INTERVIU Pavel Bartoş: „Pot să glumesc şi cu femeia de serviciu, la fel cum o fac cu un mare scriitor“

Pavel Bartoş (40 de ani) a povestit pentru „Adevărul“ care sunt provocările noului sezon „Vocea României“, a dat detalii despre relaţia lui cu Smiley şi a subliniat felul în care cultivă umorul cu bun gust, rememorând, în acelaşi timp, amintiri din timpul copilăriei şi facultăţii.

Pavel Bartoş e plin de entuziasm când vorbeşte. Atât de entuziasmat că uite să termine o idee sau un cuvânt. Şi-a construit o imagine de om simplu, dar care apare pe micile ecrane cu un umor de calitate, lipsit de vulgaritate. Poate că de-asta e apreciat. „E simpatic“, cum ar zice orice om de rând. „E de-al nostru“. Se prezintă cu un zâmbet larg şi o strângere de mână nu prea fermă. Are mâinile aspre. Zâmbeşte necontenit, ascultă fiecare întrebare până la capăt, privind în jos şi sprijinindu-şi bărbia de palme, şi îşi micşorează ochii verzi de fiecare dată când zâmbeşte. E îmbrăcat lejer, cu bermude şi cămaşă de vară. Îi plac interviurile, mai ales când are ocazia să vorbească despre teatru. Şi o face cu multă îndârjire, încât uită de orice probleme. 

„Adevărul“: „Vocea României“ a revenit cu sezonul cinci. Pavel Bartoş e la fel de spumos şi exuberant cum ne-a obişnuit?

Pavel Bartoş: Normal că eu îmi doresc acest lucru, acum depinde de cei care se uită să vadă ce fac. Nu vreau să fie acelaşi, vreau să fie mai spumos, mai exuberant, mai spiritual, mai tânăr cu un an chiar dacă el se duce în cealaltă parte (n.r. - zâmbeşte). Dar cel mai mult mă bucur că revine! Atât Pavel Bartoş, cât şi „Vocea României“.

Munca lui Bartoş se complică în noul sezon „Vocea României“

Ştiu că sunt nişte schimbări în noul sezon.

Wow! Da! Şi pe mine m-au costat un pic! Până acum susţineam foarte mult concurenţii, indiferent de rezultat, e ca la „Românii au talent“, apreciez omul pentru că a avut curajul să vină. Ca să i se împlinească un vis. Atunci, normal că îl susţin şi ştiu ce înseamnă emoţiile pentru cineva care urma pentru prima data sau a zecea oară pe scenă. Ştiu şi îl încurajez. Dar acum a trebuit să mă fac, poate, un pic mai deştept. Deşi Dumnezeu nu mi-a dat această abilitate peste noapte, să mă fac specialist în muzică. Îi mulţumesc că m-a lăsat actor şi că mă ţine încă actor. Acum există această regulă că dacă juriul nu apasă pe buton pentru un anumit concurent, scaunele nu se mai întorc deloc, nici la finalul melodiei. Cumva, concurentul rămâne, cum se zice la noi, bujbeu. „De ce? Nu mi se explică de ce? Că înainte se întorceau“.

Acum nu pot să zic că e mai bine sau mai rău, pentru mine era uşor înainte când antrenorii le explicau concurenţilor de ce nu s-au întors. Acum munca mea se complică. Eu încerc să le spun, „Domn’le, aşa este formatul, ne supunem acestor reguli“. Încerc să îi fac conştienţi că poate nu a fost cea mai bună zi a lor. Şi uşor uşor auzi, „Da, azi n-a fost ziua mea, cu o octavă mai jos cu o octavă mai sus“, „Am avut prea mari emoţii“. Încerc să îi determin să recunoască asta de la ei. Dar cel mai important lucru este să nu se dea bătuţi. 80% cred că sunt foarte buni. „Domn’le, n-a fost ziua ta, cariera ta continuă indiferent de acest show“. Încerc să îi fac să înţeleagă, „La anul poate va fi momentul“. Pentru că, am avut surpriza plăcută de a avea concurenţi care s-au întors a treia oară! Şi anul ăsta, nu spun cine, le-a ieşit! Şi au zis: „Vezi? Nu m-am dat bătut! Îţi mulţumesc că m-ai încurajat atunci! “. E important să întâlneşti, la un moment dat, acel om care să-ţi zică: „Mergi mai departe“. Dar să îl întâlneşti! Mă bucur să fiu eu în momentul ăla! Nu înseamnă că sunt cel mai bun bătător de umăr (n.r. - zâmbeşte). Dar, ştii cum e, măcar am abilitatea, după zeci de ani de muncă, să ştiu să vorbesc cu un om.

„În viaţă am fugit de tras concluzii“

Deci, de fapt, tot greul pică, oarecum, pe tine.

Oarecum, da! Însă, concurenţii primesc în ediţiile televizate explicaţiile antrenorilor şi cei care au fost văd de ce ei nu s-au întors. Numai că munca mea este dublă!

Să facem un exerciţiu de imaginaţie: Pavel în locul lui Smiley, sau a oricărui alt antrenor. Cum s-ar fi desfăşurat dialogurile cu concurenţii?

Nu mă văd! Tot timpul am fugit de chestia asta, de omul care dă sentinţe! De omul care trage concluzii. În viaţă am fugit de tras concluzii. Cu viaţa mea, familia mea, da, o fac. Dar niciodată nu încerc să trag concluzii vizavi de celălalt pentru că eu nu ştiu problemele lui, nu ştiu de ce vine, nu ştiu cu cine vine sau câte eforturi a făcut să participe. Şi nu pot... Mi-e greu să fac acest exerciţiu de imaginaţie. Pot să îl fac, în schimb, cu Smiley, la „Românii au talent“. Pentru că şi el e prezentator. Dar aici mi-e greu. În primul rând că nu sunt specialist în muzică. Habar nu am! Singurul lucru pe care mi-l doresc este să stau şi eu în scaunul ăla! Să mă odihnesc. Pentru că toate formatele pe care le am le prezint în picioare. Şi stau câteodată zeci de ore în picioare şi nu mai pot. La modul ăsta, îl invidiez pe Smiley la „Vocea României“, că stă jos (n.r. - rosteşte ultimele cuvinte pe un ton jos). Mă, pe bune, scaunele sunt atât de comode!

Eu fug de sentinţe! Am fost rugat la un moment dat să fiu în juriul la Gala Tânărului Actor ca fost câştigător al galei. Am zis, „Nu pot, nu pot!“. Am prezentat gala sau m-am dus ca invitat, dar altfel nu pot. N-am... încă nu pot! Ştiu prin ce am trecut eu de la început şi câtă nevoie aş fi avut de unele încurajări în anumite momente importante ale carierei mele. Şi n-am găsit! Sau am găsit dar nu mi-am dat seama de acei oameni. Şi nu pot... mi-e teamă! Pentru că eu iau omul ăla ca în clipa în care se prezintă. Dar nu ştiu ce e în spatele lui. Cât... ce e... (n.r. - ezită) şi nu pot judeca oamenii.

Cuvintele pe care le-ai rosti ar cântări greu.

Tocmai. Şi ştii care e faza? Îi văd cum vin şi zic aşa: „Dacă ei zic... dacă ei spun... dacă ei au hotărât“. Tot timpul există acest „dacă“. Totuşi, antrenorii sunt specialişti în muzică. Eu îi consider cei mai buni! Sunt prietenii mei cei mai buni din acea clipă. Sunt oamenii potriviţi pentru acest show în această clipă. Îţi dai seama că orice vorbă a lor cântăreşte. Nu ştiu dacă am abilitatea necesară să dau cuiva sfaturi. Dar nu pot să dau sentinţe. Mi-e frică de sentinţe. Mi-e teamă să nu influenţez concurentul într-un anume mod, eu neînţelegându-i tot background-ul lui.

FOTO Pro TV

Respectul şi chimia cu Smiley

Alături de Smiley, probabil, alcătuieşti cel mai de succes cuplu de prezentatori de pe micul ecran. Cum s-a închegat relaţia asta?

Măi, eu nu vreau să spun acest lucru. Aici e ceva fantastic. Cred în întâlniri profesionale. Şi umane. Pentru mine, din fericire, el a fost şi o întâlnire umană, şi una profesională. Le mulţumesc celor care s-au gândit la această alăturare. Cum să zic eu, este ceva... Nu vreau să folosesc cuvinte mari, vreau să folosesc cuvinte simple, dar e cel mai greu să cauţi un cuvânt simplu. E ca în teatru. Dumnezeu mi l-a dat atunci când am avut nevoie. Sper că reciproca e valabilă! Smiley, sper că mă auzi! (n.r. - se ridică spre telefonul care înregistrează interviul şi râde). Noi ne respectăm foarte mult profesional. Şi ne admirăm foarte mult, chiar dacă sună aiurea. Admir tot ceea ce face Smiley, că până la vârsta lui a făcut foarte multe lucruri. Cel puţin până acum cinci ani când ne-am alăturat el făcuse atât de multe. El admiră calitatea mea de actor, nu mă văzuse decât în seriale. Şi mă admiră! Dar n-am avut întâlniri dintr-astea cu el. S-a văzut că ne admiram profesional, aşa s-a născut şi un anumit tip de respect vizavi de realizările fiecăruia. Cu atât mai mult cu cât chimia a fost perfectă! Îmi amintesc prima întâlnire... ne-am întâlnit la o şedinţă foto. Ni s-a zis, „Uite, voi doi o să prezentaţi împreună“. „Serios?“, „Pe bune?“ Pam! Şi de atunci a venit chimia. Fotograful ne zicea că nu ştie cum să ne mai pună să stăm. „Mă, aşa e bine? Aşa e bine?“ (n.r. - mimează ipostaze). „Parcă vă cunoaşteţi de nu ştiu când“, a zis fotograful.

