi rele, tot ce mi-ai dat“ şi încep aşa: mă spăl de tot răul pe care l-am făcut, mă spăl de tot răul pe care l-am primit, îmi rămâne lecţia şi merg mai departe. Şi în anul meu de 35 de ani sunt curată. Şi de asta eu o numesc „prietena mea“. În poezie, prietena mea depresia îmi spune: „De azi, noi nu ne mai iubim. De azi, tu vezi soare şi simţi cald în orice anotimp. Gata!“. Şi eu nu înţeleg, „Dar de ce? Eşti prietena mea“. Şi la final îţi dai seama: „Of! Ce lecţie de viaţă de la prietena mea!“ Depinde cât eşti de deschis. Îs dure adevărurile astea şi greu de digerat pentru majoritatea oamenilor.

Am înţeles că fiica ta, Nora Luna, ţi-a apărut în inspiraţie, pe când scriai o poezie, înainte să fie concepută. Cum a fost momentul ăsta?

În nebunia mea, înainte să îl cunosc pe Cătălin, eram foarte focusată să fac tot posibilul să adopt un copil. Visez asta dintotdeauna. Când m-am activat eu să scriu poezii, eram într-o tabără de muzică, la Rock School. Şi pentru că voiam să adopt, cu gândul la Nora Luna, că eu ştiam că o s-o cheme Luna pe fetiţa mea, m-am dus în tobogan, mi-am luat agenda şi am scris poezia următoare:

Luna mea, când ai să vii,

Mami se va topi toată.

L-am rugat pe Dumnezeu să se grăbească un pic,

Să îmi ia frica de om mare, să fiu mamă curajoasă

Şi într-o zi să mi te-aducă 

Fără să îmi spună nimic.

Surprizele mie nu-mi plac, 

Însă tu, din toate cele,

Ai fi dragostea dintâi

Şi-aş iubi de-atunci surpriza 

Că, începând de la tine, 

Mami ar vedea viaţa prin ochii tăi verzi-albăstrui.

Uneori, te visez noaptea

Şi în dimineţi, să ştii,

Eu te simt la mine-n braţe şi-n bătaia inimii.

Amestecul lacrimi-zâmbete e o mare bucurie,

Eu te aştept, Luna mea,

Şi-mi pun dragostea în cântec 

Până ai să-mi vii în pântec.

Pentru mine, pentru tine, pentru artă,

La dureri, anestezie,

Sigur Luna mea vei fi

Sursa mea de energie.

Iar fetiţa mea, care s-a născut cu ochii albaştri, acum are ochii verzi-albăstrui. Şi a venit ca o surpriză. După ce am scris poezia, două săptămâni mai târziu, l-am cunoscut pe Cătălin la o nuntă. Nu aveam de gând nimic, el stătea în Germania. Dar s-a mutat în ţară şi în cinci zile eram gravidă. Copila asta din poezia mea e realitatea mea. Dar eu scrisesem poezia chitită pe Luna mea pe care o adopt, nu mă gândeam... Eu, până la Cătălin, nici nu mai voiam să aud de bărbaţi.

feli donose foto daniel blejan

Cel mai recent album al tău, „Feli din poveste“, conţine 10 melodii cu influenţe folclorice, pe care le-ai denumit felii de viaţă autobiografice. Este, deci, o confesiune muzicală. De ce ai ales să fie povestea ta spusă pe un ton folcloric?

Mie îmi place pământul meu, ţara mea, îmi place muzica noastră tradiţională. Am mai fost plecată un an, într-o tentativă de-a mea de a locui în altă ţară, iar când m-am întors mi-a venit să pup pământul. Mă trage ţara mea aici, aici e locul meu, rădăcinile mele. Cred că din dragoste pentru pământul meu, pentru obiceiurile noastre, poate pentru că mi-e în sânge şi din iubirea mea mare pentru Maria Tănase. Am vrut să le împletesc pe astea toate, plus că ştiam că mă va face pe mine fericită, că o să fac ceva ce mi-am dorit şi apoi că şi mama o să se mândrească cu asta şi o să-i placă.

Pe acest album vorbeşti şi despre bullying. 

Da, două dintre piesele de pe album sunt legate de adolescenţa mea şi de bullyingul pe care l-am trăit atunci. Sunt chiar prima şi ultima piesă, ca să vezi, „Omule deschide ochii“ şi „Puiule, Puiuţule“. Cu toate că am avut parte de bullying, inima mea tot spunea: „Du-te înainte!“. Şi m-am dus. Oamenii care te lovesc sunt oamenii nefericiţi sufleteşte, eu asta cred. 

De ce crezi că erai ţinta atacurilor?

Nu ştiu, mi-am pus foarte multe semne de întrebare. Eu întotdeauna am fost un copil la locul meu. Am fost căpoasa familiei, dintre toţi trei fraţii, am fost mereu cea mai „Gică contra“, dar cu toate astea nu am fost un copil problemă. Revin la chestia asta cu nefericirea, eu nu cred că aceşti copii sunt răi intenţionat, nu cred că avem discernământ în răutate, cred că sunt nişte emoţii pe care le adunăm din ceea ce vedem în jur. Că dacă în familie nu e bine şi eu n-am puterea în familie să lovesc înapoi, mă duc şi îi bat pe alţii la şcoală sau înjur pe cineva sau spun: „eşti grasă, eşti proastă, eşti înaltă“. Cum strigau copiii după mine când eram mică, îmi ziceau că sunt girafă, că aveam gâtul lung. Şi pe mine asta mă făcea să merg cocoşată, adunată, până când m-a văzut mama şi bam! Mi-a lipit o palmă pe spate: „Ce faci? Păi mergi dreaptă că mama are fată faină!“.

Cum vezi viitorul tău în muzică?

Eu nu vreau să fac muzică toată viaţa. În zece ani nu mai vreau să fiu pe scenă. Eu cred că există tineri în ţărişoara asta, poate chiar în locuri uitate de lume, foarte talentaţi. Şi inimuca mea îşi doreşte, sub o formă sau alta, să căutăm asemenea talente şi să le ajutăm să crească. Nu vreau să trag de vârsta mea ca să fiu faimoasa lumii şi să fac toţi banii din univers. N-am nevoie de mai mult ca să fiu fericită. Cred că la un moment dat, ca în orice în viaţă, trebuie să ştii cam unde e limita. E ca şi cum mi-e poftă de o ciocolată, dar până nu o mănânc pe toată nu mă las. Pot să renunţ la jumătate sau mai mult? Da. No, de aici o dau să mănânce şi altcineva. Mă văd făcând muzică mult şi bine, dar pentru altcineva.

Mai multe - Vedete

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite