Dr. Mihaela Bilic, medic nutriţionist: „Da, am greşit la capitolul medicină când am spus că grăsimile animale sunt periculoase pentru inimă“

Dr. Mihaela Bilic, medic nutriţionist: „Da, am greşit la capitolul medicină când am spus că grăsimile animale sunt periculoase pentru inimă“

FOTOGRAFII Arhiva personală

Lângă numele Mihaelei Bilic (48 de ani), încă persistă eticheta „nutriţionistul vedetelor“, în ciuda eforturilor sale de a convinge pe toată lumea că „dieta Bilic“ nu există şi că slăbit egal mâncat mai puţin şi atât. „Lumea nu crede“, spune ea.

Ştiri pe aceeaşi temă


Medicul Mihaela Bilic e un model de normalitate, „are un ton cordial (nu imperativ) şi o agreabilă, încurajatoare bună-dispoziţie“, o spune şi Andrei Pleşu. Nu întâmplător interviul „Weekend Adevărul“ cu Mihaela Bilic a avut loc în cabinetul de psihoterapie din cadrul clinicii Smart Nutrition din Bucureşti. Discuţia începe în copilărie, trece prin relaţia cu părinţii, prin trauma pierderii fratelui mai mic, prin revelaţii de viaţă, dar şi prin descoperirile şi cercetările care au deschis drumul către domeniul nutriţie în România, atât de păgubos exploatat astăzi. Vă avertizăm: urmează poveşti de o sinceritate debordantă care antrenează la introspecţie!

„Weekend Adevărul“: Ne-am întâlnit să vorbim despre dumneavoastră, am văzut că nu prea discutaţi subiecte personale, vorbiţi doar în calitate de nutriţionist...

Dr. Mihaela Bilic: Nu prea îmi place să vorbesc despre mine, sunt destul de discretă. Poate sunt atipică, dar mă uit la oameni cât de superficiali au devenit. Adică până acum era doar Facebook-ul, unde se mai scriau nişte texte, acum am înţeles că este acest Instagram, unde se pun numai nişte poze. Mergem foarte mult pe chestiuni care nu mai au conţinut. În contextul ăsta, să arăt eu unde am fost şi ce-am făcut... mi se pare superficial. Dar nu am fost niciodată secretoasă.

Am observat că atunci când sunteţi întrebată, nu vă sfiiţi să spuneţi lucrurile verde-n faţă.

Chiar verde-n faţă! Mi-au şi atras atenţia ai mei la un moment dat. Eram cu un tip de mulţi ani, 13 cred, şi am dat un interviu din care reieşea că nu sunt căsătorită. Şi ai mei: „Vai, mami, cum ai spus aşa ceva?“. „Păi dacă nu sunt căsătorită...“ Ca să aflu ulterior că ei le spuseseră inclusiv prietenilor apropiaţi că eu m-am căsătorit. Asta apropo de aparenţe.

„DOMNULE, NU MĂ DAU CU CREME PE FAŢĂ!“

Pentru că oamenii judecă foarte mult.

Da! Iar eu am fost exact invers, ca oaia neagră. Eu mi-am dat demisia din spital pentru că n-am putut să mă conformez regulilor lor stupide, am făcut nutriţie atunci când nimeni nu voia să facă... Mă mai întreabă fetele de la revistele glossy: „Unde vă faceţi cumpărăturile?“. „La benzinărie!“ Eu sunt foarte sinceră. Câteodată, lumea nu crede. Domnule, nu mă dau cu creme pe faţă, nu folosesc nu ştiu ce produse de make-up. Am fost la Abagiu (n.r. – Alexandru Abagiu, make-up artist) prima oară, în 2011, să fac şi eu un curs de machiaj, pentru că nu mă machiasem niciodată. Şi el zice: „Adu-mi toate produsele tale de machiaj să stabilim ce şi cum“. Şi eu i-am zis că n-am. Nimic. Nici rimel, nici fond de ten, nici ruj. Şi zice: „N-am pomenit aşa ceva“. Păi uite-mă pe mine!

Aveţi gene foarte bune!

Nu ştiu dacă ţine de gene, dar nici de creme antiaging sau de make-up nu ţine. Ţine de ce e în interior: de felul în care te simţi în pielea ta, de pace, de libertate. Libertatea e ceva ce ţi se dă din naştere, ţine de tine dacă vrei sau nu să ţi-o asumi. Fiindcă ştii ce grea e?

O COPILĂRIE CU MULTĂ DISCIPLINĂ

Haideţi să începem interviul şi să o luăm pe capitole. Unde v-aţi născut?

La Câmpina, pe Valea Prahovei. Sunt exact ca Scarlett cu Tara ei. Pentru mine, pădurea şi apa sunt locurile unde m-aş întoarce oricând. Acolo am copilărit, am hălăduit pe dealuri. Mama e din Câmpina, acolo erau bunicii din partea ei. Părinţii erau în Bucureşti amândoi, că aşa era serviciul, iar eu am stat la bunici. La 7 ani a trebuit să vin la şcoală în Bucureşti, dar singurele momente pe care le aşteptam erau cele în care plecam în vacanţă la bunici. Era genul ăla de copilărie idilică. Eu am avut nişte părinţi destul de autoritari, iar acolo era singurul loc în care eram singuri eu şi fratele meu şi puteam să ne jucăm, să ne simţim liberi. Ne jucam banal, nevinovat faţă de ce fac copiii de astăzi, dar era libertatea aia de a merge pe malul gârlei, de a umbla prin pădure, de a pleca cu mamaie să culegem prunele, de a avea porumbei şi iepuraşi. Ne jucam seara de-a v-aţi ascunselea, stăteam pe marginea şanţului... Jucam şotron, frunza, care era un fel de oina.

Aţi simţit în vreun fel neajunsurile copilăriei în comunism?

Nu, la ţară nu am simţit. Doar la bloc: simţeam frigul, lumina care se întrerupea, lipsa programului la televizor, dar oricum la noi în casă erau reguli multe şi nu prea aveam acces la televizor. A fost o copilărie cu destul de multă disciplină, dar pe care paradoxal, acum, privind înapoi, mi-o aduc aminte cu plăcere.

Vă jucaţi şi cu fratele dumneavoastră sau era fiecare cu prietenii lui?

Nu, ne jucam tot timpul împreună. Era diferenţă de doi ani între noi, eu eram mai mare. Poate că nu pare acum, dar eu nu-mi făceam prieteni cu uşurinţă, nu comunicam cu uşurinţă, am fost mai retrasă. Tatăl meu chiar îmi spunea „muta“, pentru că nu vorbeam deloc. Şi fratele meu era exact opusul meu: vorbăreţ, solar, genul de om pe care şi dacă-l lăsai singur cinci minute pe stradă, îl găseai înconjurat de oameni. Erau incredibile această charismă, această deschidere, bucuria lui care îi făcea pe oameni să i se apropie. Semăna cu tatăl meu. Şi-atunci, eu, chiar dacă eram sora mai mare, tot timpul am fost cea protejată în gaşca lui de băieţi. Era mai înalt ca mine, era foarte protectiv şi mă simţeam tare bine în compania lui. Era chiar un intermediar între mine şi restul lumii. Când nu l-am mai avut, când l-am pierdut, senzaţia concretă pe care am avut-o a fost că s-a făcut o linişte năucitoare în casă, pentru că nu mai suna telefonul. Unde înainte telefonul suna nonstop, tot timpul frate-meu era într-o discuţie, era extrem de dinamic. Şi-apoi, dintr-o dată, a venit o linişte şocantă.

„LUCRURILE ÎN INTERIORUL MEU S-AU SCHIMBAT RADICAL“

Asta s-a întâmplat acum mult timp?

Da, într-o altă viaţă. Inclusiv felul în care mă simt eu astăzi, felul în care comunic, interacţionez cu oamenii mi se pare chiar că e o altă viaţă. Cred că undeva după 30, dar şi mai mult după 40 de ani, s-au schimbat lucrurile în interiorul meu într-un fel radical.

Natural?

Da, natural! Nu numai că nu mi-am dorit, ci eu am asistat la această transformare a mea. Cea mai spectaculoasă este cea legată de comunicare şi de scris. Eu, în copilărie, nu puteam să scriu o compunere, nu ştiam să pun trei vorbe împreună, nu ştiam să inventez, nu avem niciun fel de spirit ludic, de joacă, de poveste. Eram extrem de raţională. Dintotdeauna am fost aşa. Şi-ntr-o joacă, la un moment dat, în anii 2000, când trebuia să apară revista „Ciao“ pe piaţă, m-a întrebat cineva dacă nu vreau să scriu două pagini despre nutriţie, o dată pe săptămână. Şi-am zis „De ce nu?“. Şi-atunci am început să scriu. Făceam şi consultaţii şi, pe măsură ce trecea timpul, mi-am dat seama că 80% din ce discutam în cabinet erau aceleaşi discuţii cu fiecare pacient. Şi tu, ca medic, eşti năucit cum, indiferent de unde pleci în relaţia cu mâncarea, tot acolo se ajunge: în sufletul omului, până la urmă. Este incredibil. Noi credem că suntem atât de diferiţi şi, de fapt, profund suntem atât de asemănători. Adică suntem cu toţii fragili, nesiguri, ne adaptăm greu, facem faţă greu disconfortului şi-atunci, acest tip de relaţie afectivă, emoţională pe care o avem cu mâncarea s-a clarificat pe parcursul timpului şi prin prisma carierei mele. Dar şi prin prisma percepţiei şi a căutărilor mele personale. Am crescut împreună cu nutriţia.

„AM FI ÎN STARE SĂ GĂTIM NUMAI CU ULEI DE PALMIER“

Mama a fost biolog şi tatăl, inginer elecronist. De fapt, am citit că mama a lucrat la secţia Seruri şi vaccinuri din cadrul celebrului Institut Cantacuzino. V-a făcut toate vaccinurile?

Da, toate vaccinurile care se făceau acolo, şi nu erau puţine. Dar acolo se făcea un produs fabulos care se numea Polidin. Toată lumea măcar din generaţia mea îl cunoaşte. Era o chestie năucitoare. Nici până-n ziua de azi nu ştiu exact istoria lui şi pentru ce-a fost creat, cert este că de la femeile care voiau să rămână însărcinate până la cei care răceau des, toată lumea se trata cu Polidin şi funcţiona. Era ceva care stimula imunitatea şi cu efect antiinflamator. Se găsea foarte greu Polidinul, fiindcă cererea era mai mare decât oferta. Ţin minte că mama tot timpul când mergea la Câmpina îi ducea Polidin unei mătuşi de-ale mele care era asistentă medicală, pentru că ea avea paciente şi descoperise că dacă le administra câte trei injecţii cu Polidin trei zile la rând, femeile rămâneau însărcinate. Şi acum nu mai există Polidinul.

Nu mai există Institutul!

Da, nu mai există. Mama e tristă şi spune mereu că asta e probabil una dintre multele drame care s-au întâmplat în România postrevoluţionară. Aruncăm cu atâta uşurinţă lucrurile valoroase. Să ne uităm ce se îmtâmplă şi apropo de alegerile alimentare. Noi considerăm că tocăniţa şi ciorba sunt rudimentare şi depăşite şi am fi în stare să gătim numai cu ulei de palmier şi să bem lapte de migdale, mâncăm goji în loc să mâncăm merişoare. Nouă, românilor, ne place mult tot ce e sclipicios şi cu girul străinătăţii.

 

„Dacă acum cineva îmi spune «Relaxează-te!» sau «Joacă-te!», mi-e greu“

Spuneaţi că părinţii au fost mai stricţi. În ce mod? Erau autoritari? Nu aveaţi voie afară la joacă?

Probabil că ei nu făceau notă discordantă faţă de tot ce însemna pe vremea aia creşterea unui copil. Mie mi se pare că lucrurile acum sunt complet diferite faţă de cum am fost noi crescuţi. Am fost generaţia cu cheia de gât. După şcoală, mergeam la semiinternat. Era o facilitate fabuloasă a Şcolii generale 27, în Colentina. Acolo primeam masă de prânz şi făceam lecţiile. Stăteam până la 4 şi jumătate, când venea mama de la serviciu. Iar la capitolul reguli: tatăl meu avea muncă de şantier, la electrificări de căi ferate, fiind inginer electronist. Pleca de acasă duminică seara şi venea vineri seara. Mama rămânea cu noi tot timpul şi probabil că e nevoie de nişte reguli când ai doi copii şi mai ai şi responsabilitate mare la serviciu. Şi atunci trebuia să existe această disciplină, pentru ca lucrurile să funcţioneze.

Deci mama era mai autoritară...

Da, ea era, dar culmea, tot timpul ameninţarea era că „Vine taică-tu şi vă spun!“. Nu sunt sigură acum de la cine porneau, dar trebuia ca absenţa lui să nu declanşeze răzmeriţa şi răzgâiala în casă.

Dar eraţi nişte copii zvăpăiaţi?

Nici măcar... Am fost aşa nişte copii cuminţi şi ascultători. Acum, când am de-a face cu prieteni care au copii, le spun: „Nu vă doriţi de la copiii voştri să fie cuminţi!“. Pentru că, de obicei, cuminţenia înseamnă foarte multă rigiditate şi limitare a unor lucruri pe care apoi este foarte greu să le mai înveţi. Ce pot să spun este că dacă acum cineva îmi spune „Relaxează-te!“ sau „Joacă-te!“, mi-e greu. Asta am descoperit acum, de când am un căţeluş, un căţeloi (râde).

HAPPY, „CEL MAI TRIST CÂINE“

Cum aşa?

Păi la un moment dat, când ieşeam la plimbare cu Happy – aşa îl cheamă pe căţeloi –, portarul de la blocul unde locuiesc a avut un fel de revelaţie şi a zis: „Îl cheamă Happy şi totuşi este cel mai trist câine din câţi am văzut“. „Vai de mine“, i-am zis, „cum să fie trist?!“ Ulterior mi-am dat seama că Happy nu ştia să se joace. Şi nu ştie nici acum. Pentru că eu nu ştiu să mă joc. Când mai veneau pe la mine prieteni care aveau copii şi care au o cu totul altă dinamică şi încercau să se joace cu el cu frisbee, cu orice, el, sărăcuţul, neştiind ce să facă de bucurie, sărea aşa în patru labe ca o mingiuţă. Dar era complet debusolat şi nu ştia cum să se comporte, pentru că eu nu m-am jucat cu el. Şi-atunci abia mi-am dat seama, ca o revelaţie din aia de gâgă, că nici eu nu ştiu să mă joc. Şi dând filmul înapoi în copilărie, că totul de-acolo vine, mi-am adus aminte că în vocabularul familiei noastre, cuvântul „joacă“ nu a existat. Adică noi tot timpul trebuia să facem lecţii, iar când era timp liber, joaca era bună la ce? Joaca era considerată o pierdere de timp. Deci eu n-am ştiut să mă joc. Paradoxal, trebuie să-nveţi să te joci. Nu vine spontan dacă de mic ai fost cuminte. Eu acum prin termenul „cuminte“ nu mai văd un beneficiu, un lucru pozitiv.

E bine pe termen scurt pentru părinţi, că nu mai au bătăi de cap prea multe.

Dar cuminţenia presupune ceva trist şi rigid. Înseamnă să stai frumos, să te comporţi frumos, să nu te murdăreşti, să nu strici... Or, atunci când eşti copil, trebuie să faci toate lucrurile astea ca să le descoperi. E vorba de experienţă. Şi-atunci să mă relaxez şi să mă joc eu nu ştiu nici acum.

Dar aţi făcut ceva în acest sens?

Nu, dar acum cred că trebuie să iau nişte lecţii, să pot la rândul meu să mă bucur de joacă. Normalitatea fiecăruia se defineşte în copilărie şi de multe ori mă gândesc la cei din jurul meu care au copii. Aş vrea să le dau un fel de sfat: bucuraţi-vă de prezenţa lor sau profitaţi şi jucaţi-vă şi voi ca adulţi, dar în niciun caz nu faceţi din ei nişte copii trişti şi maturi.

Astăzi, copiii sunt mai mult puşi să muncească decât să se joace: sunt duşi la meditaţii, la toate sporturile...

Exact! Încercăm prin intermediul lor să ne reparăm toate frustrările noastre. Însă nu realizăm că punem atât de multă presiune pe ei şi le cerem atât de mult, încât ei nu se pot bucura de vârsta pe care o au. Credeţi-mă, e mult mai greu acum, la 40 şi ceva de ani să mă joc şi să mă prostesc. Toate lucrurile astea netrăite rămân acolo, în interiorul nostru şi tot ale noastre sunt. Adică la un moment dat, tot o să ne confruntăm şi cu problema aceea, cu nevoia de a te prosti, de a te juca pur şi simplu. Am fost la un moment dat la nişte lecţii de teatru şi îmi spunea acolo profesoara să-i zic care este cea mai ridicolă amintire a mea. Şi i-am spus: „Nu am“. Eu niciodată nu-mi aduc aminte despre mine ca fiind ridicolă. Nici nu m-am îmbătat, nici nu m-am prostit, nici nu mi-am făcut coafuri excentrice, nici nu m-am tatuat...

