Pianistul François-Frédéric Guy, sâmbătă, în recital la Sala Auditorium

0
François-Frédéric-Guy                FOTO: Caroline-Doutre
François-Frédéric-Guy                FOTO: Caroline-Doutre

Sâmbătă, de la ora 11.00,  la Sala Auditorium, de la Muzeul Naţional de Artă, este programat recitalul pianistului François-Frédéric  Guy, care va interpreta lucrări de Johannes Brahms,  George Enescu şi Claude Debussy, în seria Recitaluri şi Concerte camerale.

Text de  Lavinia Coman

Piesele pentru pian op. 119 de Johannes Brahms (1822–1897) reprezintă ultimul ciclu pianistic brahmsian. După ce încetase să mai compună pentru acest instrument timp de treisprezece ani, revenirea se produce în anii 1892 şi 1893, pentru a crea o muzică de profundă intimitate, ca o confesiune pe care el însuşi o considera, potrivit mărturiei depuse de Clara Schumann, ca pe cântecul de leagăn al suferinţei sale, în care se poate descifra starea sufletească evoluând între durere şi seninătate, speranţa şi resemnarea, retragerea în natură şi dorul după compania fraternă a oamenilor.

În deschiderea ciclului se află un Intermezzo melancolic, în mişcare Adagio, de o tristeţe dulce în ciuda disonanţelor pe care le conţine. Autorul îl dorea cântat cât de lent posibil, cu notele subliniat detaşate, pentru a face mai perceptibile aceste disonanţe. Urmează un al doilea Intermezzo, neliniştit şi tulburător, care prezintă o persistenţă ritmică încărcată de nervozitate. Atmosfera generată se apropie de cea a simfoniei a patra, operă la care Brahms lucra în acelaşi timp. Un al treilea Intermezzo, grazioso e giocoso, e diafan, uşor, de o eleganţă dezinvoltă, amintind de muzica lui Schubert. Urmează o Rapsodie în caracter Allegro risoluto, o pagină epică, eroică, având un aer de legendă orchestrală. Partea centrală a formei tripartite expune, prin contrast, o melodie cantabilă, plină de graţie. După o dezvoltare amplă a celor două idei, repriza conduce discursul spre o codă pregnantă, energică, încheind această operă minunată într-un climat deopotrivă grandios şi sălbatic. Întregul ciclu respiră măreţie, subtilitate, generozitate, fiind unul dintre ultimele mesaje ale înaltului umanism al compozitorului.

Sonata op. 24 nr. 1 pentru pian de George Enescu (1881–1955) inaugurează ultima etapă a creaţiei pentru pian a compozitorului, situându-se la apogeul acestei creaţii. A fost concepută în anul 1924, la mijlocul dramaticei perioade în care a germinat proiectul operei „Oedipe”. Este considerată una din marile sonate concepute în secolul XX. Sub aparenţa improvizatorică, maestrul îşi ascunde îndrăzneala gândirii muzicale şi chiar schemele constructive, care sunt riguroase şi foarte elaborate. Simbioza dintre inspiraţia folclorică din străvechi izvoare ale culturii româneşti şi exigenţele arhitecturale cele mai înalte atinge aici nivelul unui universalism şi al unui clasicism definitorii pentru o capodoperă. Încă de la primele măsuri ale primei mişcări, Allegro molto moderato e grave, ambiguitatea modală depăşeşte caracterul tonal anunţat. Muzica e încărcată de surprize armonice, inflexiuni melodice, elemente variaţionale subtile, discrete, iar fluxul curge unitar, fără contraste prea marcate. Partea mediană este un Scherzo (Presto vivace) cu caracter dramatic, în care pulsaţia ritmică e violentă, iar simetriile tind mereu să spargă unitatea scriiturii de toccată. Partea a treia, Andante molto espressivo, reprezintă punctul culminant al lucrării. Ea recreează atmosfera nocturnă a câmpiei române, după caracterizarea autorului însuşi. În fapt, este mult mai mult decât atât, un poem sonor al spaţiului atemporal. E o pagină care aduce, în avans faţă de operele contemporane de factură apropiată, fascinaţia extatică a „timpului pierdut”, atitudine a spiritului tipică îndeosebi pentru culturile orientale.

Geneza celor 12 Preludii din Caietul II al ciclului de Preludii de Claude Debussy (1862–1918) se situează în perioada 1910-1912. Prezentarea lor publică a avut loc în grupuri de piese, pe parcursul anului următor, fiind interpretate de autor şi de Ricardo Viñes. Brouillards (Ceţuri)  afirmă de la început caracterul novator al muzicii, îndrăzneala şi originalitatea materialului sonor. Scriitura se bazează pe antiteza dintre clapele albe şi cele negre ale pianului, care contrazice permanent linia mâinii stângi. Nu există melodie, armonie, voci principale şi secundare. Feuilles mortes (Frunze uscate) în mişcare Lent et mélancolique, în do diez minor, e foarte concentrată armonic, de o minunată subtilitate ritmică, creând atmosfera unei dureroase viziuni autumnale, în care se găseşte înglobată teama privind trecerea inexorabilă a timpului şi prevestirea morţii inevitabile. La Puerta del Vino (Poarta vinului) e inspirată de o simplă carte poştală trimisă din Spania de către Manuel de Falla autorului, care n-a reuşit să viziteze niciodată această ţară. Muzica evocă ritmul obsedant al habanerei, cu spectaculoasa opoziţie de violenţă şi de pasiune dezlănţuită de cântul chitarei. Debussy reuşeşte aici să sintetizeze în mod genial imaginea universului andaluz. Les fées sont d’exquises danseuses (Zânele sunt dansatoare desăvârşite) e un scherzo de o încân-tătoare delicateţe, desfăşurat pe fundalul unei ambiguităţi armonice între cele două mâini. Zânele, graţioase prezenţe fantomatice, îşi execută dansul ireal, misterios. Bruyères (Mărăciniş) conturează o melopee cântată, parcă, din fluier, de un melancolic păstor. Indicaţia calme, doucement expressif favorizează expunerea transparentă a imaginii unor desişuri abundente ce străjuiesc peisajul celtic, cu aerul de vechime şi de taină adecvat. Général Lavine-excentric i-a fost inspirat de evoluţia unui celebru jongleur american a cărui performanţă l-a uimit pe Debussy. Prin indicaţia din partitură dans le style et le mouvement d’un ragtime, compozitorul a sugerat, potrivit propriilor sale cuvinte, rigoare mecanică, lemnoasă a execuţiei, în amintirea personajului real pe care-l remarcase, dorind să-l portretizeze muzical. Trompetele stridente, mişcarea plină de cruzime, o pantomimă burlescă, o aluzie ironică la Toulouse-Lautrec, marchează, parcă, sfârşitul şi moartea genului de humorescă romantică. La terrasse des audiences du clair de lune e o pagină sublimă ce propune viziunea unei ţări îndepărtate, India, aşa cum au prezentat-o călători vestiţi precum Pierre Loti. Admirăm aici limbajul de o libertate neîngrădită şi de o subtilitate greu de egalat. Această nocturnă se arată deosebită prin răceala expresiei, prin lipsa de visare sentimentală, prin tulburarea clarităţii consa-crate a peisajului de noapte cu lună. Ondine apare ca o soră pe nedrept mai puţin celebră a lucrării „Ondine” de Maurice Ravel. Sirena apare înotând printre peşti, jucându-se cu valurile, apoi lungindu-se pe nisip, pentru ca să dispară în puţină vreme cu o piruetă, din nou, în valuri. E o himeră a apelor, ce încearcă să atragă oamenii spre tenebrele morţii, ademenindu-i cu promisiuni deşarte. Hommage à Samuel Pickwick Esq. P.P.M.P.C. e o ironie colegială pe care autorul o lansează preşedintelui şi vicepreşedintelui unui club select din epocă, făcând aluzie la doi simpatici eroi din romanul lui Dickens, foarte la modă, foarte citit şi admirat. Prin aluzii tematice transparente, pe care le mixează cu vervă şi umor, Debussy realizează o piesă dinamică, sugestivă, plină de vervă şi culoare. Aşa cum sublima Terasse vine după Général Lavine, tot astfel Canope urmează piesei Hommage à Pickwick. E una din cele mai enigmatice pagini debussyene. Modernă, profetică, frumoasă şi emoţionantă, miniatura evocă urna funerară etruscă sau egipteană, cu capacul reprezentând un cap simbolic. Mişcarea acordurilor perfecte evocă o plângere funebră, care e modală, cromatică şi cu parfum oriental. Se creează o atmosferă hieratică, de îndepărtare şi singu-rătate, de suspensie dureroasă. Les tierces alternées apare ca un adevărat studiu, care ar putea anunţa viitorul ciclu de 12 Studii create ulterior. Se desfăşoară în mişcare Modérément animé, ca un perepetuum mobile în şaisprezecimi. Indicaţia de expresie este Un peu plus animé, légèrement détaché, sans sécheresse. E o transparentă trimitere stilistică la arta marilor clavecinişti preclasici, precum François Couperin. Ciclul se încheie cu Feux d’artifice, piesă strălucitoare şi poetică, cea mai dezvoltată din acest caiet al doilea, care sfârşeşte astfel în explozia unei jerbe de lumină. Aspectul grafic al partiturii ni-l evocă puternic pe Franz Liszt, cu înlănţuirile  sale spectaculoase de arpegii, cadenţe, octave. Această demonstraţie de virtuozitate transcendentală e unică în universul debussyan. În introducerea piesei în tempo Modérément animé, léger, égal et lointain, se evocă, parcă, rumoarea confuză a unei mulţimi fără chip, un zumzet care dispare mai apoi cu totul. Este citată în final, Marseieza, ca ecou ezitant şi îndepărtat al sărbătorii naţionale de la 14 iulie. Cu tot caracterul concret al mesajului, realitatea muzicală a acestui final ne spune că la capătul serbării bucuria s-a dus, locul a rămas pustiu iar plăcerile ne-au părăsit definitiv. Trebuie subliniat că Feux d’artifice demonstrează din plin îndrăzneala inovatoare a compozitorului. Este o piesă cu structură şi cu formă liberă, care nu se sprijină pe vreo unitate tonală, fiind deopotrivă atematică, atonală şi statică.

RECITALURI 

Sâmbătă 21 septembrie   ora 11.00            

Sala Auditorium

Recital  François-Frédéric Guy – pian

Johannes Brahms – Piese pentru pian op. 119

George Enescu – Sonata nr. 1 în fa diez minor pentru pian op. 24

Claude Debussy – Preludii, Caietul II

                                      

Showbiz


Ultimele știri
Cele mai citite

Partenerii noștri