Costel Bojog, comediant: „Nu-mi place să lovesc în prostia omului, mă duc doar în prostia mea“ | INTERVIU

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Costel Bojoc (39 de ani) face stand-up comedy de 17 ani FOTO Arhivă personală
Costel Bojoc (39 de ani) face stand-up comedy de 17 ani FOTO Arhivă personală

Costel Bojog, unul dintre cei mai îndrăgiţi actori de stand-up comedy din România, a povestit într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ cum micile spectacole date în copilărie în faţa rudelor prevesteau cariera sa artistică, cine l-a încurajat să urce pe scenă, cine l-a inspirat şi a vorbit despre ce înseamnă corectitudinea politică pentru comedie în zilele noastre.

Constantin Bojog, cunoscut drept „Costel“, a urcat prima oară pe scenă în 2004, singur, cu un microfon în mână, după câteva beri şi un pahar de vin care să-i trateze timiditatea, şi a făcut oamenii se râdă la poveştile lui de viaţă, când stand-up comedy era un concept nou pentru România. 

Era student în anul V la Automatică şi Calculatoare când şi-a dat seama că e făcut pentru scenă şi a virat spre UNATC fără să mai stea pe gânduri. Teatrul n-a fost pentru el, dar a scris istorie ca pionier al stand-up-ului românesc alături de Teo şi Vio (Claudiu Teohari şi Viorel Dragu) la Café Deko, iar din 2009 au pus împreună bazele Clubului 99. 

„Am râs mult la viaţa mea“, spune Costel, care a crescut într-o familie de moldoveni cu simţul umorului. Din copilul care râdea la numele de familie din cartea de telefon şi vindea cărţile din bibliotecă, Costel este acum, la 39 de ani, un comediant de succes şi tatăl responsabil a trei copii cu vârste de opt, şase şi trei ani.

costel bojog foto arhiva personala

„Weekend Adevărul“: Ai copilărit la Bacău, lucru bine ştiut pentru că e mereu prezent în glumele

 tale. Cum era Costel când era mic?

Costel Bojog: Destul de simpatic, aşa îmi aduc aminte că eram. Destul de vesel, pus pe glume şi pe imitat de la televizor absolut orice, mă strâmbam mult în oglindă, râdeam la un moment dat de numele de familie din Pagini Aurii. (Râde) La Mămăligă, cel puţin, eram pe jos. Cum să te cheme Mămăligă? Bucă, la fel. Râdeam destul de mult. Plus că am fost şi înconjurat de oameni amuzanţi, atât rude, cât şi prieteni. Am râs mult la viaţa mea. 

Deci nu erai doar tu entertainerul familiei. Cine a remarcat, totuşi, talentul? 

La început, bineînţeles că îl remarcă rudele. Ştii că te pun să zici nişte poezii, un fel de agresiune de-asta a părinţilor şi a rudelor: „Ia zi, mă, poezia aia!“ – „Da’ nu vreau.“ – „Treci, mă, şi zi!“. Era abuzul poetic din copilăria noastră, ne abuzau literar. (Râde) Spuneai poezia şi erau toţi... „Mamăăă... Ăsta e de viitor, mă, are talent. Ia dansează!“. Deci îmi aduc aminte că era melodia aia de la Tehnotronic, „Pump Up the Jam“ şi era un dans d-ăsta cu genunchii sus şi îl dansam cu aşa o ambiţie... (Râde) Se uita toată lumea la mine: „Bravo, mă! Bă, ăsta e talent!“. Ştii cum e, când eşti părinte şi copilul îşi manifestă nişte abilităţi: „Eh, uite, o să ajungă pictor sau actor“. N-au idee că vom ajunge contabili, ingineri.

Ce prostii făceai în copilărie?

Multe. Am furat bani din casă, am vândut cărţi din bibliotecă. Nu ştiu de ce, dar eu am avut mereu impresia în prima parte a copilăriei şi a adolescenţei că ai mei sunt cu banii la pământ, adică, frate, suntem pe zona săraci. De multe ori mergeam la ţară, la rudele mamei, şi plecam de acolo cu mâncare, iar eu mă gândeam: „Băi, dar noi nu avem bani de cartofi, de carne, ce naiba se întâmplă?“. Că eram mic. Am trăit cu nişte realităţi false şi, cumva, mă gândeam cum să fac rost de bani să îmi iau şi eu o gumă, una-alta. Am luat, la un moment dat, nişte bani din dulap, de unde îi ţinea mama, şi m-am dus de mi-am cumpărat singur un cadou de ziua mea (Râde).

costel bojog foto arhiva personala

Costel, în primii ani de viaţă, la Bacău FOTO Arhivă personală

În clasa a VII-a începuse să îmi placă să rămân singur acasă şi, când mai plecau ai mei la ţară, îmi chemam nişte prieteni din cartier şi stăteam la râsete, ne jucam, şi apoi seara ne uitam la filme erotice şi pur şi simplu râdeam: „Ia, uite! Ha-ha-ha!“. Cum era pe vremuri. La un moment dat, am rămas cu nişte prieteni pe la mine şi dimineaţa bătea cineva la uşă foarte puternic. M-am trezit foarte speriat, am deschis uşa – o vecină: „Vezi că mi-ai inundat tot apartamentul!“. Ce se întâmplase, de fapt? Prin anii ’90 se oprea apa şi, de multe ori, înainte să te culci sau să pleci undeva, trebuia să verifici robinetul să nu fie deschis. Deci a lăsat cineva robinetul deschis şi era plină casa de apă, era lăcuşor. Trebuiau să vină ai mei în ziua respectivă şi am stat şi am adunat toată apa aia, dar îţi dai seama că nu se putea usca un covor d-ăla persan în trei ore. Au venit ai mei acasă şi când am ajuns de la şcoală, Doamne, ce m-au certat! Atunci mi-am luat-o rău.

Având acest umor nativ, erai asa-zisul „bufonul clasei“?

Nu-mi place neapărat termenul, dar, da. Aşa mă făceam eu plăcut. Stăteam deoparte la început, îmi plăcea să analizez situaţia. În orice colectiv am intrat, la început am fost foarte tăcut. După aia, uşor-uşor mă introduceam cu poante. Dar nu cu toată lumea, nu am stat cu cei populari din şcoală, mi-au plăcut oamenii pe care îi simţeam pe aceeaşi lungime de undă. De multe ori mi-a plăcut să mă împrietenesc cu cei marginalizaţi, dar care erau deştepţi. Mi-a plăcut mereu să stau în preajma oamenilor cu mintea sclipitoare.

costel bojog foto arhiva personala

   

DE LA POLITEHNICĂ LA TEATRU

Ai venit în Bucureşti la Facultatea de Automatică şi Calculatoare. Cum ai luat decizia asta? 

În liceu mi-am făcut un anturaj cu care am hotărât să dăm la o facultate şmecheră din Bucureşti. Care era cea mai tare? Politehnica – Automatică şi Calculatoare (AC). Şi asta am făcut în clasa a XII-a. Avea frati-miu un apartament liber în Bacău, mă duceam cu prietenii şi făceam teste de admitere. Nu în toate nopţile în care mergeam acolo, bineînţeles, ăsta era pretextul cu care scăpam de acasă. Am făcut cei cinci ani de facultate, dar n-am mai continuat cu ea, chiar dacă părinţii au insistat foarte mult, că mai aveam doar un hop. Încă mai am trei examene de dat, unul dintre ele mi se pare că este nemesisul examenelor, nu văd să-l trec vreodată, la Protocoale de Comunicaţii. Oricum, sper că nu mai e materia asta. Ca să fac o mică paranteză... Am colaborat cu studenţii de la AC chiar anul ăsta pentru o sesiune de stand-up online. M-au întrebat care sunt cerinţele şi le-am zis aşa: ori să îmi dea o anumită sumă de bani ori să îmi dea diploma de la AC. Şi n-am cerut puţini bani. (Râde) Au zis oamenii: „Cred că o să-ţi dăm mai degrabă banii decât diploma“. A fost şansa mea să fiu licenţiat în Automatică, dar iată că sunt corecţi oamenii. 

Când te-a furat scena?

În anul V de Automatică am dat şi la teatru, la UNATC. Mi-am dat seama, făcând stand-up şi văzând cât de mult îmi place scena, că o să renunţ la cealaltă facultate şi nici nu îmi mai bat capul doar aşa să dau un examen ca să am o hârtie. N-am vrut să gândesc din perspectiva faptului că la pensie mă va ajuta să am două facultăţi. Eu, sincer, nu mai cred în statul ăsta şi în pensia asta, e clar că trebuie să îmi fac ceva privat. UNATC-ul a fost o facultate pe care mi-am dorit eu să o fac, ajutat de nişte prieteni pe care i-am cunoscut făcând stand-up, dar Politehnica a fost influenţa părinţilor. Au fost trei ani petrecuţi foarte mişto, căci voiam să mă duc la şcoală. Era o facultate care nu mă frustra pe motiv că nu mă pricepeam sau că mi se părea materia grea. Chiar şi după ce petreceam o noapte până dimineaţa, nu mă culcam şi mă duceam la cursuri. Am învăţat foarte multe lucruri. În toată facultatea, am fost decent, n-am strălucit. Am şi intrat al 32-lea din 33 şi am fost undeva pe acolo. Nu a fost pentru mine asta.

costel bojog foto arhiva personala

Nu te-a atras teatrul foarte mult.

Nu. Deşi am practicat, am lucrat cu colegi regizori şi am avut nişte momente foarte faine la facultate, la un moment dat a trebuit să aleg între cele două, cum am zis eu atunci: „Mama la copii sau pofta inimii“ (Râde). Şi am zis să aleg „mama la copii“ – adică stand-up-ul. M-am hotărât că nu e bine să le fac pe amândouă, ci pe una şi bine. Bineînţeles că asta pe care o fac, ca orice mamă la copii, are şi ea momentele ei în care te mai lasă. Te lasă să te dărâmi, să te reconstruieşti. Mă bucur că am ales asta.

Cine te-a încurajat să faci stand-up?

M-a încurajat Octavian Strunilă, un prieten foarte drag, zis şi Goga. Este un actor foarte talentat, acum şi regizor, scrie şi piese de teatru. El cumva m-a introdus în stand-up şi a plecat imediat după aceea. În seara aia a fost practic ultimul show în care el a urcat pe scenă. 

„Când am urcat pe scenă şi am simţit adrenalina, parcă mi-am găsit mănuşa“

Cum îţi aminteşti momentul când ai urcat prima oară pe scenă? Care au fost reacţiile?

La început, într-adevăr, nu ştiam cu ce se mănâncă stand-up-ul. Prima seară a fost oricum ca prima gură de ciocolată. A fost o senzaţie extraordinară, ştiam că asta o să fac. Când am urcat pe scenă şi am simţit adrenalina, entuziasmul, parcă mi-am găsit mănuşa. Simţeam că e ceva foarte al meu, care mi se potriveşte. Am fost şi în centrul atenţiei după ce am coborât. M-au luat Bobo şi nişte actori de pe la Teatrul Odeon: „Băi, dar tu eşti student la teatru cumva?“. Îţi dai seama că asta mi-a crescut încrederea şi inima în mine şi am zis: „Asta fac!“. Era şi fain aşa să vină cineva de nicăieri să îţi povestească ceva şi să fie amuzant. De obicei, te duceai la teatru sau vedeai o trupă de umor gen Divertis, Vouă, Vacanţa Mare, dar să vină într-un bar nişte oameni ca să îţi zică treburi din viaţa lor şi să fie şi amuzanţi e surprinzător. Şi de acolo am început să învăţ să fac stand-up.

Ai început cu show-uri de improvizaţii, iar din 2008, alături de Vio, Micutzu şi Adrian Nicolae, aţi început proiectul „Zis şi făcut“. Ce s-a întâmplat cu el?

Ieşisem din trupa de improvizaţie care se numea „Improvizaţi“, cu Cătălin Neamţu şi cu Mihai Bobonete. A fost o ceartă despre care nu vreau să mai amintesc acum, că se poate să fi fost mai mult în capul meu sau al lor. Ne-am despărţit şi am format această trupă de improvizaţie „Zis şi făcut“, care a funcţionat o perioadă, după care fiecare şi-a văzut de drumul lui în viaţă. Cam asta e istoria „Zis şi făcut“. Zis şi terminat. 

A urmat perioada Café Deko, când a şi înflorit stand up-ul în România. Cum era publicul atunci faţa de cel de acum?

La început, nimeni nu avea nicio aşteptare, era ca în Vestul Sălbatic. „Haideţi să vă prezentăm ce credem noi că este stand-up!“. Pentru unii a fost o surpriză plăcută, alţii n-au mai venit apoi. Sunt foarte mulţi care au considerat că este doar o chestie vulgară şi că nu e nimic acolo care să merite, nu se compară cu alte forme de umor, de divertisment sau de cultură. Bineînţeles că şi noi am evoluat destul de rapid şi de mişto, pentru că ne-am uitat la foarte mult stand-up şi ne-am inspirat. Îţi dai seama că într-o perioadă în care vedeam un show pe zi nu aveau cum să nu-ţi rămână ritmul de a spune glume, anumite tehnici. Plus că eram atât de plăcut surprinşi cu fiecare nou comediant, cu un stil aparte. Am văzut spectacole extraordinare care m-au inspirat, m-au influenţat. 

costel bojog foto arhiva personala

Costel, alături de Vio, Teo şi Dan Chişu, la începuturile în stand-up FOTO Arhivă personală

Cine te-a influenţat cel mai mult?

Mie mi-au plăcut povestitorii în stand-up. Richard Pryor a fost unul dintre oamenii pe care când i-am văzut prima dată am spus: „Ăsta e stilul pe care îl am şi eu!“. Au mai fost Billy Connolly, cu Eddie Izzard am avut o perioadă în care semănam foarte mult la material pentru că şi mie mi-a plăcut să mă joc cu partea asta de istorie, să propun nişte scenarii amuzante la ce ni se dădea în manual sau ce vedeam la televizor. Am avut o perioadă în care mă luam de mitologie, după care a apărut Louis C.K în viaţa mea şi atunci efectiv s-a schimbat tot. Am început să mă arăt în orice moment, indiferent că este cel mai penibil moment al vieţii mele. Mi se pare tare să te duci acolo. Am început să vorbesc despre ruşine şi să dau din interior foarte mult, adică cu cât e buba mai mare, cu atât o s-o scot mai mult în faţă. Lucrurile care nu se povestesc şi cele mai dubiose chestii pe care le-ai gândit, care provin din anumite dorinţe şi lucruri de neînţeles – acolo îmi place să mă duc în perioada asta.

„Am avut ocazia să experimentez pe scenă sub influenţa unui pahar în plus“

Dincolo de „Costeluş“ care face oamenii să râdă, cum e Costel cel din spatele scenei în viaţa de zi cu zi?

De curând, a devenit un pic mai serios şi mai responsabil pentru că odată cu venirea pe lume a copiilor, de la Costel – un comediant şi un imatur –, a trebuit să trec la un tată responsabil. Trebuie să dau sfaturi de viaţă copiilor, trebuie să citesc cărţi de parenting... Acum toate se schimbă, nu mai e chiar aşa ca pe vremuri: ce intuiţie ai, cu aia lucrai. Acum ai o grămadă de cărţi de specialitate, plus că toţi părinţii vin: „Hai să-ţi spun cum fac eu! Stai să îţi zic cum stau eu calm când copiii colorează pereţii! Stai numai puţin să vezi ce am făcut eu când a spart LCD-ul...“ (Râde).

Şi cum te descurci din postura asta de părinte? 

Aşa şi aşa... Când şi copiii dorm, cum să nu? Aoleu, sunt cel mai bun tată când dorm copiii. În momentul în care aud respiraţia copiilor toată la unison – e o anumită respiraţie, o foială înainte să se culce – atunci simt că începe viaţa mea (Râde). Şi am un moment de „Ahhh! Ia să văd ce fac pentru ziua mea!“.

Nu toţi oamenii pot asocia scena cu timiditatea. Tu eşti, însă, un tip timid. Scena e felul tău de a-ţi trata timiditatea?

Da, ajută un piculeţ faptul că te urci pe o scenă, iei un microfon, vorbeşti la el şi ai toată atenţia oamenilor, doar că nu scapi de tot de timiditate. Ea cuprinde mai multe: timiditatea de a vorbi în public, de a vorbi cu sexul opus sau cu acelaşi sex, timiditatea faţă de autoritate şi chiar şi de o persoană celebră, chiar dacă şi tu eşti oarecum cunoscut. Sunt multe zone în care se manifestă şi trebuie să recunosc că eu sunt foarte timid şi am nevoie de stimulente, ori să mă calmeze, ori să... ridice un pic încrederea (Râde).

costel bojog foto arhiva personala

Cu alte cuvinte, te bazezi pe un pahar de alcool înaintea spectacolului.

Asta a fost inevitabil la început, aşa am început primul spectacol, după câteva beri şi un pahar de vin. Te şi dezinhibi un pic dacă serveşti un pahar să zicem, ideea este să ştii să ai un control asupra acestei chestii, că dacă nu...

Uiţi textul...

Mie mi se întâmplă şi altele, nu numai că uit textul. Deodată, nu mai am niciun filtru şi atunci nu mai e un spectacol de stand-up, este o confesiune cu Costel sau poate o joacă, nu mai am chef să-mi zic materialul şi mă duc şi îi întreb pe ei sau mă plimb printre oameni. S-a mai întâmplat. Am avut ocazia să experimentez mult pe scenă sub influenţa unui pahar în plus, să zicem... (Râde)

„MULŢI SE AŞTEAPTĂ SĂ AM MEREU GLUMA LA MINE“

Devine o povară pentru un comediant faptul că oamenii se aşteaptă să fii mereu responsabil cu distracţia? 

Da, se întâmplă asta. Mulţi dintre oameni se aşteaptă ca de fiecare dată când te văd pe stradă să fii cu gluma la tine. Au de multe ori câte o replică la o situaţie din viaţa mea. Să zicem că mă plimb cu bicicleta – „triciroaba“ mea (Râde) cu o ladă în faţă în care duc copiii la şcoală, la grădiniţă – şi apoi, când mă întorc fără copii, oamenii se uită la ce vinde băiatul ăsta aici. Odată, m-a văzut un tip trecând, după care şi-a luat inima în dinţi, a venit până la semafor şi un pic emoţionat, aşa, zice: „U-u-un covrig, domnu’ Costel?“, la care eu am fost „Da, aha, OK, mişto“ (Râde). Ca şi cum aş fi vândut covrigi. Dar după aceea a plecat şi îmi dau seama că fiecare se aşteaptă... „Ah, Costel... Doamne, să fii soţia lui Costel, îţi dai seama cât râzi cu el în fiecare zi?“. Nu e. Am şi eu stările mele de nervi, de tristeţe. 

Care e cea mai haioasă interacţiune pe care ai avut-o cu un fan?

Mi se întâmplă, căci nu văd foarte bine la distanţă şi nici nu port ochelari, că sunt un chior mândru, aşa că de multe ori trec pe stradă şi văd că se mai uită oameni la mine. După ochi şi după zâmbet, trag concluzia că mă ştiu şi îi salut eu de obicei, ca să fac eu primul pas. Doar că, îţi dai seama că sunt foarte mulţi pe care i-am salutat ca nebunul, aşa... Au fost unii care nu ştiau de mine şi pe care i-am salutat, iar ei erau: „Ce? Cine e ăsta?“. Eu când ies cu bicicleta sunt la modul „Salut, salut, salutare!“, întind mâna, eu îi salut preventiv. 

„Oamenii au libertatea de a fi proşti grămadă şi de ce să stau să zic: «Vai de mine şi de mine»?. Nu, frate, o să râd! Asta este lumea în care trăim şi este de râs“

Stilul tău umoristic e mai degrabă prietenos cu spectatorul. Faci glume despre simple fapte cotidiene şi eviţi subiectele sociale fierbinţi şi sensibile. De ce te fereşti să abordezi zona asta?

Eu nu mă duc în ceva care să fie acid, nu-mi place zona cinică în care să lovesc în prostia omului, mă duc doar în prostia mea. Mă afişez pe mine ca fiind eu prost în toate sau eu slab sau eu în încurcătură în fiecare dintre glume, dar să ştii că de multe ori nu sunt eu cel care a făcut acele lucruri. Adică, de multe ori am observat ce făcea cineva şi preluam ca şi cum aş fi făcut eu. Alteori, eu sunt sursa de inspiraţie, ca să nu îi deranjez pe oameni, să nu se simtă, dar ei se simt oricum. În momentul în care povesteşti nişte lucruri care sunt familiare pentru toată lumea, vor simţi şi ei jena pe care am simţit-o eu atunci. 

Uitându-te la vechile generaţii de comedianţi, la vechile scheciuri, cum ţi se pare că s-au schimbat societatea şi umorul?

A devenit foarte diversificată, asta se întâmplă cu societatea. Acceptăm oameni cu orientări sexuale diferite, cu religii diferite, începem să fim foarte deschişi către treaba asta şi cred că asta a făcut şi stand-up-ul – suntem deschişi la fel de fel de oameni să-şi expună perspectiva de umor. Înainte, actorii erau cei care făceau comedie şi câteva grupuri de umorişti amatori acolo, care bineînţeles că nu erau văzuţi grozav de către actori, zic eu acum, nu ştiu. Tu dacă vrei o carieră în stand-up, te duci la open mic-uri, îţi faci material, poţi să ai şansa să te duci să faci şi în străinătate. Îmi place că, faţă de teatru, unde trebuie să ajungi cu o facultate sau prin casting la proiecte de film, aici, la stand-up, e important că apar cluburile de comedie. Şi acolo sunt comunităţi care încep să facă asta, se strâng, comunică, devin amuzanţi. Oricum, oamenii, după cum observăm pe social media, sunt amuzanţi. De-abia ce apare un subiect şi deja Facebook-ul a eliminat subiectul ăla, l-a făcut funny. Distruge mult din creativitatea noastră lucrul ăsta. Pentru că oamenii le iau, le fac meme-uri, şi gata. Mă mai duc să fac eu gluma asta care deja e făcută? De obicei, în cazul subiectului actual, dacă nu ai o perspectivă originală care să fie peste oameni, specială, eşti cu glume ca la Simpsons – „Simpsons already did it“ – e sindromul ăla, senzaţia aia de cineva a făcut-o înainte oricum. Şi atunci, d-asta, de multe ori, materialul meu e în principal din viaţa mea. Cu asta mă diferenţiez eu faţă de comedianţii care făceau scheciuri sau propuneau personaje. Eu o să fiu original pentru că o să glumesc despre lucruri care mi s-au întâmplat. Ştiu că li se întâmplă şi celorlalţi, dar eu vă zic perspectiva mea. 

costel bojog foto arhiva personala

   

GLUMA, SABIE CU DOUĂ TĂIŞURI

Este OK să facem glume despre orice, chiar şi când subiectele sunt dramatice?

Eu zic că da. Până la urmă, şi la înmormântări se făceau glume. Te duceai la înmormântare şi era un grup de tineri care, undeva în spate, chicoteau ca la şcoală, de-abia se abţineau. Nu mi s-ar părea OK ca într-un cadru de ăsta cineva să atragă atenţia şi să facă glume jignitoare la adresa celui decedat, să deranjeze. Dacă oamenii vor să audă lucrurile astea, dacă au chef să fie în filmul ăsta, poţi să faci glume despre orice, dar trebuie să fii atent cu gluma pe care o faci, că s-ar putea să nu prindă sau să jignească, şi atunci e pe riscul tău. S-ar putea să devii simpatic sau s-ar putea ca gluma aia să-ţi îndepărteze publicul şi îţi va transforma restul spectacolului într-un chin. Odată ce i-ai pierdut pe oameni şi s-a răcit sala, nu mai ai cum să-i câştigi.

Ţi s-a întâmplat?

