Regizorul Radu Potcoavă, despre viitorul filmului românesc: „Varietatea ajută publicul să-și recapete încrederea“

Regizorul român Radu Potcoavă, care tocmai a lansat cel mai recent film al său - „Băieții buni ajung în Rai“ – este de părere că declinul cinematografiei și al cinematografului este doar un moment în evoluția industriei și că lucrurile se vor regla în timp.

Regizorul Radu Potcoavă FOTO Arhiva personală

„Weekend Adevărul“: În ultimii ani, vechile cinematografe, care erau luate cu asalt înainte de Revoluție, au intrat în faliment și s-au închis inclusiv în marile orașe. De ce acest declin accentuat?

Radu Potcoavă: Clar acolo e o activitate economică, pentru că, din păcate spun, la noi nu sunt subvenționate cinematografele, mai ales cele care dau filme europene, filme românești, altfel de filme decât blockbusterele. În primul rând cred că oamenii care construiesc cinema-uri în ziua de azi sunt un pic nebuni. Nu știu ce mare business e pentru că trebuie să bagi extrem de mulți bani în aparatură ca să-l faci cum trebuie și în dotări și în multe altele. Și nu ești încurajat absolut deloc de către Stat. Mai degrabă gonim oamenii din săli decât să încercăm să îi aducem. Sunt superproducțiile, dar și la astea vin din ce în ce mai puțini oameni.

S-a vorbit și despre faptul că platformele de streaming online au fost cele care au dat lovitura fatală cinematografelor. Să fie și vina acestora?

E adevărat, sunt și platformele acum, toată lumea așteaptă filmul online. E cu dus și întors toată chestia asta, pentru că într-un fel e să vezi un film la cinema, adică ai cu totul altă experiență decât să-l vezi acasă. Acasă mai sună telefonul, mai vine copilul și îți sare în cârcă. Și pui pauză de 100 de ori și la final zici: „Măi, dar despre ce era vorba în filmul ăsta?“.

Dar declinul cinematografelor a început chiar înainte de a apărea platformele. Atunci ce a fost?

Înainte de platforme au fost torenții. Apărea nu știu ce film, avea premiera în Statele Unite ale Americii și a doua zi îl găseai pe torenți, piratat.

Cinematograful, o bilă albă

La cinema ce ar fi diferit?

La cinema, vrând-nevrând, ai cumpărat bilet și știi clar că două ore nu te deranjează nimeni decât să fie super urgențe. Calitatea imaginii e cu totul altfel, indiferent ce mari televizoare avem noi, sunetul la fel. Dar, pe de altă parte, recunosc că la cât de mult se aleargă în ziua de azi, e un pic complicat să ajungi la cinema, și dacă nici nu ești puțin încurajat cumva să o faci sau să ai un cinema, să oferi o alternativă, o variantă pentru oamenii care în continuare vor să aibă experiența vizionării unui film la cinema, atunci e nasol. Adică ne trezim într-un limbo.

Mai există totuși cinematografe în malluri, dar probabil că aici mai vin oamenii atunci când sunt la cumpărături. Sau au aceste malluri o rețetă pe care celelalte cinematografe nu o au?

Sunt chestii diferite. La cinematografele din malluri merg oamenii pentru 3D, de exemplu. Am înțeles că se poate să ai 3D și acasă, doar că e extrem de scump. Sunt puștanii care oricum petrec mult timp la malluri, deci e distracția lor numărul 1 și ei se mai scapă pe la un film. Animațiile am înțeles că merg foarte bine, mai ales la copii, și mai sunt niște nostalgici care vin și ei să vadă filmul la cinema în loc să-l vadă pe televizor precum știrile.

De pe marele pe micul ecran

E posibil să vedem într-o zi filmul tău și pe o platformă de streaming online?

Probabil. Sper, pentru că îmi doresc să îl vadă cât mai multă lume.

Am văzut că anumite filme, cele făcute în special de comedianți apreciați ca Mircea Bravo și Bromania, au intrat destul de rapid pe aceste platforme. Tu ai fost contactat de reprezentanții vreunei astfel de platforme?

Din câte știu eu, dar nu am pretenția că mă pricep la chestia asta, platformele la un moment dat pun stop filmului în cinema. Adică te cheamă la o negociere și te întreabă câți bani vrei pentru a le oferi difuzarea pe platformă. Atât. Dar te oprești la nu știu ce număr de spectatori. Evident, pentru că de la un moment dat încolo, începi să le iei lor din audiență. Sunt niște calcule, niște algoritmi.

Asta înseamnă însă mai puțin timp în cinema?

Da. Spre exemplu „Perfect necunoscuți“, regizat de Octavian Strunilă, a mers foarte puțin în cinematografe și apoi a sărit foarte rapid în platformă.

Filmul, între două generații

Am amintit de Mircea Bravo și Bromania. Ești un regizor cu simțul umorului, rezonezi cu genul acela de umor promovat de cei doi?

Nu prea îi cunosc, am lucrat cu Jesus del Cerro la primul sezon din „Vlad“. Jesus a făcut „Miami Bici“, de exemplu. Nu pot să spun că sunt genul meu de filme, dar nici nu îmi displac. Mi se pare că e loc pentru toată lumea, și cu cât sunt filmele românești mai variate ca stil, ca gen, ca abordare, cu atât e mai bine. Înseamnă că oamenii au de unde alege și sperăm să vină cât mai mulți la filmele românești și să-și recapete încrederea în filmul românesc –încredere care, din păcate, a fost pierdută o perioadă destul de lungă de timp.

Când și de ce s-a pierdut această încredere?

Societatea era într-un fel, filmele erau în alt fel. Asta se întâmpla undeva prin anii 1990-2000, când regizorii consacrați din anii ’80, care n-au avut libertatea să spună tot ce voiau să spună în film, iată că acum, fiind liberi, cumva au refulat și au dat afară totul, și cu bune și cu rele. Și a ieșit un amalgam în care practic nimeni în afară de autori nu prea se recunoștea. Au fost și excepții, evident. „Balanța“ lui Pintilie, de exemplu.

Prea puține, însă. Apoi, în anii 2000, cumva trendul acesta mi se pare că a tot continuat. Evident că s-au creat cele două tabere, tinerii și bătrânii. Bătrânii cu filmele lor, la care nu venea nimeni, tinerii care erau nevoiți să facă filme pe bugete mici și foarte mici, și cumva când ai bani atât de puțini cam trebuie să inventezi ceva astfel încât să faci din rahat bici și să și pocnească.

Totuși, multe filme românești, care nu au fost gustate de publicul din țară, au luat premii și au făcut senzație afară. Care să fie explicația?

Exact. Doar că, din nou, ce li se părea străinilor extraordinar și exotic și relevant, pentru noi era, de fapt, realitatea de afară, din spatele blocului, de pe stradă, de care cumva eram sătui ca nație și pe care încercam și noi s-o mai ascundem un pic. Cam de asta cred că ușor-ușor filmul românesc a devenit neinteresant pentru public.

Ai amintit de serialul „Vlad“. A fost cel mai de succes proiect de-ale tale?

Uitându-mă înapoi, a fost o experință foarte mișto lucrul la „Vlad“, complet diferită. Ritmul din televiziune nu se compară cu ritmul în care se face un film. Dar, per total, a fost o chestie de care sunt mândru.