Opera „Aci, Galatea şi Polifemo”, de Händel,  la Ateneul Român

Opera „Aci, Galatea şi Polifemo”, de Georg Friedrich Händel, va putea fi audiată la Ateneul Român, astăzi, de la ora 22.30. Va interpreta ansamblul LaBarocca, condus de dirijorul Ruben Jais. În distribuţie: soprana Roberta Mameli, mezzosoprana Sonia Prina şi basul Luigi de Donato.

Text de Ioana Marghita

Cum poate reacţiona un ciclop gelos în faţa iubirii neîmpărtăşite şi a unui rival fericit? În niciun caz cu resemnare, cel puţin nu în imagistica mitologiei greceşti şi cu atât mai puţin din perspectiva poetul latin Ovidiu. Pentru gustul dramatic al Barocului, o asemenea poveste venea mănuşă, chiar şi cu ocazia unei ceremonii nupţiale, de ce nu? În fond, dincolo de subiectul tragic, în final, iubirea este cea care rămâne la putere.

În această cheie a înţeles-o şi Georg Friedrich Händel (1685 – 1759) în anul 1708, pe când se afla la Neapole, unde, conform muzicologului Anthony Hicks, un specialist în biografia händeliană, lucrarea ar fi fost interpretată în cadrul petrecerii ocazionate de căsătoria dintre Ducele de Alvito şi Donna Beatrice, fiica Prinţului de Montemiletto, la comanda influentei ducese Aurora Sanseverino, mătuşa miresei. De altfel, libretul noii creaţii era semnat chiar de secretarul privat al ducesei, Nicola Giuvo. Händel avea 22 de ani când a ajuns în Italia şi s-a stabilit iniţial la Roma, însă angajamentele contractate l-au condus şi către alte înfloritoare centre culturale, aşa cum erau Florenţa, Veneţia şi Neapole.

Influenţa şcolii componistice italiene se simte pregnant în lucrările elaborate între 1704 şi 1710, inclusiv în „Acis, Galateea şi Polifem”, care utilizează un limbaj sonor mult mai îndrăzneţ şi virtuoz decât alte creaţii semnate Händel ulterior. Pe partitura originală, subtitlul cu indicaţia genului poate fi cu greu descifrat, putând însemna fie cantată, fie serenata – un gen hibrid la acea vreme. Poziţionată aparent incomod între cantată şi operă, serenata era destinată, în general, spaţiilor deschise, cu soliştii costumaţi în personaje dar fără a implica o scenografie specifică operei. Se presupune că, dacă iniţial compozitorul a imaginat-o ca pe o cantată a tre, ulterior s-a răzgândit şi a optat pentru „serenadă”, care oferea un plus de flexibilitate.

În afara titlului şi a subiectului, partitura nu are prea multe în comun cu mult mai cunoscuta operă pastorală „Acis şi Galateea”, compusă 10 ani mai târziu pentru publicul englez. Nu găsim ca element comun decât o singură arie împrumutată şi reconfigurată din perspectivă comică, ceea ce poate părea straniu la prima vedere, cunoscând modul în care Händel obişnuia să-şi recicleze secţiuni din propria creaţie. De fapt, acest lucru s-a întâmplat, într-adevăr, dar elemente structurale din această creaţie de tinereţe se vor regăsi nu în „Acis şi Galateea”, ci în operele Agrippina (1709), Rinaldo (1711), Il pastor fido (1712), Teseo (1713) dar şi în Poro (1733) şi Atalanta (1736). Ascultând varianta iniţială, înţelegem perfect de ce autorul a simţit nevoia să reutilizeze materialul tematic şi melodic, pentru că avem de a face cu o muzică pur şi simplu cuceritoare.

Subiectul respectă tiparele unui veritabil triunghi amoros, nelipsind accentele sângeroase: frumoasa nimfă Galateea este iubită atât de păstorul Acis, cât şi de ciclopul Polifem, acelaşi care va fi orbit mai târziu de Ulisse. Galateea, care nu rămâne indiferentă în faţa farmecelor lui Acis, fuge de Polifem, ascunzându-se în adâncurile mării. Furios, ciclopul se răzbună strivindu-şi rivalul cu o stâncă. Îndurerată, Galateea îl transformă pe Acis într-un spirit nemuritor şi îi preschimbă sângele roşu într-un râu limpede care va curge de-a pururi pentru a se vărsa în mare, într-o eternă îmbrăţişare cu iubita sa. Rămas singur, Polifem, care aude vocea lui Acis răzbătând din proaspătul râu şi reafirmându-şi iubirea, realizează că fidelitatea celor care au cunoscut cândva dragostea adevărată nu poate fi alterată. Lucrarea se încheie cu mesajul moralizator, transmis de toate cele trei personajele, care amintesc publicului că cei care iubesc cu adevărat şi sunt constanţi în sentimentul lor nu vor fi lipsiţi vreodată de speranţă.

În „Acis, Galateea şi Polifem”, lucrare structurată în trei acte, compozitorul german se bazează pe doar trei solişti, compensând austeritatea narativă prin parcursuri vocale de o dificultate apreciabilă şi o atmosferă orchestrală rafinat colorată. Partida lui Polifem, de exemplu, se desfăşoară într-un ambitus ce acoperă două octave şi jumătate, performanţă remarcabilă care respectă, până la urmă, profilul gigantesc şi frământat al personajului. De altfel, pe cât de detestabil, Polifem are poate cel mai interesant profil din punct de vedere muzical şi psihologic, interpretarea sa necesitând atât accente lirice, cât şi agresive, violente chiar. Primul interpret al rolului a fost, se pare, celebrul bas napoletan Antonio Manna, a cărui voce era legendară în epocă. Distribuţia vocală îi încredinţează lui Acis cel mai înalt registru (de soprană), o tradiţie, de altfel, în opera italiană.

Partitura, care a mai fost interpretată de câteva ori pe teritoriul Italiei după premiera din 1708 şi până când Händel a părăsit acest spaţiu, cuprinde câteva dintre cele mai inspirate arii compuse de acesta: „Benche tuoni” (Galateea), „Fra ombre e gl’orrori…” (Polifem) şi „Qui l’augel …” (Acis). Aparatul orchestral presupune, în afara obişnuitelor instrumente de coarde şi a clavecinului, şi un violone, partener al discursului lui Polifem, dar şi oboaie, flaute şi trompete.

CONCERTELE DE LA MIEZUL NOPŢII  

Joi 19 septembrie, ora 22.30         

Ateneul Român

laBAROCCA

RUBEN JAIS dirijor

Georg Friedrich Händel – opera „Aci, Galatea e Polifemo” 

ROBERTA MAMELI soprană

SONIA PRINA mezzosoprană

LUIGI DE DONATO bas