Tocmai pentru că sunteţi foarte raţională?

Da! Şi cuminte! Pentru că, nevăzând la cei din jur şi nefăcând niciodată trăsnăi în copilărie, am luat acest model al cuminţeniei, să spun aşa, rigide şi mature. Modelul de comportament al unui om mare care, bineînţeles, nu se mai prosteşte. Partea ludică a sufletului nostru, dacă nu e lăsată să exprime e tragic. Aşa că poate de asta acum par ca şi Benjamin Button: din ce în ce mai senină, mai liberă, mai jucăuşă şi copilăroasă. Pentru că pe alea grele le-am făcut: cu treabă multă, cu timp puţin... A rămas să lucrez la partea ludică.

 

Toate emoţiile din cuvântul „merdenele“

Aţi fost un copil plinuţ sau mai degrabă slăbănog?

Plinuţ! Eu tot timpul mă vedeam ca una dintre cele mai grase din clasă. Adică erau una sau două fete mai grase decât mine, dar eu întotdeauna m-am considerat masivă, niciodată nu am fost un copil nu slăbănog, nici măcar slab. Niciodată!

Şi aveaţi de suferit din cauza asta, erau răi ceilalţi copii cu dumneavoastră?

Nu, pe vremea aia nu erau copii foarte slabi, dar nici copii foarte graşi. Am fost normoponderală, dar când mă uit în poze, îmi dau seama că n-ai fi putut spune vreodată, în vreo etapă a vieţii mele, că sunt slabă. Am fost normoponderală cu forme. Am moştenit-o pe mama, din păcate, şi am avut întotdeauna sânii mari. Acum acest lucru e văzut ca un avantaj, dar în anii ’80, când eram eu la şcoală şi când sarafanele erau făcute fără pense, a avea sânii mari şi a purta sutien erau nişte lucruri de nedorit pentru nişte fete de liceu. Dar altfel, toată viaţa mea a fost dacă nu o cură de slăbire, măcar una de abţinere.

„NICIODATĂ NU AM AVUT BANI DE BUZUNAR ÎN COPILĂRIE“

Eraţi pretenţioasă la mâncare?

Din contră, mâncam de toate. Nu-mi amintesc să-mi fi impus interdicţii la mâncare sau să-mi impun să nu mănânc seara. Mâncam cum se mânca în familie la noi, cu toată lumea la masă, fără să mă gândesc că silueta mea ar avea nevoie de vreo cură de slăbire. La capitolul ăsta eram efectiv un copil banal. Şi în liceu îmi dădeam seama care era silueta mea, dar era în marja aceea a majorităţii. Da, erau şi două sau trei fete care erau mai slabe, dar într-un fel ele erau un pic privilegiate, mai „miss-e“. Ce vreau să spun este că, iată, în ultimii 20 de ani, greutatea mea a fost, în cea mai mare parte a timpului, între 57 şi 60 de kilograme tot timpul.

Fără extreme?

Am avut, cred, acum vreo şapte-opt ani, şi 49 de kilograme. Asta când am început eu să experimentez chestiunea cu cura de slăbire. Întotdeauna am mâncat, însă, cu limite, puse, cred, mai degrabă de ce însemna porţie corectă şi normalitate ca feluri de mâncare. Mama întotdeauna a gătit, şi foarte bine! Tata era moldovean de la Negreşti şi-i plăcea mâncarea gustoasă. Dar pe vremurile alea era important să avem ce să mâncăm mai degrabă decât cum să ne alcătuim farfuria perfectă. Am mâncat şi şniţel făcut din parizer, şi creveţi din aceia vietnamezi, şi cartofi prăjiţi cu ouă ochiuri. Dar mâncam mâncare gătită. Asta ţin minte apropo de micile frustrări cu care rămâi din copilărie: faptul că niciodată nu am avut bani de buzunar şi că niciodată – poate spre binele nostru dacă mă gândesc acum – nu am fost lăsată să-mi iau prăjituri şi produse de patiserie din oraş. Tot timpul, răspunsul tatălui meu era: „Dacă vreţi, vă face maică-ta acasă“.

Foarte corect din punct de vedere nutriţional!

(Râde) Da, dar când eşti copil de liceu şi vezi că restul copiilor îşi cumpără de la chioşcuri... Ţin minte că peste drum de liceu – am făcut Matematică-Fizică la „Mihai Viteazul“ – era o patiserie la care erau merdenele. Ei, şi ţin minte şi-acum acele merdenele – cuvântul „merdenele“ pentru mine a rămas în aceeaşi emoţie. Irina, colega mea de bancă, era la cealaltă extremă: avea foarte mulţi bani de buzunar. Ţin minte această situaţie delicată şi în acelaşi timp umilitoare în care, o dată pe săptămână sau la două săptămâni, îmi lua şi mie o merdenea pe banii ei. Aşa că o să-i adresez un mesaj prin intermediul acestui articol: „Dragă Irina Belu, dacă mai exişti pe undeva şi citeşti acest articol, mă simt atât de datoare şi-ţi mulţumesc atât de mult pentru acele merdenele pe care le-am primit într-un fel absolut miraculos şi care mi-au produs foarte multă bucurie“. În rest, mâncam doar acasă, la mama. Partea cu slăbitul, cu curele de slăbire, cu nebunia dietelor a fost mult încoace, cred că după anii 2000. Pentru că nimeni nu vorbea atunci despre aşa ceva. Nici în media, nici în revistele glossy din străinătate, subiectul slăbit nu exista. Îmi luam „Femme actuelle“şi revista italienească numită „A Tavola“. Am în continuare toată colecţia, pentru că mie îmi plăceau reţetele culinare, le decupam, îmi făceam cataloage. Aveam o preocupare pentru mâncare pe pozitiv. În niciun caz nu discutam despre diete şi cure de slăbire.

 

„N-am mai putut să intru în sala de operaţii, deşi până atunci eram acolo trup şi suflet“

„Weekend Adevărul“: Aţi făcut liceul la Mate-Fizică, profil real.

Dr. Mihaela Bilic: Da! Mi-a plăcut şi-mi place în continuare matematica. Am fost bună şi la geometria în spaţiu. Am fost şi olimpică. Bine, visul meu a fost să fac arhitectură.

Păi şi medicina nu a fost tot un vis?

Asta cu medicina nu ştiu de unde-a venit. Poate cum erau copiii pe vremuri: toate fetele voiau să se facă doctoriţe. Aveam şi seringi de la mama. Dar în liceu, ai mei, culmea, au spus să nu dau la Medicină. Şi cred că asta a fost pentru mine condiţionare inversă.

Dar cum au motivat? De ce să nu daţi la Medicină?

Cred că le era frică. Ei se gândeau că nu aveam niciun medic în familie, considerau că trebuie să ai un îndrumător, un sprijin, nişte pile. Noi n-aveam pe nimeni. Şi în acest context, le-a fost teamă că n-o să fie o carieră uşoară. În clasa a XII-a, am avut un dubiu dacă să dau la Arhitectură sau la Medicină. La amândouă se intra greu. Şi când ai mei au spus să nu dau la Medicină, fix acolo am dat.

N-aţi regretat niciodată că nu v-aţi îndreptat spre Arhitectură?

O, ba da! Şi-acum (râde)! A fost interesant că ideea mea de Medicină, ce-am crezut eu în naivitatea mea că presupune Medicina, ceva idealist... n-am regăsit în practică. În facultate era ceva destul de abstract. Din anul III, când am început stagiile, mi-a plăcut la nebunie chirurgia, pentru că acolo era ceva concret: puteam vedea, puteam tăia. Eu sunt foarte îndemânatică, îmi place să fac tot ce se poate face cu mâinile.

Dar nu aţi mers totuşi pe drumul chirurgiei.

Nu, pentru că a venit necazul cu fratele meu, când am realizat că nici pe cei de lângă tine nu poţi să-i ajuţi, darămite pe străini. Am fost la un pas să renunţ la Medicină. Eram fix la jumătatea facultăţii, în anul III spre IV. N-am mai putut să intru în sala de operaţii, deşi până atunci eram acolo trup şi suflet.

Dar l-aţi pierdut brusc pe fratele dumneavoastră sau a fost bolnav?

A fost bolnav, dar în trei luni a şi murit. Avea 21 de ani când a fost descoperit cu cancer şi cu metastaze. În octombrie a primit diagnosticul şi în ianuarie a şi murit. Suferinţa lui m-a cutremurat şi nu mai puteam vedea suferinţă, iar neputinţa mea în situaţia aceea m-a năucit. Mintea mea logică încerca să găsească relaţia cauză-efect. De ce a murit, în primul rând, de ce nu există tratament şi de ce n-a murit într-un accident de maşină, că tot era pasionat de maşini, şi de ce a trebuit să se chinuiască atât de mult? Nu vedeam logica. Şi-atunci am zis că poate ar trebui să mă las de Medicină. Până la urmă, am zis să fac o combinaţie între ceea ce-mi place: mâncarea şi medicina. Atunci am început să caut partea de nutriţie.

PARADISUL DIN MAGAZINELE DE BRICOLAJ

Şi la ideea de Arhitectură aţi renunţat complet?

Păi nu chiar, pentru că arhitectura şi tot ce înseamnă construcţia, viziunea în spaţiu, organizarea, şantierul sunt în continuare slăbiciunea mea. Şi pentru mine, şi pentru cei din jur am amenajat case, am stat cu muncitorii pe şantier, am cască albă de inginer, ştiu tot ce înseamnă proces tehnologic. Iar la capitolul cumpărături şi hobby-uri, pe mine degeaba mă laşi într-un mall, că sunt ca ăia mici care se uită şi nu înţeleg nimic. În schimb, dacă mă laşi într-un magazin de bricolaj, acolo sunt în paradis. Nu mă mai satur.

Vă reamenajaţi des casa? Faceţi schimbări mereu?

Nu cât de mult mi-aş dori eu. Dar toată lumea caută sfaturi la mine. Dacă cineva vrea o idee de amenajare, mă sună şi mă întreabă: de care mochetă, de care tapet, ce gresie... Am avut chiar şi propuneri de colaborări în acest domeniu la un moment dat. Îmi place tot: de la construcţie până la ultimele detalii.

Aveţi un proiect de care să fiţi cel mai mândră? Aţi ridicat vreo casă?

A, da, mai multe case (râde)! Şi de lemn, şi de zid, am fost pe multe şantiere. Iar la capitolul amenajări, am chiar foarte multe proiecte. Ştiu inclusiv să dau funcţionalitate spaţiilor. În continuare nu mă pot abţine, de exemplu, când merg în hoteluri. Dacă văd probleme şi îl cunosc pe manager, merg la el şi-i spun cum cred eu că ar putea fi eficientizat şi mai mult spaţiul: de la locul unde pui un inel pentru prosopul care stă la baie până la mersul circuitelor.

Cum văd oamenii de la hotelurile respective sfaturile dumneavoastră?

Foarte bine! Pentru că eu nu sunt un om cârcotaş, văd în egală măsură şi bunele, şi relele. Mă pun în pielea consumatorului şi zic ce ar putea fi făcut mai bine. Am făcut mai mulţi ani management de clinică medicală şi ştiu cum ar trebui să fie interacţiunea cu oamenii la secretariat, cum trebuie făcute fişele, ordonare, organizare etc.

„DA, AM GREŞIT LA CAPITOLUL MEDICINĂ“

De unde venea dorinţa de a face nutriţie?

Din căutările mele personale. Nu înţelegeam relaţia cu mâncarea. Am fost întotdeauna o persoană care a trebuit să se abţină de la mâncat şi vedeam că acest lucru se întâmplă la majoritatea celor cu care intram în contact. Dar profesorul meu de diabet, Constantin Ionescu Târgovişte, de la Institutul „Paulescu“, la care a trebuit să fac trei ani de specializare, spunea: „Ce bine că vrei tu să faci nutriţie, că nimeni nu vrea să facă asta. Hai să-ţi dau să citeşti şi să studiezi genele obezităţii“. Şi i-am zis: „Domnule profesor, nu mă interesează“. Şi dacă aflăm care sunt genele responsabile de obezitate ce rezolvăm cu asta? Nu se pot schimba. Şi-atunci am zis că trebuie să plec cu traista-n mână şi să caut răspunsuri în altă parte.

Şi-aţi mers la Paris.

Da, l-am întrebat pe profesorul Nicolae Hâncu de la Cluj, care era pe vremea aceea preşedintele Societăţii Române de Diabet şi Boli de Nutriţie, încotro să o iau dacă vreau să învăţ nutriţie, pentru că aici nu aveam de la cine, la facultate nu înveţi nutriţie pentru oameni sănătoşi. Ştia de slăbiciunea mea pentru Franţa şi mi-a zis să mă duc la profesorul Guy Grand, de la Spitalul Hôtel Dieu, a vorbit dânsul acolo să mă primească şi am plecat cu traista-n băţ. A fost interesant pentru că abia atunci am descoperit şcoala cu adevărat, pentru că timpul pe care noi îl pierdem în facultate şi sistemul nostru de educaţie sunt aşa de seci şi neadaptate lucrurilor de care ai nevoie cu adevărat. E cu totul altă atitudine în străinătate. Şi  acum constat acelaşi lucru, pentru că mă duc de două-trei ori la stagii de aprofundare în Franţa. Mi-e ciudă că n-am ştiut când am făcut eu facultatea cât de valoros este să ai de la cine să înveţi, să fii direcţionat, să ţi se dea bibliografie, repere, informaţii. Din păcate, aici oamenii nu sunt la curent cu ce se discută în străinătate, nu au această dorinţă de a se perfecţiona, de a învăţa. Pentru că lucrurile evoluează, iată, un exemplu este legat de noile descoperiri despre grăsimile animale.

Ce descoperiri?

Păi am ajuns în 2018 să spunem: „Da, am greşit la capitolul medicină când am spus că grăsimile animale sunt periculoase pentru inimă“. Deci, după jumătate de secol, ajungem să spunem: „Am greşit“. Păi şi ce facem cu toţi oamenii aceia care, timp de 50-60 de ani, nu au auzit decât că nu e bine să mănânci ou, slănină, unt? Aşa că dacă eşti autosuficient, nu ai decât de pierdut, pentru că lucrurile evoluează. Şi ce credeam astăzi despre un lucru se poate ca peste zece ani să nu mai fie la fel. Dar altfel, mie mi se pare oricum că mâncarea este un element din viaţa noastră care a ajuns să fie exploatat într-un fel păgubos în prezent.

În ce mod?

Adică mie mi se pare năucitor şi chiar penibil că noi vorbim toţi despre mâncare, indiferent de silueta pe care o avem, de vârstă, de gradul de pregătire şi de situaţia financiară. A ajuns să fie subiectul care bate orice: politica, sexul, orice. Nimic nu ne mai interesează, nimic nu ne mai mişcă, iar singurul lucru prin care mai interacţionăm şi noi real e mâncarea. În rest, nu mai există subiecte.

Poate şi pentru că mâncarea chiar îţi stimulează toate simţurile, cum spuneaţi la un moment dat.

Da, numai că dacă nu avem alternative la mâncare, punem prea multă presiune pe ea. Şi-atunci problema nu mai e numai că ne îngraşă, ci că noi nu mai ştim să simţim decât prin intermediul mâncării. Ne stimulează toate simţurile, dar mai sunt şi simţuri care pot fi stimulate de sine stătător: auzul de un lucru, atingerea de alt lucru. Or, noi, în comoditatea noastră şi pe fondul acestei manipulări pe care o face societatea, nu mai interacţionăm cu simţurile şi-atunci, mâncarea e singurul ingredient la care noi chiar simţim că simţim.

Plus că e foarte la îndemână.

Aia e beleaua! Şi-atunci asistăm la ceea ce străinii numesc pornografie alimentară şi apoi ni se cere să fim indiferenţi, moderaţi, echilibraţi şi detaşaţi.

 

„Mâncam o cutie de îngheţată pe zi şi-atât“

Povesteaţi la un moment dat că în cercetările dumneavoastră privind dietele, aţi descoperit inclusiv dieta cu îngheţată. Cum funcţiona?

Mâncam o cutie de îngheţată pe zi şi-atât. Orice dietă funcţionează pentru că presupune o restricţie calorică, o monotonie alimentară şi un tip de atenţie şi de voinţă pe care le ai punctual pentru o perioadă limitată de timp. În percepţia mea, măcar să-ţi alegi un aliment care să-ţi placă. Pentru că dacă mai şi mănânci spanac sau altceva ce nu poţi suporta şi te ţii de nas, mi se pare că riscurile să renunţi la dieta respectivă sunt şi mai mari. Ideea e ce se întâmplă când se termină dieta. Pentru că altfel, slăbim cu orice, şi cu cartofi prăjiţi, dacă mâncăm zece felii de cartofi prăjiţi pe zi şi atât. Slăbim cu ciocolată, cu produse de patiserie. Am avut o perioadă, când eram foarte mult pe drumuri, când mâncam doar în benzinării, un burek cu brânză şi un iaurt de băut pe zi. Am numit-o dieta OMV. Am slăbit ca niciodată.

Şi apoi nu intervine celebrul fenomen yo-yo?

Păi nu, şi ăsta este o invenţie. Pentru că, de fapt, cura de slăbire este greşit percepută. E foarte interesant cum privim definiţia ei. În străinătate se luptă foarte mult pentru interzicerea noţiunii de „cură de slăbire“. Cura de slăbire presupune un început, un sfârşit şi, bineînţeles, un parcurs cu anumite ingrediente, pe o anumită perioadă de timp. Dar este ca un fel de pauză de la viaţa ta normală, pe care o pui în cui şi timp de câteva zile sau câteva luni, faci un lucru care nu mai are legătură cu instinctele tale, cu nevoile tale, cu subconştientul. Cert este că tu, în acea perioadă, nu duci o viaţă normală. Şi-atunci, acest fenomen de yo-yo este o aberaţie. De ce? Pentru că e normal ca, după ce te întorci la viaţa ta normală, şi greutatea să se normalizeze.

Dar nu luăm chiar mai multe kilograme decât aveam înainte?

S-ar putea, dar depinde ce însemna normalitatea fiecăruia înainte de dietă. Problema este că – aici e beleaua cu subconştientul nostru – uşor, uşor, prin aceste încercări, devii din ce în ce mai restrictiv apropo de diete şi din ce în ce mai frenetic, fără limite, în perioada în care mănânci normal. Pentru că, de fapt, aceea e o perioadă de răzbunare a organismului pentru restricţia la care a fost supus. Atunci îţi pierzi normalitatea pentru că tu începi să mănânci extremist: ori eşti la dietă, ori eşti în frenezie alimentară. Şi-atunci oamenii  trebuie să conştientizeze ideea în sine că, dacă vrei să slăbeşti, aia nu se numeşte cură de slăbire, ci alimentaţie pe viaţă. Deci, un exemplu: un tip de alimentaţie îţi furnizează greutatea de 50 de kilograme, alimentaţia ta normală îţi oferă greutatea de 60 de kilograme. E atât de simplu.

Deci oamenii care sunt slabi mănâncă mai puţin.

Cu siguranţă! Iar dacă tu apelezi la o dietă – că-i sofisticată sau banală – care să-ţi garanteze o greutate sub greutatea ta de echilibru, de normalitate, trebuie să înţelegi dinainte să te-apuci că greutatea aia inferioară nu poate fi obţinută şi ţinută decât prin dietă pe viaţă. Iar întoarcerea la normalitate vine cu kilogramele de rigoare. De fapt asta e ideea: normalitatea trebuie modificată.

E atât de simplu şi de logic încât ne e greu să credem.

Da, tocmai de aceea ar trebui desfiinţate curele de slăbire, pentru că ele sunt, culmea, prezentate ca o soluţie la ceea ce tu faci în mod obişnuit. Şi tu ai crede că doar prin intermediul lor poţi să ajungi la o greutate mulţumitoare. Care e soluţia? Să-ţi schimbi normalitatea pentru totdeauna. Adică: dacă la 60 de kilograme e normalitatea asta, pentru 50 de kilograme trebuie să ai o normalitate cu 30% mai mică. Dar aia nu se numeşte cură de slăbire, ci reajustarea alimentaţiei la silueta pe care ţi-o doreşti. Nu trebuie să mergi la cineva care să-ţi construiască o dietă personalizată. Nu are legătură cu combinaţii sofisticate, cu ore, cu nimic. Este strict o chestiune de limitare, dar pe viaţă!

„DIETA BILIC“

Aţi primit la un moment dat eticheta de „nutriţionistul vedetelor“. Cum vă raportaţi la această etichetă?

O etichetă pe care nu mi-am dorit-o şi de care în continuare încerc să scap şi nu reuşesc. Oamenii caută exemple, persoane celebre care să fie ca un fel de garant, de model de reuşită. Ceea ce, însă, în realitate, este mult mai complicat de-atât. Paradoxal este că eu cunosc foarte multă lume, însă cure de slăbire nu le-am dat niciodată! Aşa că nu se poate spune că cineva a slăbit cu mine sau că a avut rezultate pentru că am existat eu ca ingredient în vreo dietă.

Deşi există această sintagmă: „dieta Bilic“, cu care a slăbit Teo Trandafir.

Da, din păcate. Eu nu fac decât să stau de vorbă cu oameni şi încerc să le explic exact ce vorbeam mai devreme: că mâncând jumătate din ceea ce ai mâncat ieri vei slăbi. Şi va fi un succes al tău personal, care ţine de voinţa şi de ambiţia ta. Însă ce nu se ştie când vine vorba de vedete este că ele, spre deosebire de noi, care suntem mai relaxaţi, au această presiune a imaginii de care depinde cariera lor. Şi-atunci, în acest context, motivaţia este una specială şi foarte puternică. Majoritatea, ca să spunem adevărul, eu cred că au slăbit cu foame din plin. Poate nu e la fel de interesant, când faci o declaraţie şi explici de ce ai slăbit, să spui că ai făcut foamea. E mai simpatic să spui că ai slăbit după sfaturile sau cu ajutorul eu ştiu cărui nutriţionist. Dacă Mihaela Rădulescu a slăbit spectaculos este pentru că mânca exact cât poţi să ţii într-un pumn o zi întreagă. Şi făcea mult sport. Cu toţii am slăbi făcând asta, doar că nu putem. Sunt alte vedete care sunt extrem de slabe şi nici măcar nu mănâncă în fiecare zi. Probabil că dacă ar mărturisi lucrul ăsta, ar fi considerate dezechilibrate. Şi putem, liniştiţi, să nu mâncăm în fiecare zi dacă atât de puţin consumă corpul nostru. Este o chestiune de asumare şi de răspundere personală care nu e uşor de pus în practică. Aşa că a fi slab înseamnă un efort continuu substanţial şi, câteodată, dramatic, cheltuindu-ţi foarte mult din energia zilnică. Problema e că multă lume rămâne cu impresia că, dacă ar fi vedete şi ar avea posibilităţi financiare, ar putea să aibă acces la aceste diete secrete şi extrem de eficiente, când, de fapt, la mijloc sunt doar multă voinţă şi foame.

 

 

CV

Master în psihonutriţie, la Paris

Numele: Mihaela Bilic

Data şi locul naşterii: 26 mai 1970, Câmpina

Starea civilă: necăsătorită

Studiile şi cariera:

A absolvit Facultatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ din Bucureşti, în anul 1996.

A efectuat rezidenţiatul în cadrul Secţiei de Diabet şi Boli de Nutriţie a Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti, devenind medic specialist în 2002.

Din anul 2008 este medic primar în specialitatea diabet, nutriţie şi boli metabolice.

În anul 2013 a efectuat un master în psihonutriţie la Paris, dobândind o cunoaştere aprofundată privind modul în care nutriţia şi neurobiochimia ne afectează emoţiile şi comportamentul faţă de alimente.

Este autoarea volumelor de nutriţie „Trăiesc, deci mă abţin“ (2007), bestseller vândut în peste 100.000 de exemplare, şi „Sănătatea are gust“ (2011), o carte de nutriţie pentru întreaga familie.

Locuieşte în: Bucureşti

 

„Am fost crescută aşa: tot ce-mi doresc trebuie obţinut prin efort personal“

Aţi fost căsătorită doar trei luni. Cum aşa?

Da. Când am terminat facultatea, după o relaţie de şase-şapte ani. Eram foarte raţională şi atunci şi aveam o listă de bifat: se termină facultatea, trebuie să mă căsătoresc, să fac un copil. Universul s-a amuzat foarte mult cu această listă a mea şi mi-a stricat planurile. Nu mi-a ieşit nici cu căsătoria, nici cu copiii. M-am căsătorit atunci, pentru ca apoi să realizez că am greşit şi că ceea ce încerca societatea să-mi impună la capitolul căsătorie mie nu mi se potrivea.

De asta nu v-aţi mai căsătorit nici ulterior?

Da. Instituţia căsătoriei nu mi s-a părut ceva de invidiat şi care să vină ca o dorinţă a mea din interior. Apoi am avut o relaţie de 13 ani, cred, în care n-am fost căsătoriţi, dar a fost mai solidă şi mai puternică decât orice căsătorie. Şi la capitolul relaţii am descoperit multe lucruri, nebeneficiind de niciun fel de educaţie şi nici de deschidere la acest capitol. Am trăit cu impresia că relaţiile se construiesc şi-am greşit. Căsnicia, aşa cum este ea văzută în România, din punctul meu de vedere, nu este satisfăcătoare. Şi-atunci a trebuit să redefinesc inclusiv noţiunea asta prin prisma simţirilor mele. Am văzut că e foarte greu să găseşti oameni care chiar au o relaţie reală. Şi-atunci, în idealismul meu, am spus: „N-o să fiu într-o relaţie decât în momentul în care ea există cu adevărat“. Sunt foarte multe fete care-şi doresc mai mult ca orice să fie mirese şi soţii. Eu nu mi-am dorit niciodată. În plus, e şi o chestiune de teamă, pentru că foarte multe femei, mai ales în România, consideră că nu ar putea fi pe propriile picioare, independente şi împlinite singure şi atunci au nevoie de un partener. Eu nu am simţit niciodată această nesiguranţă: că nu ştiu cine sunt decât dacă mă prezintă cineva ca pe soţia lui. Am fost crescută aşa: tot ce-mi doresc trebuie obţinut prin efort personal.

Apropo de bifat lucruri pe o listă. Nici la capitolul copii nu aţi bifat.

Da, păi aşa a început amuzamentul apropo de ce am crezut eu că trebuie să fac în viaţă şi ce-a ieşit în final. Nu-mi dau seama de ce anume nu am putut să am copii. Am avut câteva încercări.

Deci v-aţi fi dorit copii...

La un moment dat, cred că aveam deja 30 de ani, când mi-am pus problema că ar trebui să am un copil. Am văzut că nu rămân însărcinată pe perioada unui an, apoi am zis că poate e ceva în neregulă, am făcut nişte analize şi mi s-au dat diagnostice diferite. Am făcut şi o încercare de fertilizare in vitro, nu a reuşit şi apoi nu am mai aprofundat. Poate pentru că nu era o dorinţă cu orice chip sau că mi s-a părut că dacă nu se întâmplă de la sine asta e. Am luat-o ca pe ceva care nu e obligatoriu şi nu am făcut din asta o obsesie. În continuare nu consider că ar fi o nerealizare din partea mea. Nu am niciun fel de regret. Nu am copii. Punct.

 

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: