„Elektra“, concert copleşitor la Sala Palatului

Orchestra Operei de Stat Bavareze, dirijată de Sebastian Weigle, a interpretat „Elektra“ de Richard Strauss, alături de Corul Academic Radio, pe 13 septembrie, la Sala Mare a Palatului.

Un text de Costin Popa

          S-a întâmplat duminică seara, la a doua apariţie bucureşteană a Orchestrei Operei de Stat Bavareze din München, sub bagheta lui Sebastian Weigle şi cu concursul unei formaţii a Corului Academic Radio Bucureşti, instruit de Dan Mihai Goia. S-a cântat „Elektra” de Richard Strauss, capodoperă a literaturii de gen, tragedie lirică de uriaş dramatism, primă colaborare a compozitorului cu libretistul Hugo von Hoffmanstahl, a cărui sursă teatrală a servit drept bază, pornind de la Sofocle.

O seară a emoţiilor profunde, a imersării totale în fluxul muzicii, a tulburării de spirit, a rezonării interioare fără limite.

            A fost meritul minunatului ansamblu de instrumentişti, al dirijorului, al echipei solistice admirabil alese. Forţe de elită au concurat la o împlinire totală, la conturarea unei tălmăciri de neuitat în condiţiile dificile de lipsă a transpunerii scenice, chiar dacă este vorba de un unic act.

            Dimensionarea grandioasă a melosului straussian, redarea în amănunţime a stărilor emoţionale s-au aflat la îndemâna orchestranţilor, care au cântat cu bogăţie de sunet, cu forjări expresive rafinate, cu echilibru între partide, cu unitate de gândire. Este un stil pe care îl simt şi îl stăpânesc la perfecţiune. Tensiunea a fost extremă moment de moment, începând de la acordurile tăioase cu care se deschide lucrarea, rău prevestitoare şi care se reiau ciclic mai întâi prin invocaţiile Elektrei „Agamemnon, Agamemnon!”, până la repetitivitatea lor obsedantă din finalul zguduitor, înfricoşător, plin de avertismente. Alămurile au secţionat spaţiul acustic. Sonurile de sorginte cvasi-wagneriană au fost evidenţiate şi ele tematic, laitmotivic. Dramatismul unor scene, precum intrarea Klytemnestrei, sau al celor de mare confruntare a cotropit sufletul.

Fără îndoială, pregătirea în compania lui Sebastian Weigle s-a arătat solidă şi benefică pentru construcţie, pentru respectarea dramaturgiei impregnate de subtilităţi a opusului. Şi chiar dacă dirijorul nu s-a exteriorizat spectacular decât în puţine secvenţe, gestica sa rămânând sobră şi riguroasă, iar privirea concentrată în bună măsură asupra partiturii, eficienţa, coerenţa au fost maxime şi rezultatul de mare valoare.

Dacă prima scenă, a servitoarelor interpretate de Okka von der Damerau, Angela Brower, Heike Grötzinger, Eri Nakamura, Iris Hupke, Helena Zubanovich, a surprins puţin prin calităţile vocale diverse şi prin lipsa de volum sonor – să fi fost oare un dezechilibru de reglare electronică a acusticii în relaţionarea cu orchestra din marea Sală a Palatului? –, concertul a continuat cu expozeul Elenei Pankratova (Elektra), o soprană fără masivitate vocală deosebită, dar cu glas frumos, proaspăt, omogen, cu atacuri incisive de forţă şi acute impresionante, a căror siguranţă a crescut pe parcursul serii, către a doua scenă cu Chrysothemis, întâlnirea cu Oreste şi final.

Prin soprana Anne Schwanewilms (Chrysothemis) am regăsit o Elsa wagneriană, cu voce calitativă, frazare fluentă, implicare dramatică sporită către paginile de sfârşit ale operei, în care şi notele înalte (nu mai mult de Si natural) au dominat mai mult. Pentru Schwanewilms, confruntarea cu orchestra a fost dezavantajoasă la final, punându-mi din nou problema reglajului acustic.

La 71 de ani, Agnes Baltsa a fost o Klytemnestra de intensă forţă dramatică. Registrul „de piept”, veche specialitate a marii mezzosoprane, i-a fost aici de mare utilitate, ţinând cont de ţesătura vocală straussiană joasă. Strigătele inumane, schimonoselile facies-ului, contorsiunile trupului au lăsat o impresie feroce de demenţă.

Cele trei eroine şi-au demonstrat măiestria în arta „Sprechgesang-ului”, a declamaţiei.

Cu glas de frumoasă timbralitate şi impunător-implacabil a cântat basul René Pape în rolul de mai mică întindere al lui Oreste.

Pregătirea stilistică ireproşabilă şi adecvarea în lectura partiturii, mă fac să notez şi celelalte voci, de reduse intervenţii în economia concertului: Ulrich Res (Aegisth), Christoph Stephinger (Tutorele lui Oreste şi Bătrânul servitor), Marzia Marzo (Confidenta Klytemnestrei), Anna Rajah (Însoţitoarea Klytemnestrei), Kevin Conners (Un tânăr servitor).

„Elektra” în festival, o citire de gigantică anvergură dramaturgică, adusă la paroxism!