Acest respect de care vorbeşti v-a cristalizat relaţia?

Da. N-au existat orgolii, că el e mai artist ca mine sau eu sunt mai artist ca el. Nu! El are, şi le mulţumesc părinţilor lui pentru acest lucru, un bun simţ fantastic. Măsură fantastică! Se vede că are cei şapte ani de-acasă. Cunoscându-i părinţii mi-am dat seama şi de ce. Eu pornesc o poantă, el ştie imediat cum s-o îmbrace. Eu dau, tu dai, tu-mi dai, eu dau! E foarte important! Aşa cresc lucrurile. Altfel, să fie doar unul cu moţ în frunte e cam nasol. Un astfel de lucru se simte şi publicul îl taxează.

Pavel Bartoş şi Smiley FOTO Pro TV

Încă o chestie: n-am încercat niciunul să ne dăm deştepţi. Jur! Din întâlnirile mele cu oamenii de pe stradă am observat că ei apreciază naturaleţea. Apreciază că zic că nu sunt perfect, n-am 90-60-90, nici nu-mi doresc acest lucru. Sunt aşa cum sunt. Mănânc colesterol mult, încerc să nu mai mănânc atât, să trăiesc sănătos. Şi lumea apreciază aceste lucruri. „Eşti un om normal ca noi care apari pe sticlă“, îmi zic. Salut oamenii când mă întâlnesc cu ei. „Au!, iartă-mă, am crezut că eşti altfel. Sunteţi de-al nostru“. Zic, „Da!“. Urăsc titulaturile astea, „cel mai bun“, „cel mai cel“. Îm! (n.r. - se uită în jos). În acel context se poate vorbi. Mă bucur că ne simţim bine.

Pavel Bartoş tânjeşte după fair play în televiziune

Nu doar telespectatorii şi oamenii de rând apreziază evoluţia ta, ci şi concurenţa. Dan Negru spunea despre tine că eşti „singurul new entry care merită luat în seamă“.

Eu tânjesc după acest tip de fair play. E ca în sport, trebuie să existe. Noi tindem să catalogăm repede. Nu! Tipul ăsta de fair play trebuie să existe pentru că e anormal să zici „Domn’le, eu sunt buricul pământului“. Nu e nimeni aşa, buricul pământului pot fi eu pentru mine. Câteodată nici pentru familia ta nu poţi să fi buricul pământului, că poate e soţia ta în clipa aia. Sau copilul tău. Dacă văd lucruri frumoase în jurul meu mă încarc din ele. „Şi eu pot fi ca ăla“ sau „Îmi doresc să am acel lucru“. Vizavi de afirmaţia lui Dan Negru, mă onorează şi îi mulţumesc că gândeşte aşa. Dat fiind că, la începuturi nu pot să zic că nu tânjeam să prezint formatele pe care el le-a prezentat. „Domn’le, mi-aş dori să ajung şi eu în contextele pe care le are“. Mai e de apreciat o chestie, nu că îi întorc serviciul. Cred în oamenii constanţi. Oamenii care-şi construiesc treaptă cu treaptă cariera. Nu cred în hei-rup-uri. El este unul dintre acei oameni. Când zici Antena 1 zici Dan Negru. Îi mulţumesc pentru acest compliment.

„Abia al 37-lea casting l-am luat. Aş fi putut zice după zece încercări, «Bă, eşti prost, stai acas㻓

Ce te-a atras spre televiziune? Există cu adevărat acel „microb al televiziunii“?

Există! În tot ce faci există un microb. Important e să dai de oamenii potriviţi. Iarăşi, eu cu Smiley nu am fi atât de buni dacă n-am avea echipă în spate. Este foarte important, ca şi în teatru. Eu sunt un om care a început de foarte de jos. Şi în teatru şi în televiziune. Dar de jos! Am început ca actor de Satu Mare ca să ajung actor de Bucureşti. Asta nu înseamnă că ce mi s-a întâmplat la Satu Mare a fost nasol. Nu! M-a făcut să fiu cel care sunt acum la Bucureşti. E foarte important să fii cu picioarele pe pământ şi să apreciezi ce ţi se dă în acel moment. Să fii deschis la chestia asta.

Aveam impresia despre mine că pot face orice, oricând. Mare greşeală! Pavel Bartoş, actor şi prezentator TV

Profesorul meu din facultate, Marius Bodochi, avea o vorbă: „Până la 40 de ani nu-ţi refuza lucruri. După aia o să ai maturitatea profesională să zici ce e bine şi ce e rău. Dar până la 40 de ani nu-ţi refuza, permite-ţi să greşeşti“. E foarte important, nu că ne dorim să greşim, dar să învăţăm din greşeli. Înainte să vin în Bucureşti făceam naveta de la Satu Mare să vin la castinguri. Pe banii mei. Ca să-ţi spun că abia al 37-lea casting l-am luat? Da! Aş fi putut zice după zece încercări, „Bă, eşti prost, stai acasă“. Nu! Ziceam că n-a fost atunci să fie, n-am fost destul de pregătit. Am dat vina un pic pe mine. Am avut şi un noroc, dând astfel vina ziceam că e exclusiv a mea. „Mă vor descoperi ei!“ (n.r. - râde). Nu m-am dat bătut! Şi am mai învăţat ceva. Aveam impresia despre mine că pot face orice, oricând. Mare greşeală! Mare greşeală! Poţi face orice dacă ai oamenii potriviţi în jurul tău. În orice meserie e valabil, dacă cei din echipa ta îşi fac treaba tu ai relaxarea să faci doar felia ta. „Luminile sunt puse bine? Camera e la locul ei? Dar oare intră ăla când spun eu să intre?“ Nu, fără astea. Tu trebuie să îţi faci treaba. Eu sunt un norocos. Am ajuns, nu din prima, după ani, etapă cu etapă, atât în teatru, cât şi în televiziune, să am parte de aceşti oameni.

Sebastian Papaiani ţi-a spus să te duci să faci seriale, dar să nu renunţi la teatru.

Foarte important! Când au început telenovelele erau un anumit tip de blamare. Că nu sunt serialele potrivite. Am zis că în limitele unui produs eu îmi fac treaba. Nu fac strungărie, fac tot actorie. M-am bucurat că din ce în ce mai mulţi actori mari au aderat spre acest tip de seriale. Pentru că aşa înveţi, cu cât faci mai mult. Atunci am învăţat să stau în faţa camerei. Când au venit emisiunile TV eu eram pregătit deja. Avusesem deja şcoala. Toate acestea au venit când am ştiut să le primesc ca atare.

Despre teatru chiar spuneai: „Teatrul a păstrat un echilibru în viaţa mea profesională“. În ce sens?

Da. Pentru că am făcut teatru şi televiziune. Îmi doresc să fac şi film ca să existe un echilibru şi mai mare. Dar, echilibrul adevărat vine din familie, care te ţine cu picioarele pe pământ. Să te duci cu drag acasă, să te încarci şi să faci ceea ce îţi place. Pentru că nu e uşor să faci atât de multe. Eu mă bucur că fac ceea ce îmi place, atunci nu simt oboseala. În televiziune poate exista un anumit tip de plafonare. Toată lumea te percepe după un anume stereotip. Şi atunci ţi se cere doar acest tip de a fi. În teatru, joc de doi ani un personaj care are 170 de kilograme, în „Natură moartă cu nepotul obez“. E o tragi-comedie, te face să te gândeşti, să cauţi nişte lucruri în tine pe care nu le crezi în stare. E un personaj dramatic, nimeni nu-şi doreşte să aibă 170 de kilograme şi să pretindă că trăieşte o viaţă normală. Nu! În teatru găsesc resurse foarte mari. Sunt împins să caut în mine şi alte forme de a mă manifesta. Evoluţia mea artistică de acolo vine, din teatru. Cu bagaje mai multe şi mai complexe pot să fac şi mai bine treaba în televiziune.

Se dilată timpul când eşti pe scenă?

Da, uiţi. De aceea îmi plac şi emisinile live, se dă „Motor!“ şi când se termină sunt epuizat. Dar îmi place, atunci se întâmplă totul, trebuie să fi pregătit pentru orice. O oră cât e spectacolul sau patru ore un show live uiţi de orice. Dar e bine că uiţi, devii altceva, apoi revii la ce eşti tu. Dar poate că revii şi cu lucruri bune din ce ţi s-a întâmplat.

„Şcoala provinciei“ l-a format pe Pavel Bartoş

„Şcoala provinciei“ te-a ajutat, de asemenea, pe acest drum.

Cu mândrie o spun, cred enorm de mult în „şcoala provinciei“. Acum ies din facultate sute de actori, nu se găsesc locuri pentru fiecare în Bucureşti. Şi pierd ani din viaţă. Tot timpul am zis, mergeţi spre provincie! Faci roluri mari, pui carne pe tine, să te dai cu capul de pereţi, să vezi ce înseamnă să joci în frig, în ploaie, să n-ai contextul cel mai potrivit. Îţi pui întrebări şi încerci să le rezolvi. Atunci o să fi pregătit pentru Bucureşti. Se întâmplă nişte lucruri extraordinare în provincie, ca teatru. Mai nou, acum, oameni din Bucureşti îşi doresc să se ducă să joace în provincie. Există regizori care merg acolo sau teatre extraordinare. Nu mai dă Bucureştiul ora exactă. Eu tot timpul mă bucuram că mi se întâmpla ceva mai bun. După Satu Mare a venit Timişoara. Apoi Bucureşti. Dar niciodată nu mi-am fixat scopuri de-astea fantasmagorice.

Tocmai şcoala asta ţi-a ordonat mintea?

Nu, m-a făcut să apreciez tot ce primesc. Nu ţi se cuvine nimic, tot timpul trebuie să demonstrezi. De exemplu, ca să înţeleagă oamenii, în televiziune am făcut foarte bine un prim sezon de „Românii au talent“. „Pfoai! Orice aş face e perfect!“ Nu! Trebuie să demonstrezi că ai evoluat, că rolul tău e proaspăt ca de fiecare dată. Mă bucur că am simţul umorului dezvoltat, dar el trebuie să fie proaspăt. Legat de tot ce se întâmplă atunci. „Nu, la asta nu mă bag...“. Nu, atunci devii previzibil şi începi să te plafonezi. „Şcoala provinciei“ m-a făcut să apreciez tot ce primesc. Dar tot! Eram în provincie şi vedeam actorii importanţi cum vin cu spectacolele mari din Bucureşti. Deşi eu jucam roluri principale. Mamă, era ceva unic! M-am dus ca actor al Teatrului Odeon în Timişoara şi mi s-a zis: „Eu ştiam că o să ajungi mare!“. Jucam la fel de bine şi la Timişoara, dar lumea... (n.r. - zâmbeşte). Asta mă face să nu mă pierd, tot timpul am o raportare clară. E normal, câteodată deraiezi, dar trebuie să nu deraiezi complet. M-a făcut să apreciez tot ce mi se întâmplă şi iarăşi să cred că nimic nu mi se cuvine. Pentru tot trebuie să lupţi. Pe bune!

Să revenim puţin la emisiuni. „Emoţia mă ajută teribil pe scena «Vocea României», mărturiseai. Încă ai emoţii?

Da, am, am! O iau de la preselecţii. Am de-a face cu oameni normali, care vin cu frică şi mă fac să mă pun în situaţia lor. Mă emoţionează şi pe mine tremuratul lor. „Mă, dar o să fie bine!“. Şi-atunci mă raportez la oamenii pe care îi am în jurul meu. Nu să zic, „Eu sunt Pavel Bartoş, vă bucuraţi că mă vedeţi, nu?“. Mă bucur că vin şi zic, „Domn’le, văd şi eu un om cunoscut“. Mă pupă, mă strâng în braţe. Parcă sunt al lor, din familie. Am emoţii pentru că nu ştiu ce oamenii sunt, cum va cânta omul ăla. Îi văd la repetiţii cum se străduiesc şi poate în live-uri greşesc. Şi mă doare asta. Am emoţii când mă întâlnesc cu Tudor, cu Moga, cu Loredana. Trebuie să îi iau ca în ziua aia, cum sunt. Trebuie să fiu un liant între ei. Am emoţii pentru întâlnirea cu publicul, mai ales în live-uri. E ca în teatru, simţi că nu îi iei cu tine. Înţelegi? Şi e nasol atunci. Am, cred, experienţa necesară încât aceste emoţii să fie constructive. Trebuie să fiu mereu pregătit, mereu se poate întâmpla ceva. E un alt tip de emoţie. Dacă intri şi zici: „Eu sunt cel mai bun“, atunci o dai de gard. Asta te menţine în gardă, să fi atent la tot ce se întâmplă în jur, să controlezi situaţia, să cauţi resurse în tine. E foarte important să fi atent şi să te raportezi la oamenii şi la situaţia de acolo, din momentul ăla.

Dar să trăieşti aşa intens, cu emoţii, nu e dificil?

Acum să ne înţelegem, e vorba de emoţia de moment. După, relaxarea intră în scenă. Cu cât devii stăpân pe situaţie, cu atât emoţiile se duc în zona care trebuie. Şi plăcerea este mare. Şi satisfacţia pe măsură. Altfel, ajungi să iei pe cineva la bătaie din jurul tău.

Umorul de bun gust cultivat de Pavel Bartoş

Consideri că farmecul personal, umorul de bun gust, spontaineitatea şi lipsa vulgarităţii te-au propulsat în ochii publicului?

Mulţumesc că s-au observat aceste detalii. Încerc să fac aşa lucrurile. Dacă aceste formate mi-ar fi venit pe la 20-25 de ani nu ştiu dacă aş mai fi fost aşa. Consider că maturizarea mea umană a făcut să se întâmple aşa. Formarea din teatru, fie că îţi place sau nu, te determină să citeşti nişte cărţi, să te întâlneşti cu nişte oameni. Eu nu m-am raportat la un anumit tip de public, prin tot ce fac am încercat să îi fac pe toţi să înţeleagă. Am încercat să am un limbaj universal. Şi umorul meu să fie inteligibil. Norocul meu de până acum a fost că am întâlnit oameni diverşi. Nu am stat doar într-un anumit cerc la care să mă raportez sau să am umorul aferent acelui cerc. Nu! Pot să glumesc şi cu femeia de serviciu, la fel cum o fac cu un mare scriitor. Pot să glumesc cu oricine, nu contează statutul. Mă bucur că se întâmplă asta. Nu am căutat asta, nu a fost un scop, dar mă bucur că a reieşit la suprafaţă umorul, şi mă bucură că îi zici de bună calitate. Pentru că aşa vreau să fie mereu, proaspăt şi de bună calitate. Probabil că asta ţine de ani de muncă. Ţine şi de educaţie. E foarte important să ai şi întâlniri profesionale care să te ducă mai departe. Să pretinzi tu mai multe lucruri de la tine. Eu ştiu că până la 80 de ani tot o să am de învăţat. Trebuie, trebuie, e musai!

Când m-am născut am râs, dar nu m-au înţeles părinţii Pavel Bartoş, actor şi prezentator TV

„La mine, umorul e nativ, am început să râd dinainte să vorbesc“, spuneai tu. Pentru un ardelean...

Probabil când m-am născut am râs, dar nu m-au înţeles părinţii, credeau că plâng. Eu sunt o combinţie de naţii, toate s-au amestecat în mine. Încă de la grădiniţă am văzut că oamenii se adunau în jurul meu. Sau la şcoală. Îmi place să stau de vorbă cu oamenii, să fiu printre ei. Nu-mi place să fiu singur. Ştii când îmi place să fiu singur? Când dorm! Dar să fiu lăsat să... (n.r. - lasă capul în jos şi mimează oboseala). Consider că e frumos să te trezeşti şi să ai pe cineva alături cu care să împărtăşeşti. Cu atât mai mult dacă e familia ta. Simţul umorului e principala mea calitate. M-a salvat din multe situaţii, mi-a adus multe beneficii, mai ales când eram tânăr. Nu sunt vreo frumuseţe ancestrală, ştii? Dar asta nu înseamnă, de exemplu, că nu am avut o studenţie minunată. Simţul umorului a atras oamenii în jurul meu. Am învăţat să fiu deschis, deşi, de multe ori, chestia asta nu-i poate cea mai bună soluţie. Nu toţi din jurul tău au aceleaşi intenţii ca tine. Atunci mai eşti şi dezamăgit, dar asta e! Acum n-o să-mi schimb eu personalitatea că m-a dezamăgit cineva. Mă face să merg mai departe. Dar farmecul nu cred că îl moşteneşti. Îl ai sau nu-l ai. Nu cred că poţi să îl iei de undeva sau să îl formezi. Adică, gata, eu în cinci ani o să am farmec.

Aventura lui Pavel Bartoş în haine de lăcătuş mecanic

Revenind puţin la începuturi, în clasele a IX-a şi a X-a ai fost lăcătuş mecanic. Nu prea te-ai împăcat cu meseria asta.

Mamă, da! La Miercurea Ciuc, pe vremea lui Ceauşescu, nu erau licee umaniste. Singurul liceu era unul teoretic de matematică-fizică. Pfoai! Eu îmi doream foarte mult să fac filologie-istorie. Nu exista aşa ceva! Ai mei nu voiau să mă lase în alt oraş de frică. „Nu, lasă, stai acasă că-i mai bine“. Atunci am dat la liceul ăla. Şi n-am luat! Prin realocare am ajuns să fiu lăcătuş mecanic. Asta era! Nici măcar la eletroctehnică n-am intrat, care era cumva sub matematică-fizică, ci am intrat la lăcătuş-mecanic. Şi acum îmi amintesc că aveam Utilajul şi Tehnologia Lucrărilor Mecanice. Adică aveam o materie... Dar a venit Revoluţia, s-a înfiinţat un liceu umanist în oraş. În clasa a XI-a am dat acolo. La liceul de lăcătuş mecanic... (n.r.- face o pauză şi râde) contau lucrările practice. Româna era printre alte materii. Eu îmi doream să învăţ la limba română. Citeam singur, mă duceam la alte licee, la alţi profesori, şi întrebam ce trebuie să mai citesc. Îmi făceam singur temele şi îmi făceam şi dramatizările. La noi acolo, profesorul nu prea venea, apoi era înlocuit. Două luni aveam un profesor de română, două săptămâni lipsea până venea altul. După aia veneau altul, şi altul... Toţi tânjeau după licee în care româna avea prioritate. Făceam dramatizări şi le dictam colegilor mei. „Acum facem dramatizare la aia“. Eram şi profesor de română (n.r. - zâmbeşte). M-a ajutat foarte mult, după admitere am intrat al doilea în clasa a XI-a. Fără pregătire! M-am pregătit singur (n.r. - râde)!

Apoi, în anul I de facultate, ai fost actor de păpuşi, vânzător de noapte la non-stop şi ospătar. Cât de greu ţi-a fost?

Aoleu! Da! Am vândut şi mărţişoare! Da! Vai! (n.r. - zâmbeşte). Dar nu le mai iau ca acum, eu mă bucuram că am un job în plus, un salariu cu care să îi ajuţi pe ai tăi, pe tine! Eram fericit. Nu era ca acum, job part-time. Nu exista aşa ceva în 1993. Să lucrezi la fast-food sau să lucrezi de acasă. Nu, nu exista! Te foloseai de orice oportunitate de a face un ban. Nu puteai să trăieşti doar din bursă. Cât s-a putut am fost angajat al teatrului de păpuşi, dar după aia acolo nu se mai doreau colaboratori, ci oameni care să fie implicaţi. Eu, totuşi, ziua mă duceam la facultate. Când nu s-a mai putut ne-am luat rămas bun. Deşi a fost o experienţă senzaţională. Vai, cu copiii! Am nişte întâmplări de acolo. L-am jucat pe Harap Alb, Iepurilă Varză, i-am jucat pe toţi! Pentru mine, întâlnirea cu copiii era grea, era cel mai sincer public. Mamă! Acolo au fost primii mei paşi în teatru. Mi-am zis, „Mă, dacă pe ei nu-i captezi, o să îţi fie greu. După aia, cu ăia mari, o să fie şi mai greu“. Da, am lucrat şi în non-stop, eram obligat să mă descurc. Mamă, ce n-am fost! Bine, toate au fost sezoniere. Nu te ţineau frâiele să duci opt ore. Nu se lucrau patru ore ca acum. Câteodată ajungeam dimineaţă la ora de balet, la ora opt dimineaţă la facultate, „Baletăm?“, „Da!“. Şi nu mai puteam de somn! Baletam, aveam profesori care... Poc! (n.r. - mimează că este lovit). De aceea am învăţat să apreciez tot ce mi se întâmplă.

La „Odeon“ ai „concurat“ pentru un loc cu Florin Piersic Jr., Ada Milea. Nu ţi-a fost teamă de eşec?

Nu, deloc! Eu eram actor la Tearul Naţional din Timişoara, în acelaşi timp colaboram şi la Teatrul Maghiar şi la Opera din Timişoara. Era bine! Aveam un mic statut de viitor mare, cică, actor. M-am întâlnit cu Carmen Tănase, am făcut un film cu ea, cu nişte francezi, şi mi-a zis: „N-avem tipologia ta la Teatrul Odeon“. Îi răspund: „Da, dacă o fi vreun loc vreodată...“. Dar nu mă gândeam la mutare, mi se întâmplau lucruri minunate acolo. Lucram din plin. „E un concurs la noi, vino!“, mi-a mai spus. Mă tenta, simţeam că sunt pregătit. Asta e important, să simţi că eşti pregătit pentru mutare, în primul rând psihic. „Da, vreau, hai, de ce să nu încerc“. Îmi amintesc că erau nişte liste lungi, Florin Piersic Jr., Ada Milea, o gramadă de actori care erau la Teatrul Naţional şi voiau să vină la Odeon. Ce se întâmpla la Odeon era foarte interesant. Şi acum mă bucur că am nimenit Teatrul Odeon! Am văzut 400 de oameni, nişte nume, „Ăsta (n.r. - concursul) e făcut pentru ei!“. „Măi, Carmen, nu cred că e locul meu...“, „Să nu te prind că nu vii, te calc în picioare“, aşa are vorba ei (n.r. - râde). „Bă, n-am ce pierde“, relaxarea asta m-a ajutat. Era perioada după ce câştigasem Gala Tânărului Actor. Încercam să-mi reconfirm mie nişte lucruri. Veneam lună de lună în Bucureşti, stăteam o săptămână şi vedeam spectacolele mari. Normal că exista dorinţa să rămân. „Voi juca cu acei actori, voi fi regizor, dar de ce nu?“. Lejeritatea a fost benefică, am fost anunţat că am luat cu unanimitate de voturi. M-am bucurat. A doua zi, le-am zis celor de la Timişoara că plec. „Cum? De ce? Stai!“, „Am intrat la Bucureşti“. Mă bucur că mi s-au întâmplat lucrurile atunci când trebuiau să se întâmple. Dorina Lazăr a fost întrebată de un ziarist: „Cum l-aţi caracteriza pe Pavel Bartoş?“, în încercarea de a scoate un adjectiv, ceva. „Este omul potrivit, la locul potrivit“. Şi jur că aşa este. Este cel mai frumos compliment.

Mai ai timp să citeşti cu tot acest du-te vino din viaţa ta?

Da. Mi-am scos televizorul din dormitor. Cu greu! Cu greu mi l-am scos. N-am foarte mult timp să mă uit la televizor, dar vreau să văd emisiunile în care am fost, să văd unde greşesc, vreau să văd cum evoluează emisiunile. Vreau să văd emisiuni de divertisment din afară, cum şi unde au ajuns acei oameni, la ce nivel. Dar, în acelaşi timp, nu neglijez timpul cu copiii. După ce adormeau ei încercam să mă mai uit. Îmi înregistram emisiunile să văd ce au făcut oamenii ăia. Trebuie să mă uit, să văd unde greşesc, dacă greşesc, deşi se întâmplă atât de rar (n.r. - glumeşte). Dar a trebuit să scot televizorul şi adorm citind o carte. Nu trec de şapte-opt pagini la cât de obosit sunt. Dar citesc, mi-am impus să recitesc unele căriţi. În vacanţe ador să am cărţi aproape de mine. Patru-cinci cărţi deschise, le citesc în paralel cumva. Am o dispoziţie pentru vreo carte, mă reapuc de ea. Sau duc la capăt o alta. Având copii acasă vreau să le dau un exemplu. Mai ales fiicei mele mai mari, care citeşte, şi mă bucură că face aşa. Îi place să citească! Eu cred în puterea exemplului. Citim, ea mă întreabă de cărţi, vorbim despre cărţi, vorbim despre ce-a înţeles. E foarte important ca după ce copilul a citit o carte să vorbeşti cu el. Eu, la un moment dat, bifam cărţi. Acum le recitesc pentru că nu prea înţelegeam cartea respectivă. Nu exista un om cu care, poate, să discut. Aşa, discut cu Eva, fetiţa mea cea mare. Discutăm enorm de mult. Recunosc, nu mai citesc cum citeam când nu aveam televizor în casă. În copilărie aveam televizor cu lămpi, care nu mergea niciodată, aşa că imaginaţia mea a fost hrănită cu cărţi. Citeam, cred, o carte pe noapte. A doua zi eram la şcoală... (n.r. - mimează o stare de somnolenţă). Dar mi-a plăcut. După aia îmi imaginam, aveam filmele mele. De la Jules Verne la Alexandre Dumas. Încerc, în disperare, să-mi fac timp de citit.

O să mai vedem scenete comice cu tine pe YouTube?

Da! Vreau, vreau! E un proiect drag de-al meu! Când te apuci la vârsta asta de ceva vrei să o faci bine. Te-ai aruncat în aşa ceva? Du-o până la capăt! Vreau pentru că este o altă zonă şi poate că, în vreo zece ani, entertaimentul se duce de pe televizor pe internet. Eu trebuie să fiu pregătit. Am noroc că în spatele meu e un om vizionar. Adică, lângă mine, e Smiley. Mi-a deschis ochii vizavi de internet. Da, e o pâine de mâncat şi de acolo. E o întâlnire cu alţi oameni. Poate în cinci sau zece ani de zile publicul nu va mai avea timp să vadă o emisiune întreagă şi poate vrea să vadă doar momente. Vreau să fiu pregătit, plus că pentru mine e un alt challenge profesional. Abordez şi rolul de producător şi cel de regizor. Şi e foarte greu! Încep să apreciez şi mai mult producătorul şi regizorul care sunt în spatele meu la show-uri şi încearcă să îmi dea sfaturi. E un tip de divertisment pentru care vreau să fiu pregătit. Am văzut că place şi merge. Când urc ceva pe canalul de YouTube vreau să fie şi ceva de calitate. Să nu fie doar o strâmbătură de-a mea. Vreau să fie ceva legat de mine. Prezentator, poate, voi mai fi cinci ani, să dea Dumnezeu! Dar actor sunt sigur că voi mai rămâne toată viaţa.

O să îţi lansezi casa de producţie?

Vreau, dar, ca în viaţă, vreau să fie totul etapă cu etapă. Durează să găsesc oamenii potriviţi. Vreau să le fac pe toate cum trebuie. Am zis că o sa fac asta, dar nu înseamnă că de mâine voi face filme. Îmi doresc, e foarte greu. Dar dacă nu-mi dau şansa asta acum, atunci când o să mi-o dau?