Bineînţeles. Păi nu ai cum să înveţi meseria asta decât făcând şi multe greşeli. Am la activ o grămadă de spectacole eşuate, show-uri pe care le-am distrus cu un subiect care putea să fie foarte personal şi care să ducă la judecata celor din sală. De exemplu, am avut acum ceva timp o poveste despre faptul că am mers băut pe bicicletă cu copiii. La început, era groaznică, pentru că era doar o întâmplare care nu avea glume şi pur şi simplu oamenii se uitau la modul: „Băi, nu e OK să ne povesteşti asta“. După care am făcut-o să devină mai funny. Am mai avut un moment despre masturbare în spatele soţiei când doarme. La fel, la început a fost foarte stânjenitor momentul, dar apoi l-am făcut amuzant pentru că mi se părea că e ceva acolo şi am căutat să construiesc pe sâmburele ăla şi a ieşit bine. Într-adevăr, la ambele sunt oameni care pot spune: „Băi, pe mine mă atinge undeva, nu pot să râd“. Oamenii sunt sensibili, nu poţi să îi mulţumeşti pe toţi. Atât timp cât oamenii înţeleg şi fac diferenţa, că nu e o mărturisire ca la preot, e o glumă, o poveste, e o experienţă, poţi să râzi. Chiar astăzi am văzut un tip care se filma în timp ce conducea şi a avut un accident. E tragic, dar e penibil, şi poţi să râzi despre treaba asta. Se mai întâmplă. Poţi să îţi dai seama că oamenii au libertatea de a fi proşti grămadă şi de ce să stau să zic: „Vai de mine şi de mine“?. Nu, frate, o să râd! Asta este lumea în care trăim şi este de râs.

costel bojog foto arhiva personala

 

„UMORUL EVOLUEAZĂ, NU MAI RÂDEM LA TOATE PROSTIILE“

Stereotipurile au funcţionat mereu bine în comedie. Cât crezi că vor mai funcţiona, însă, având în vedere că au început să devină o problemă pentru societate? E posibil ca acest political corectness să ajungă să sugrume umorul?

Nu e un pericol pentru comedie. Momentan, e un scandal cu anumite comunităţi care se simt atacate, jignite. Majoritatea oamenilor vor râde dacă e gluma bună, indiferent că vorbeşti despre moldoveni sau despre africani. Într-adevăr, sunt subiecte sensibile acum, care sunt înconjurate de scandal. Dar, uite, comedianţii afroamericani nu au nicio problemă să adreseze glume faţă de albi, de white supremacy. Eu cred că poţi să faci în continuare glume, dar trebuie să fie bune, asta e foarte important. Când se simte treaba asta de rasism, homofobie, xenofobie, şi e doar atât, nu va trece gluma. Oamenii sunt deja învăţaţi şi s-au educat să filtreze umorul. Va fi şi în funcţie de educaţie chestia asta. Dacă eşti mai educat şi nu mai râzi chiar la toate prostiile, o să apreciezi altfel de umor. Şi umorul evoluează, evident. Adică eu nu o să mai râd acum la numele de familie din Pagini Aurii, că nu mai am umorul ăla. Aşa şi cu noi, oamenii, nu o să mai râdem chiar la toate prostiile.

Ce părere ai despre faptul că în stand-up-ul internaţional, tot mai mulţi comedianţi ajung să fie ostracizaţi pentru astfel de glume?

Acesta este riscul spaţiului public. OK, au fost daţi afară din industrie, vorbim de Kevin Hart, Louis C.K, dar nu e de parcă nu fac asta în continuare, doar că nu mai sunt la nivelul ăla de susţinere. Însă au în continuare foarte mulţi fani. Să zicem că eu lucrez la o televiziune şi sunt înregistrat la un show, iar apoi se preia ştirea respectivă, voi fi dat afară din televiziune şi o să fiu hulit în spaţiul public... Eu pot să fac în continuare show-urile. 

Sunt românii o sursă mai bogată de inspiraţie pentru glume decât alte popoare?

Nu. Am văzut foarte mult stand-up faţă de foarte multe personalităţi, rase, civilizaţii, culte şi toate sunt sursă de inspiraţie pentru comediant. Dacă un comediant e bun, talentat şi inspirat, despre orice naţionalitate va face o glumă. Absolut toate sunt ofertante.

Vedete



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite