EXCLUSIV Pavel Bartoş: „Soţia mea este cea mai mare calitate a mea“

Expansiv şi dependent de muncă, prezentatorul show-urilor „Românii au talent“ şi „Vocea României“ are o viaţă profesională plină, indiferent că este vorba de teatru sau televiziune. Echilibrul vine, firesc, din familie, de la soţia şi fiicele sale.

Pavel Bartoş (38 de ani) ar putea să privească lucrurile de sus, de la înălţimea star sistemului creat de Pro TV. Lucid şi modest, preferă să rămână cu picioarele pe pământ. Televiziunea i-a oferit popularitate, dar exprimarea artistică ce-i stă cel mai aproape de suflet este teatrul. Printre toate proiectele profesionale în care este „prins“, Pavel Bartoş găseşte mereu timp şi pentru cei dragi.

Ai încheiat recent al treilea sezon al emisiunii „Românii au talent“. Ce a fost diferit de data aceasta?

Au fost două aspecte importante pe care le-am sesizat: în primul rând, concurenţii au venit pregătiţi, au creat momente speciale pentru concurs. Foarte mulţi au fost la casting pentru cele 15 minute de glorie, aşa cum se întâmplă şi în America, şi nu credeam că voi vedea asta în România. Mă bucur că au fost talente mari, care au evitat primele ediţii. Acum au venit cu inima deschisă, fără frică de penibil. Şi, al doilea aspect, relaţia mea cu Smiley s-a cimentat.

Au fost mai puţine numere neserioase anul acesta.

A existat şi acest aspect, dar au fost mult mai puţini. Media talentului a fost mai mare. Multă lume se aşteaptă ca după un astfel de concurs să ajungi undeva. De fapt, aici doar ţi se deschid nişte porţi, ţine de tine ce faci mai departe. Mi-aş fi dorit ca un astfel de concurs să fi existat pe vremea mea, când am ieşit din facultate, aş fi devenit mai repede cunoscut, mi s-ar fi deschis nişte uşi.

După primul sezon ai declarat că Smiley a fost o revelaţie pentru tine. Acum spui că lucrurile s-au cimentat. Cum a evoluat relaţia voastră?

Acum trei ani, când am auzit că voi prezenta emisiunea împreună cu Smiley, am fost surprins. Niciodată nu m-aş fi gândit la acest tandem, nu exista o istorie comună. Dar pentru că aveam foarte mare încredere în producătorul Mona Segall, am zis că dacă ea vede acest „cuplu“, atunci sigur e bine. Foarte important în relaţia mea cu Smiley a fost şi faptul că ne admiram reciproc pe plan profesional. În plus, ce m-a surprins la el, mai ales când văd ce se întâmplă în showbiz-ul românesc, au fost cei şapte ani de-acasă. Are un bun-simţ extraordinar, nu l-am văzut niciodată să vorbească pe cineva de rău. Am avut de învăţat de la el.

Se vede că relaţia voastră a evoluat, rolul prezentatorilor a crescut în cel de-al treilea sezon, v-aţi implicat mai mult.

Păi am căpătat şi noi încredere în relaţia noastră. În pimul an a fost o revelaţie, apoi această legătură profesională s-a dezvoltat. Toată lumea vorbeşte despre juriu şi prezentatori, dar uită de echipa din spate, care e foarte importantă. Dacă oamenii aceia nu ar face ceea ce fac, dacă nu ar fi totul foarte bine pus la punct, tu, ca prezentator, n-ai avea relaxarea să te desfăşori în faţa camerelor.

Sunteţi relaxaţi când intraţi pe scenă? Mă refer mai ales la ediţiile în direct.

Îmi plac enorm emisiunile live. E „un defect“ din teatru, unde am o relaţie directă cu spectatorii. Îmi plac liveurile, deşi sunt foarte grele, îmi dau o adrenalină fantastică.

E pură improvizaţie ce faceţi voi în timpul show-ului sau pregătiţi o linie a discursului pe care improvizaţi ulterior?

Există un anume „schelet“, pentru că echipa trebuie să ştie ce faci, unde faci. Dar, în rest, ce se întâmplă cu concurenţii, cum se dezvoltă un moment, ce se întâmplă în relaţia cu juriul, glumele noastre sunt toate spontane. Totul se naşte live. Dar asta se întâmplă când eşti relaxat. Şi e foarte important să ai această relaxare, pentru că altfel ai putea strica un format, o emisiune. Sunt un tip care improvizează foarte mult.

Criticii spun că în teatru te reinventezi de la un rol la altul. E valabil şi în televiziune?

Da. E valabil pentru că eu nu cred în omul care a ajuns undeva şi gata, nu mai face nimic. Trebuie să te raportezi situaţiei în care eşti, oamenilor care se schimbă în jurul tău. De aceea îmi şi place foarte mult teatrul, pentru că ai mereu alţi parteneri actori, alţi regizori. La „Românii au talent“ şi la „Vocea României“ sunt mereu alţi concurenţi.

Dar ai şi nişte constante: formatul, juriul.

Da, formatul şi juriul te-ajută foarte mult. Nu eşti chiar de capul tău. Dar, în această constantă, rolul tău e să fugi de rutină şi să găseşti noi modalităţi de a te provoca pe tine, ca să-ţi iasă lucruri pe care nici nu le bănuieşti.

Cum împaci spectacolele de teatru cu televiziunea? La un moment dat făceai „slalom“ între Buftea şi Bucureşti...

Acum 3-4 ani făceam nişte seriale la care se lucra enorm. Plecai dimineaţa, terminai la 12.00 noaptea. Ei bine, în timpul acesta trebuia să-mi fac timp şi pentru repetiţii, şi pentru spectacol. Dacă atunci m-am descurcat cu câte două premiere pe an... Teatrul mi-a dat întotdeauna echilibrul necesar să nu mă plafonez, să mă reinventez. În televiziune sunt personajul simpatic, vesel. În teatru mi se dau şi alte roluri, joc şi dramă. Mă descopăr ca om, ca artist şi mă pot folosi altfel în aceste emisiuni TV.

În societatea în care trăim acum, banul are întâietate şi noi respectăm tot mai puţin calitatea umană.  

Ai declarat la un moment dat că teatrul înseamnă totul pentru tine.

Da, pentru că, în primul rând, teatrul m-a adus în Bucureşti, m-a maturizat, m-a făcut ceea ce sunt astăzi.

Aş vrea să-mi spui ce înseamnă şi televiziunea.

Dacă am spus că teatrul înseamnă totul, atunci unde mai încape televiziunea, nu? Poate am spus prea mult, totul. De fapt, acum, pentru mine familia este totul, este echilibrul la care am tânjit şi pentru care lupt. Profesional vorbind, teatrul îmi dă evoluţia artistică. Televiziunea îmi oferă încredere în mine ca persoană, pentru că nu mă mai raportez, ca în teatru, la 500 de persoane, ci la câteva milioane de oameni. Iar faptul că ai un feedback imediat, pozitiv, te face să capeţi o foarte mare încredere în tine, dar îţi dă şi o mare responsabilitate. Televiziunea mi-a asigurat decenţa traiului şi popularitatea pe care am transferat-o şi în teatru.

Oamenii au început să vină să te vadă la teatru după ce te-au văzut la televizor?

Da. Lumea a vrut să mă cunoască şi altfel. M-a bucurat că au venit şi spectatori tineri. Am avut o experienţă extraordinară când a venit la mine un băiat de 14 ani şi mi-a spus: „N-am ştiut că e aşa de frumos la teatru!“. Pentru asta muncesc.

Cea mai recentă piesă a ta de la Teatrul Odeon, „Linişte! Sărut! Acţiune!“, spune povestea din spatele turnării unui film. Te-a ajutat experienţa din televiziune la acest spectacol?

Da, pentru că erau nişte noţiuni cu care eu eram deja obişnuit, din seriale, din emisiuni. M-a ajutat echipa de actori, regizorul, echipa Teatrului Odeon e fantastică, mă simt extraordinar acolo. Lumea nu înţelege că tu eşti bun pentru că multe lucruri din jurul tău sunt puse la punct. Şi-atunci tu vii să fii bun într-un mecanism. Aşa e şi la „Românii au talent“.

Eşti unul dintre puţinii care recunosc importanţa echipei din spate, care nu încearcă să-şi aroge toate meritele, nu spui „Eu sunt vedeta“.

Doamne fereşte! Nici nu mă consider o vedetă, ci o persoană publică. Vedete la noi sunt Nadia, Hagi, Ilie Năstase. Bine, la noi termenul de vedetă se foloseşte atât de des... E ca-n actorie, toată lumea zice „Maestre, maestre“ (rîde). Toate lucrurile mi-au venit la o anumită vârstă. Poate dacă-mi veneau la 20 de ani s-ar putea să fi deraiat un pic, dar nu cred. Am trecut prin multe experienţe şi am realizat că dacă n-ai echipă nu faci absolut nimic.

Televiziunea mi-a asigurat decenţa traiului şi popularitatea pe care am transferat-o şi în teatru.

N-ai fost nici măcar tentat să faci totul de unul singur?

Ba da. Şi a ieşit prost. Un actor simte când produsul pe carte-l realizează nu e bun. Deraiajul începe în momentul în care nu-ţi recunoşti greşeala. În facultate, am învăţat în primul rând să dau vina pe mine. E foarte uşor să dai vina pe cei din jur. Dar trebuie, de fapt, să încerci să vezi ce n-ai făcut tu bine.

Ce te ţine cu picioarele pe pământ?

Familia.

În perioadele încărcate, cu emisiuni sau filmări în ţară, cum găseşti un echilibru?

Toţi membrii familiei mele au realizat că fără aceste perioade încărcate nu e posibil să ni se întâmple ce se întâmplă în celelalte perioade (zâmbeşte). Sunt foarte conştienţi şi mă susţin.

Pavel Bartoş şi soţia lui, Anca 

Tu ai crescut într-o familie mare, ai avut grijă de toţi fraţii tăi.

Mi-au folosit acele experienţe, chiar dacă atunci uram acele momente, pentru că nu mă puteam juca şi eu ca un copil normal, trebuia să am grijă fraţii mei mai mici. Dar m-au ajutat în timp. M-au făcut să fiu responsabil şi să iau hotărârile bune la timpul potrivit.

Spuneai că ţi-ai fi dorit un concurs de talente pe vremea aceea. Ce număr ai fi prezentat în faţa juriului?

Pentru că ştiu cum stau lucrurile în interior şi ştiu ce aşteaptă juriul, probabil că aş fi pregătit un one man show de două-trei minute, în care să-mi etalez toate calităţile. E foarte greu să cucereşti publicul în două minute... Dar mi-aş fi creat un moment special.

Cum ţi-ai descoperit talentul?

Pe la 15 ani am început să-mi dau seama ce-mi place. Pe vremea aceea era un mare respect pentru actori. Acum nu mai e aşa. Sunt admiraţi mai ales actorii care apar la televizor, în timp ce alţi artişti foarte buni rămân într-un con de umbră. Pe vremea aceea era altfel. Nu vreau să înţeleagă lumea că spun cât de bine era în timpul comunismului. Nu! Eu ştiu cum e să stai noaptea la coadă la butelie şi nu mai vreau niciodată aşa ceva. Mă refer strict la respectul pentru actori. În societatea în care trăim acum, banul are întâietate şi noi respectăm tot mai puţin calitatea umană. 

E o lecţie pe care o „predai“ fiicelor tale, Eva şi Rita?

Eu am un mare noroc, unul enorm. E soţia mea, Anca. De fapt, soţia mea e cea mai mare calitate a mea. A stat mai tot timpul cu ele, pentru că eu am fost plecat multă vreme, a ştiut să le educe, a întreţinut foarte frumos această familie. Le ţinem cu picioarele pe pământ, tocmai de asta n-am vrut şcoală de fiţe, am vrut să vadă că există probleme, că există copii care au sau nu au ceea ce le trebuie. Nu au trăit într-un cocon. Le-am ferit de toate castingurile posibile. Acum le ofer opţiuni. Le duc la pian, la dans, la înot. Cred că pe la 15-16 ani vor şti ce drum îşi doresc să urmeze. E foarte important ca ele să decidă.