În pat cu duşmanul

În pat cu duşmanul

Alex Leo Şerban, cel pe care l-aţi putut citi şi aici, a decis să-şi încheie socotelile cu România şi să se stabilească definitiv în străinătate. Cum această pagină e dedicată televiziunii şi eu tot scriu de ani buni despre aşa ceva (în revista „Dilema veche“), mi-am zis că aş putea să încondeiez şi aici câteva rânduri.

Cezar Paul-Bădescu

Partea proastă e că, deşi scriu de atâta timp despre ea, nu prea sunt prieten cu televiziunea. Aşa că rareori o să citiţi în colţul acesta lucruri agreabile la adresa ei.

Lumea de la televizor e una pestriţă şi isterică. Asta cu atât mai mult acum, când campania electorală a pus gaz peste focul deja existent.

De obicei, totul se învârte în jurul unor personaje îndoielnice: politicieni şi băgători de seamă care dau din gură pe tema binelui ţărişoarei, deşi numai de asta n-au ei treabă, vedete gonflabile care ne împărtăşesc iubirile lor pentru fotbalişti, fotbalişti care visează la vedete gonflabile, manelişti şi băieţaşi de cartier cu lanţurile de aur la gât şi cu unghie mare la degetul mic, staruri porno, profesoare porno şi pitici porno.

O adevărată curte a miracolelor, ce mai! La toată această faună se adaugă o colecţie foarte interesantă de accidente, cu fiare contorsionate şi victime descarcerate, violuri de babe şi de minore sau hăcuiri nevinovate, cu toporul, prin satele patriei. Aceste minunăţii ne sunt deversate în case, prin intermediul televizorului, iar noi le primim ca pe ceva firesc. Mai mult, dacă ar lipsi din vieţile noastre, ni s-ar părea că ceva nu e în regulă.

Trăim într-o epocă a tiraniei imaginii şi am ajuns să fim sclavii televiziunii. E o sclavie din care nu ne dorim să scăpăm, pentru că trăim un soi de dependenţă. Într-o lume ideală, am lua de bun îndemnul celor de la Red Hot Chili Peppers şi am arunca televizorul la gunoi („Throw Away Your Television!”, spune un cântec al lor).

În lumea noastră reală însă, nu putem face acest lucru. Pe de-o parte, am intra în sevraj, am simţi că viaţa noastră e goală şi nu am mai avea cu ce s-o umplem. Pe de altă parte, ne-am semna condamnarea la moarte, ca fiinţe sociale: despre ce am mai vorbi a doua zi, când ne-am întâlni cu prietenii şi colegii? Am deveni nişte handicapaţi social.

Prin urmare, va trebui să învăţăm să supravieţuim în pat cu duşmanul. În fine, în casă cu el... Este ceea ce-şi propune şi rubrica de faţă.