Anghel Damian a semnat scenariul mai multor scurtmetraje în care temele principale sunt copilăria şi relaţiile dintr-o familie, pe care a început să le vadă din altă perspectivă încă de când era mic, în urma divorţului părinţilor săi.

Anghel Damian (30 de ani) ar fi putut avea o carieră în baschetul profesionist, dar a ales să dea la Actorie, ducând într-un fel tradiţia familiei mai departe. Chiar dacă la început a moştenit şi „simpatii şi antipatii“ în breaslă, pe „filiera“ părinţilor lui, şi-a creat propria cale şi în câţiva ani a devenit cunoscut publicului larg prin intermediul serialului „Vlad“ la care a semnat scenariul multor episoade. „Weekend Adevărul“ a discutat cu Anghel despre ce îl inspiră atunci când scrie, cât de mult traumele din interior ajung pe foaie şi cum a devenit de-a lungul timpului un actor şi un scenarist mai bun datorită oamenilor cu care a colaborat şi proiectelor în care a lucrat. 

 „Weekend Adevărul“: Ce fel de copil era Anghel Damian?

Anghel Damian: În prima parte a copilăriei, eram un copil extrem de liniştit şi de spiritual. Pe la vârsta de 4-5 ani, când mi se zicea că sunt un copil drăguţ răspundeam că „Nu este meritul meu, este meritul lui Dumnezeu“ – aveam această viziune despre viaţă. Între 7 şi 14 ani a fost o perioada din copilăria mea care a coincis cu divorţul părinţilor mei, o perioadă de readaptare la viaţă. Părinţii mei iniţial s-au despărţit, apoi au divorţat. În timpul săptămânii stăteam cu mama, iar weekendul cu tata. Practic, cel mai mult timp îl petreceam cu mama şi în mintea mea eram un soi de bărbatul casei. Asta a declanşat inclusiv anumite conflicte, pentru că, dintr-odată, mie mi se părea că eram cumva pe picior de egalitate cu mama. Toată această experienţă m-a maturizat prematur. 

Te-a responsabilizat prea devreme... 

Primii bani i-am câştigat pe la vârsta de 8-10 ani, când făceam dublaje vocale de desene animate. Abia apăruseră în România, erau foarte bine plătite şi am luat mai multe roluri principale, ceea ce însemna un venit considerabil în casă. Mama mă întreba pe la 8-9 ani cam ce aş vrea să se întâmple cu acei bani. Aveam nişte dorinţe foarte concrete, numai lucruri pentru casă. 

Sfârşitul copilăriei

Te-au pregătit cumva înainte să divorţeze? 

Cred că asta a fost singura lor greşeală: nu au ştiut cum să îmi spună. Îmi amintesc că era vacanţa de vară şi m-au trimis la bunicii mei, iar la câteva zile după ce m-am întors acasă, tata mi-a zis că se mută. A fost şocant. Pentru mine a fost o zi îngrozitoare – mi se părea că se sfârşeşte lumea. Apoi am reacţionat matur şi pragmatic şi am început să mă bucur şi mai tare de relaţia cu ambii părinţi. Relaţia cu tatăl meu s-a dezvoltat foarte mult în acele weekenduri. 

Iar apoi ce a urmat?

Începând cu vârsta de 14 ani am fost extrem de independent şi liber şi am avut norocul de părinţi care nu au avut niciun soi de cerinţe specifice de la mine şi nu m-au îngrădit în niciun fel. 

Cum te-a marcat divorţul părinţilor tăi?

M-a marcat, dar consider că a fost un lucru bun deoarece am petrecut mai mult timp de calitate cu fiecare. Evident că există traume pe care nu le conştientizez, dar care ies la suprafaţă prin arta pe care o fac – sunt anumite puncte sensibile pe care le explorez.

În ce producţii şi cum s-a manifestat Anghel-copilul mai târziu, când ai intrat în lumea artei?

Simt că subiectul copilăriei este un subiect care mă macină, subliminal. Primul meu scurtmetraj – „Celed“ – este o poveste despre un copil şi despre relaţia disfuncţională dintre cei doi părinţi, pe care copilul nu o vede. Cred că cea mai frumoasă formă de exprimare a unor lucruri care sunt într-un fel traumatice este prin artă.

De la baschet la teatru

În acea perioadă a adolescenţei ai jucat baschet profesionist şi ai fi putut avea o carieră în acest sport.

Da, dar mi-am dat seama că de fapt nu îl puteam practica aşa cum aş fi vrut eu, la nivelul pe care mi-l doream.

Şi ai renunţat... 

Da, a coincis cu o perioadă în care au fost mai multe semne: m-am accidentat, m-am certat cu antrenorul, mi-am dat seama că este prea complicat să ajung în punctul în care voiam şi începusem să fac teatru la liceu. În clasa a XII-a am trecut de la baschet la teatru. 

„Sacralitatea întâmplării“

Cum ai început să faci teatru?

Actoria a venit ca din întâmplare. Nişte colege de clasă făceau un spectacol de teatru şi s-au certat cu un coleg care trebuia să apară în piesă cu trei zile înainte de premiera de la un festival de teatru de amatori şi m-au rugat pe mine că iau rolul. Am acceptat şi m-am simţit extraordinar de bine. La acel festival am luat premiul pentru „Cel mai bun actor“, iar apoi am câştigat un alt premiu la Festivalul Ideo Ideis. Mi-am dat seama că mă simt foarte bine, îmi plăcea foarte mult spectacolul. Au contat şi primele premii. Dacă nu aş fi avut un feeedback foarte pozitiv în urma acestei experienţe, nu cred că aş fi dat la Actorie.

Când ai avut revelaţia că vrei să fii actor? 

Foarte târziu, cu trei săptămâni înainte de admiterea la UNATC. Eram destul de nehotărât, mă pregăteam şi pentru regie-film, dar şi pentru Drept. Urmam căile pe care le-am văzut în familie: regie-film, dar şi drept, pentru că bunicul meu din partea mamei a fost judecător, avocat şi jurist, şi era un soi de mentor al copilăriei mele. 

Cum au fost acei primi ani de actorie? 

Era cu totul altceva. Totul ţi se părea extraordinar, exista o sacralitate a întâmplării. Efervescenţa dinainte de spectacol pe care o simţeam atunci este foarte greu de replicat astăzi, după ce am jucat în sute de spectacole. 

„Actoria se face prin exerciţiu“

Care au fost cele mai mari lecţii pe care le-ai învăţat în facultate? 

Am intrat cu nişte aşteptări foarte mari, credeam că acolo este un spaţiu absolut sacru. Actoria se face prin exerciţiu, şi cu cât eram mai mulţi studenţi, cu atât era mai puţin timp de exerciţiu pentru fiecare. Mie mi se părea că devine o fabrică mai degrabă decât o universitate vocaţională. La primul contact, nu îmi plăcea deloc, apoi mi-am dat seama că în orice context ai de învăţat. Marele avantaj al acestei universităţi este că îţi creează un context în care întâlneşti oameni care vor să lucreze în acest domeniu. Contextul este foarte important, mai ales în breasla cinematografică sau teatrală, pentru că trebuie să fii în interiorul ei pentru a fi validat şi ca să îţi găseşti drumul şi vocea. 

Şi asta te-a ajutat mai departe...

Am avut norocul să întâlnesc în anul II nişte oameni în universitate care ulterior m-au lansat din zona de şcoală în zona profesionistă. Mihai Brătilă, care era regizor la MediaPro, m-a propus pentru un rol pe care l-am şi luat. Acela a fost primul rol important, apoi am făcut un spectacol de teatru profesionist. Nu toţi profesorii de acolo sunt mentori, dar sunt câţiva.

„Un an în care m-am lansat către Lună“

Ultimul an de licenţă a fost unul foarte intens pentru tine, ai fost implicat în mai multe proiecte. 

Am jucat în primul meu serial de televiziune „Îngeri pierduţi“, am avut primul lungmetraj, „Roxanne“, primele două spectacole de teatru – „Pisica verde“ de Cristi Jungu şi „Şapte dintr-o lovitură“ de Lia Bugnar, la Teatrul Godot. Era un an în care mi se părea că m-am lansat către Lună. Apoi, în primul an de master a fost o perioadă destul de complicată şi pseudo-deprimantă pentru că nu mă aşteptam să nu prea am activitate. Credeam că lucrurile vor fi în continuare precum în anul III de facultate, că voi munci continuu. Dar este o meserie care are foarte multe inconstanţe.

Cum ai colaborat cu Răzvan, care joacă rolul lui Tibi, personajul principal? 

Era un fenomen, un talent incredibil. L-am cunoscut în Transilvania; l-am văzut prima oară în timp ce stătea lângă mama lui şi încerca să o convingă că este bolnav. Juca teatru, dar era foarte credibil, magnetic şi comic. Am lucrat cu el mai bine decât am lucrat cu unii actori profesionişti. 

„Întotdeauna am simţit presiunea succesului părinţilor mei“

„Weekend Adevărul“: Ai simţit presiunea de a excela în domeniu, ţinând cont că faci parte dintr-o familie de cineaşti? 

Nu am simţit presiunea de a excela, însă a fost întotdeauna presiunea succesului părinţilor mei. A fost o foarte mare problemă pentru mine o lungă perioadă de timp, mi se părea că lumea mă vede drept băiatul cuiva, nu ca pe mine, aşa cum sunt, cu calităţi şi defecte. Şi asta m-a deranjat foarte tare. Înainte de a fi băiatul cuiva, sunt eu. Este o luptă greu de dus la început, moşteneşti simpatii şi antipatii, oameni care te plac sau te urăsc necondiţionat, fără măcar să te fi cunoscut. Este şocant să vezi că unii te desconsideră, chiar dacă nu te-au cunoscut, ci doar pentru că au o problemă cu mama sau cu tatăl tău. Când eşti la început, este foarte greu, şi orice ai face, chiar dacă îţi iese sau nu, este din cauza familiei. 

Experienţa marilor regizori

Când ţi-ai descoperit pasiunea pentru teatru şi film, voiai să joci cu precădere în vreunul dintre ele? 

Nu am avut un traseu prestabilit. La început speri să fie orice, te gândeşti doar că vrei să faci această meserie. Venind dintr-o familie în care cinemaul era pe primul loc, am avut o aplecare spre asta, apoi am descoperit teatrul, care mi-a plăcut mai mult. Tot timpul am tranzitat între cele două şi cred că sunt complementare – dacă eşti un actor complet, trebuie să le faci pe amândouă. Am observat, lucrând cu mulţi actori, că cei mai valoroşi sunt cei care fac şi teatru şi film. Teatrul te dezvoltă multifaţetat, îţi oferă un context în care te întâlneşti cu personaje pe care le găseşti foarte greu în film. Însă, în final, nu alegi tu dacă faci teatru sau film, ci ele te aleg pe tine. 

Ai jucat în „Anii de sâmbătă seară“ (2018), produs de Nae Caranfil.

Din păcate, a fost o experienţă frântă pentru că nu şi-a găsit finalitatea – a avut un singur episod, dar ar fi fost un proiect extraordinar. Din păcate, era foarte scump pentru România.

Cum a fost? Ai furat din secretele meseriei de la Nae Caranfil şi echipa proiectului?

Era o echipă care îşi dorea foarte mult să facă acest proiect. Unul dintre puţinele proiecte în care toată lumea era acolo din dorinţă şi voia calitate. A fost singurul casting din viaţa mea la care nu mi-a păsat dacă iau sau nu rolul pentru că nu am simţit că dau o probă, ci că pur şi simplu lucrez. Nae Caranfil lucra cu mine pe text ca şi când aveam deja rolul. După ce l-am luat, m-am întâlnit şi cu Dragoş Buliga şi echipa extraordinară de la Frame. Singurul regret este că proiectul nu s-a concretizat până la capăt. 

De asemenea, în acelaşi an, ai lucrat cu renumitul regizor de teatru Andrei Şerban. Ce a însemnat pentru tine colaborarea cu acesta?

Speram să văd cum lucrează. Dar ce m-a şocat a fost discrepanţa uriaşă între modul în care îl încadram eu, ca pe o somitate, şi stilul lui de lucru care este foarte liber. Au fost două experienţe formatoare pentru mine pentru că mi-am depăşit nişte limite actoriceşti. Sunt foarte puţini cei care fac faţă unui asemenea sistem de lucru precum cel al lui Andrei Şerban – eşti total dezbrăcat şi trebuie să reacţionezi instant. Această experienţă m-a ajutat foarte mult să mă eliberez. 

În ce sens? 

Sunt un actor destul de cerebral şi întotdeauna trebuie să înţeleg foarte bine anumite situaţii şi contexte de joc ca să pot face anumite lucruri, iar el lucra visceral. Experienţa m-a ajutat foarte mult mai târziu şi în colaborările cu alţi actori. 

O colaborare prea personală

Ţi-ai diversificat arta şi ai semnat scenariul unui lungmetraj de animaţie „Călătoria fantastică a Maronei“. Ce te-a atras în această zonă? 

Este un proiect al mamei mele, regizoarea Anca Damian, şi fiind amândoi iubitori de animale ne-am găsit foarte bine. A fost singurul proiect în care într-adevăr simt că ne-am conectat artistic. În general, mi-ar fi foarte greu să lucrez cu părinţii mei.

Cum a fost să lucrezi cu mama ta?

Este greu să te disociezi. Colaborarea presupune multe frecuşuri profesionale, dar când există ceva atât de personal în spate, se confundă planurile – toate ajung la nivel personal. În general, cu cât sunt mai apropiate relaţiile, cu atât este mai greu să lucrezi. 

Împlinirea din spatele camerei

Ulterior, în 2019, ai devenit actor şi scenarist principal al serialului „Vlad“, unul dintre cele mai de succes seriale din ţară. Cum ai ajuns să lucrezi într-o astfel de producţie? 

Ca actor, am fost la un casting şi am luat rolul. Apoi, în timpul proiectului căutau un copil care să joace rolul fratelui meu mic în serial şi le-am dat scurtmetrajul „Michelangelo“ pentru a-l vedea jucând pe fiul Medeei Marinescu. Este foarte talentat. Atunci şi-au dat seama că şi scriu şi am dat o probă de scris. Mi-au propus să scriu două episoade pentru următorul sezon, le-am scris foarte repede şi mi-au cerut să fac în total patru. Regizorul mi-a spus să le modific şi să rescriu tot. Mi-am dat seama că povestea aşa cum era ea în formatul turcesc avea anumite limitări care ţin de diferenţele sociale. Am pornit de la două scenarii şi am ajuns la headwriter şi creative producer. 

Ce înseamnă pentru tine proiectul „Vlad“?

Mult mai mult lucrul din spatele camerei decât din faţă. Ce am învăţat, ce am descoperit a fost în spatele camerei – de la creative producer la regie. Cred că este un drum care îmi va modifica existenţa, mă direcţionează aproape definitiv în spatele camerei. 

De ce? 

Cred că poate în acest domeniu mă simt mai împlinit. Se potriveşte mult mai bine cu modul în care acţionez. Ca actor, ai foarte multe limitări, poţi crea doar până într-un anumit punct. Pe când în spatele camerei poţi crea mai mult, de la zero. Tot acest proces mi se pare mult mai complet pentru mine, mă împlineşte mai mult.

„Cât am fost consilier mi-am dat seama de deficienţe structurale ale statului român“

„Weekend Adevărul“: La început de carieră a avut loc o schimbare şi în viaţa ta personală – ai început o relaţie cu Lia Bugnar. Cum ai găsit curajul să faci primul pas?

Anghel Damian: Am încercat să nu îmi impun limite. Când am simţit impulsuri atât de puternice, nu mi-am lăsat egoul să se activeze. 

Cum aţi scăpat de veşnicul „ce-o să spună lumea“, ţinând cont de diferenţa de vârstă?

Evident că toată lumea are o părere pentru că este un lucru neobişnuit. În general, în relaţiile cu diferenţă mare de vârstă de obicei bărbaţii sunt mai în vârstă şi femeile mai tinere. Oamenii încearcă să înţeleagă de ce în cazul nostru este invers, dar răspunsul este simplu: ne plăcem şi ne iubim. Nu am simţit diferenţa de vârstă deloc ca pe o presiune, pentru că în cercurile noastre de prieteni relaţia noastră este foarte firească. 

Tânăr actor, în haosul sistemului

În 2015 ai fost numit consilier personal în Managementul Teatrului în cadrul Ministerului Culturii şi ai avut un mandat de un an şi jumătate, în mandatul lui Vlad Alexandrescu şi, ulterior, al Corinei Şuteu. Cum ai ajuns să fii numit în această funcţie? 

Nu ştiu cum am ajuns, am nişte bănuieli, dar nu mi s-au confirmat sau infirmat niciodată. În timpul Guvernului tehnocrat, Vlad Alexandrescu a fost numit ministru al Culturii. Într-o seară, după spectacolul „Peretele“, la Teatrul Metropolis, mă aştepta. M-a invitat la minister pentru a discuta. M-am dus la câteva zile după şi mi-a spus că vrea să se inspire de la oamenii tineri care practică meseria asta foarte mult. Mi-a spus că vrea să fiu consilierul lui.

Şi ai acceptat...

Instinctul iniţial a fost să spun da. Am mers acasă, m-am consultat cu Lia şi mi-am dat seama că eram într-un punct al vieţii mele în care eram extrem de nemulţumit de sistemul teatral şi de lucrurile care se întâmplau. Mi-am dat seama că în perioada aceea cariera de actor e pusă pe pauză din cauza programului de lucru din minister, de dimineaţă până seara. La cabinetul ministerial se poate suna la orice oră în legătură cu o criză. A fost o experienţă foarte utilă şi „călitoare“. Mi-am dat seama de deficienţe structurale ale statului român şi de lucrurile pe care nu le poţi schimba în administraţie. 

Ce proiect îţi poartă semnătura? 

Am reuşit să ajut la sprijinirea unor evenimente foarte importante, cum ar fi Festivalul Ideo Ideis, care a primit în anul respectiv, pentru prima oară, finanţare de la Ministerul Culturii. Festivalul este un fenomen esenţial pentru teatrul românesc – a lansat peste 50-60 de actori tineri, reali. Eu mă consider un produs al Ideo Ideis, dacă nu mergeam la festival, nu aş fi dat la Actorie. Şi alţi actori tineri foarte cunoscuţi care tot prin Ideo Ideis au ajuns să dea la Actorie. Este festivalul la care întâlneşti mentori, cum ar fi Marius Manole, Medeea Marinescu, ai interacţiuni reale cu ei, înţelegi cum funcţionează meseria. Este un festival foarte important. De atunci, a rămas în sistemul de finanţări al ministerului. Sunt mândru de asta. Din păcate, schimbările sistemice pe care le-am încercat atunci, chiar dacă iniţial au trecut sau au fost adoptate, în regimurile ulterioare au fost imediat anulate. 

Cum ţi s-a părut această experienţă?

A fost o experienţă utilă, plăcută şi neplăcută. A fost destul de dură din anumite puncte de vedere. La început, lumea era sceptică şi nu credea că mă voi descurca fiind atât de tânăr, dar apoi am reuşit să demonstrez contrariul.

Noi proiecte

La ce lucrezi în această perioadă? 

În capul meu, lucrez la un scenariu de lungmetraj de foarte mult timp şi îmi dau seama că el mă bântuie în continuare şi clar voi face la un moment dat un film. Este vorba despre relaţii de familie – un fel de „Pescăruşul“ de Cehov, dar în modernitate. Multe elemente sunt inspirate din viaţa mea: o familie de artişti şi relaţiile particulare şi comice care se nasc între membrii ei. În capul meu este o comedie. În următoarea perioadă, când voi fi liber, îl voi scrie. 

În ce producţii te putem vedea jucând în perioada următoare? 

Joc un rol important într-un film de lungmetraj, „Oamenii de treabă“, în regia lui Paul Negoiescu, care va ieşi în 2022. Voi juca şi în spectacole de teatru la Teatrul de Comedie, la Teatrul Naţional, la Teatrul Metropolis, dacă se vor organiza. 

Dar în postura de scenarist? 

Am scris scenariul unui film de lungmetraj produs de Pavel Bartoş, care şi joacă în el.

„În relaţiile cu diferenţă mare de vârstă de obicei bărbaţii sunt mai în vârstă şi femeile mai tinere. Oamenii încearcă să înţeleagă de ce în cazul meu şi al Liei Bugnar este invers, dar răspunsul este simplu: ne plăcem şi ne iubim“ - Anghel Damian, actor şi scenarist