Dragoș Anastasiu a demisionat: „Nu mai pot să ajut. Nu sunt șpăgar. Când deranjezi, lumea reacționează”
0Dragoș Anastasiu a organizat, duminică, o conferință în care și-a anunțat demisia din funcția de vicepremier, pe fondul presiunii publice și politice generate de dezvăluirile legate de implicarea sa într-un dosar de corupție privind mituirea unei funcționare ANAF în perioada 2009–2017.
Într-o conferință de presă susținută de la Palatul Victoria, vicepremierul Dragoș Anastasiu a explicat de ce a așteptat atâtea zile înainte de a demisiona. În momentul în care a vrut să mulțumească familiei, vicepremierului i s-a pus un nod în gât, iar emoția l-a făcut să izbucnească în lacrimi. Vicepremierul și-a motivat decizia de a demisionat printr-un climat ostil și un proces continuu de denigrare publică, care – spune el – riscă să aducă mai mult rău decât bine:
În acest moment, în acest climat, îmi este foarte clar că nu mai pot ajuta. Indiferent ce aș spune sau ce aș face, procesul de denigrare va continua — pornind, poate, de la unele fapte reale, dar împinse la extrem și folosite pentru a compromite.
Acesta a precizat că a discutat cu premierul și i-a comunicat deschis că își asumă retragerea:
I-am spus că riscul e să fac mai mult rău decât bine. Și că a venit momentul să fac un pas în lateral sau în spate – cum vreți să-i spuneți – și să îmi prezint demisia.
Fostul ministru a subliniat că plecarea sa nu trebuie să încetinească procesul de reformă început în mandatul său.
Redăm mai jos discursul lui Dragoș Anastasiu:
„Am luat câteva zile de gândire înainte să ies, în urma a tot ce s-a întâmplat în spațiul public cu privire la persoana mea în ultimele 2-3 zile, pentru a da răspunsuri la cât mai multe întrebări și pentru a reflecta la cea mai bună decizie pe care ar trebui s-o iau pentru a nu periclita Guvernul României și chiar pe persoana mea fizică.
Situația bugetului României e una extrem de tensionată. Trebuie să mergem mai departe cu planul de reformă. Suntem în faza pachetului 2, care are de-a face cu risipa și lipsa de echitate. Sunt măsuri de redresare și eficientizare a companiilor de stat din România. Aici a apărut persoana mea în joc. Într-un grup de lucru care s-a dorit a fi înființat. 1.337 de companii, câteva foarte performante și câteva cu probleme foarte mari. E un loc sensibil cu multe sinecuri, pe care dacă-l deranjezi e ca și cum calci pe mușuroi. Ne așteptăm să fie o rezistență foarte mare. Pe mine s-au pus toate reflectoarele. Nu e ceva la care să nu ne fi așteptat. Când deranjezi, lumea reacționează. Ăsta e motivul pentru care au plecat o serie de atacuri.
În acest context a apărut în spațiu public implicarea mea într-un dosar public mai vechi. N-am venit nici să mă poziționez ca victimă, nici să vă ofer justificări, că să vă dau câteva explicații, ca să înțelegeți contextul.
Istoricul dosarului de corupție
Poate o să vă plictisesc, dar o să încep cu contextul anilor 2005–2009, așa cum i-am trăit prin prisma companiei pe care o conduceam.
Aveam o companie care făcea transporturi internaționale — curse în toată Europa. O activitate reglementată astfel încât biletele se vindeau cu TVA, iar TVA-ul era recuperat. Vorbim de volume mari, deci și de sume mari de rambursat.
Relația noastră cu statul român la acea vreme? Timp de 3 ani, compania mea a fost anchetată de Poliția Economică, cu suspiciunea de evaziune fiscală. Totul a pornit de la un control la graniță, unde s-a constatat că în câteva autocare erau mai mulți pasageri decât bilete.
Ni s-a cerut să prezentăm toate biletele pe ultimii 5 ani — în total, 500.000 de bilete. Le-am pus în fața firmei, un munte de cutii. Le-au dus la Poliția Economică și ne-au cerut să detașăm un om pentru a fi prezent la verificări. Am făcut acest lucru. Verificările au durat trei ani.
La un moment dat, i-am întrebat ce caută, poate putem să ajutăm. Mi s-a spus că vor să compare numărul de bilete cu datele Poliției de Frontieră, care înregistra fiecare pașaport la intrarea și ieșirea din țară. Doar că, după ce am solicitat acele date, am constatat că erau complet nerelevante — un șofer apărea că intră, apoi nu mai ieșea, sau invers.
Trei oameni au lucrat timp de 3 ani la Poliția Economică, iar în tot acest timp, rambursările de TVA ale companiei au fost blocate. Situația companiei devenise critică. Am încercat să urgăm închiderea anchetei. După 3 ani, am fost chemați și ni s-a spus: «Nu avem ce să vă reproșăm. Aveți, de fapt, mai multe bilete decât avem noi în evidențe.»
Am întrebat: «Bine, și atunci putem primi o rezoluție ca să mergem la ANAF să ne reglăm TVA-ul?» Mi s-a spus: «Nu pot să închid acest dosar pur și simplu. Voi propune începerea urmăririi penale». Am întrebat de ce, dacă nu s-a găsit nimic. Răspunsul a fost: «S-a muncit prea mult la el ca să îl închidem așa».
Am fost chemat la Parchet. Procurorul mi-a spus: «Nu știu ce să fac cu acest dosar. Scrieți o declarație.» Am scris. Peste două săptămâni, dosarul a fost clasat.
În 2009, ANAF a început un nou control de fond, pe 5 ani. A durat 4 luni. La un moment dat, colegii mi-au spus că, pe partea de contabilitate, totul e în regulă, dar există probleme în statele de plată — adică sumele plătite erau transmise la ANAF, dar nu se corelau perfect cu evidențele oficiale.
Inspectoarea ne-a spus: «Situația e gravă, nu pot închide controlul. Dar am o propunere constructivă.» Ni s-a oferit alternativa: fie suspendăm controlul și refacem toate documentele, fie închidem controlul acum și ne recomandă o firmă externă care să se ocupe de evidențe, pe baza cărora să se poată închide dosarul.
În acel moment, împreună cu partenerul meu, a trebuit să luăm o decizie. Aveam în joc sute de angajați, 20.000 de călători lunar, întreaga noastră muncă de ani de zile. Riscam un faliment sau acceptam soluția propusă — în condițiile în care toate celelalte aspecte ale controlului erau în regulă.
Aceea a fost decizia luată la acel moment. Partenerul meu a semnat un contract prin una dintre firmele sale. De acolo încolo, lucrurile sunt clare în rechizitoriu — pe care înțeleg că acum toată lumea îl are, dar eu nu l-am avut la acel moment.
Ce s-a întâmplat ulterior? A durat foarte mult timp, până când partenerul meu a mers la DNA și a făcut un denunț. Au existat mai întâi câteva încercări de a rezolva problema — nu mai știu exact câte luni au durat — dar ele nu au avut succes. Apoi nu s-a mai întâmplat nimic.
Colaboratorii mei au reluat lucrul și au refăcut toate statele de plată, om cu om. Ulterior, am constatat că problema era la noi, într-adevăr — însă sumele plătite de noi fuseseră, de fapt, mai mari decât era necesar. Pot da și detalii tehnice, dar nu cred că acestea sunt relevante în acest moment.
La un moment dat, au început să apară solicitări de excursii din partea funcționarului ANAF și a unor firme aferente. Solicitări care s-au soldat cu facturi — pur și simplu neplătite. Un an, doi ani, trei, chiar patru ani.
A existat o perioadă în care eu nu am știut că acele facturi nu erau achitate. Când lucrul acesta a explodat, am întrebat: De ce? Răspunsul primit a fost: De frică. Pentru că acea persoană venise în control și în alte rânduri, de fiecare dată cu aceeași severitate, cu aceleași amenințări, cu țipete adresate direct colaboratorilor mei. Se instaurase un sistem de teroare, care a generat frica de a pune presiune pentru rezilierea contractelor, pentru plata facturilor, pentru orice.
Există șpăgi de supraviețuire și șpăgi de îmbogățire
În momentul în care am aflat toate aceste lucruri — și vă spun sincer, când ai peste 20 de companii, e greu să ai toate informațiile în același timp — am decis, împreună cu partenerul meu, să spunem adevărul. El semnase contractul, eu am știut din prima fază, am fost martor și mi-am asumat această realitate. A fost o situație de criză majoră, iar ce s-a întâmplat apoi ați văzut: am fost catalogat ca „șpăgar”.
Aș vrea să spun de la început un lucru foarte clar. S-a făcut un studiu recent cu privire la șpagă în România. Există două tipuri de șpagă: șpaga de supraviețuire și șpaga de îmbogățire.
În anii ’90, șpaga se dădea cu plicul sau cu geamantanul. Din anii 2000, lucrurile s-au schimbat: nu se mai merge cu plicul, ci cu contracte de consultanță sau alte forme mai „sofisticate”. În cazul nostru, situația a fost una de supraviețuire.
Pe toată perioada în care aceste contracte au continuat, cu facturi neplătite, compania noastră s-a aflat într-o zonă de frică și de adaptare. De supraviețuire.
Și mai spun ceva: în toată această perioadă, compania noastră a plătit 75 de milioane de lei impozite la stat. Nu a existat nicio secundă în care să se poată spune că am făcut evaziune fiscală. Avem și vom avea toate veniturile înregistrate. Am avut și vom avea toate salariile plătite oficial — spre deosebire de multe firme unde salariile se plătesc pe minimul pe economie și restul „în plic”. Și poate ar trebui să ne întrebăm de ce se întâmplă asta.
Repet: nu a fost vorba, în niciun moment, despre dorința de îmbogățire personală.
Interpretări juridice nu pot și nici nu vreau să fac. Asta e treaba altora.
Eu nu am semnat un denunț. Eu am fost — și sunt — martor. Așa reiese din tot rechizitoriul și din tot ce se poate găsi public despre acest dosar.
Nu am mințit niciodată când am spus că am fost martor. De aici încolo, dacă apar interpretări, dacă se asimilează declarații sau se extrag concluzii juridice — nu vreau să le contrazic. Este foarte posibil. Dar ceea ce vă spun este exact ce am știut și ce am făcut.
Partenerul meu a fost cel care a semnat contractul. El a făcut denunțul. Eu am știut despre situație din prima fază, dar nu aveam toate datele. Iar în momentul în care am avut toate informațiile necesare, am făcut pasul de a spune lucrurilor pe nume, de a face public adevărul.
Despre abuzurile statului român
Am primit, în ultimele zile, mii de mesaje. Le-am citit. Am urmărit și ce s-a întâmplat în spațiul public — au fost foarte multe comentarii, din partea influencerilor, comentatorilor, jurnaliștilor, dar și a oamenilor obișnuiți. Și vreau să spun un lucru clar: multe dintre aceste comentarii sunt corecte. Inclusiv cele venite din partea celor care au trecut prin povești similare.
Au fost foarte mulți antreprenori care au spus: „Asta a fost realitatea acelor ani.” Și, probabil, într-o anumită formă, această realitate continuă și astăzi — în orașele mari, dar și în celelalte locuri din țară.
Inclusiv comentariile critice — acelea care îi condamnă pe cei care au cedat șantajului sau bullying-ului instituțional — sunt justificate. Atmosfera în care antreprenorii din România au fost nevoiți să își facă treaba și să contribuie la dezvoltarea acestei țări a fost, adesea, una ostilă.
România a crescut prin muncă. A crescut cu ajutorul antreprenorilor, al companiilor mici și mijlocii, dar și al multinaționalelor. Cu păcatele lor, cu greșelile lor — greșeli pe care nu vreau să le neg. Da, am făcut și eu greșeli.
Dar țara asta a mers înainte printr-un parteneriat — uneori precar, alteori abuziv — cu statul român. Un stat care, din păcate, nu a fost niciodată un partener corect. Și nici azi nu este.
Statul este partenerul tuturor companiilor doar atunci când, pe 25 ale fiecărei luni, își încasează partea — „dividendele” lui. Le ia indiferent dacă firma merge bine sau nu. Noi, antreprenorii, luăm dividende doar dacă mai rămâne ceva la final de an.
Statul român are datoria să fie partenerul economiei, nu dușmanul ei.
Controalele ANAF – un sistem care a rănit, nu a sprijinit
Controalele de la ANAF — ați văzut, nu e vorba doar de compania mea.
Încurajez fiecare antreprenor să vorbească, să spună în ce condiții s-a făcut business în România și cât de „bun” a fost statul român ca partener de afaceri.
Îi rog pe toți să ridice glasul acum și să nu mai accepte ce am acceptat noi ani de zile. Inclusiv pentru a nu mai repeta greșelile. Pentru că mereu trebuie să ne întrebăm: ce e cauza și ce e efectul? Noi, antreprenorii, suntem în zona de efect. Cauza e statul român. Un stat care s-a mai ameliorat în ultimii ani, dar care a fost inacceptabil de abuziv vreme de zeci de ani.
Controalele ANPC în HoReCa — am înțeles, da, sunt multe greșeli în restaurante și hoteluri, nu toate lucrurile respectă standardele. Dar una e să îți faci datoria ca stat, să amendezi neregulile, și cu totul altceva e să umilești antreprenorul public, pe TikTok. Să-l expui. Să-l ridiculizezi.
Nu cred că asta e o atitudine acceptabilă din partea statului român. El trebuie să-și facă datoria, dar fără teroare. Da, evaziunea fiscală nu trebuie tolerată. Dar atunci de ce nu digitalizăm ANAF, de atâția ani? Când alte state și-au digitalizat complet administrațiile fiscale?
Ne întrebăm: nu putem sau nu vrem? Răspunsul este: nu vrem. Pentru că încă tolerăm un comportament abuziv, încă permitem ca direcția controalelor să nu fie ghidată de analize de risc, ci de preferințe și interese. Pe cine vrem să prindem? La cine vrem să mergem azi?
Statul român are, în acest moment, miliarde de lei restanțe către firmele private.
Vă dau câteva exemple concrete:
Rambursarea plăților pentru concedii medicale – miliarde întârziate.
Plățile către companiile de energie care au susținut plafonarea tarifelor – multe sunt încă neplătite.
Am vorbit ieri cu doi constructori. Mi-au spus că împreună au 1,5 miliarde de lei nefacturați, pentru lucrări deja prestate. De ce nu facturează? Pentru că li se spune că nu sunt bani, iar dacă facturează, trebuie să plătească TVA-ul din buzunarul propriu, fără să fi încasat de la stat.
Așa arată, în prezent, relația statului român cu firmele private.
Intrarea mea în Guvern a avut legătură cu normalizarea. Reformă? E prea mult spus. Ca să putem vorbi despre reforme, mai întâi trebuie să ne normalizăm. Iar statul român trebuie să devină partener real, mai ales într-un moment atât de greu, în care sunt afectați pensionarii, copiii, elevii, mamele, veteranii de război.
Nu mai putem continua cu un stat care, în loc să fie partenerul companiilor din România, acționează ca un asupritor.
În acest moment, în acest climat, îmi este foarte clar că nu mai pot ajuta.
Indiferent ce aș spune sau ce aș face, procesul de denigrare va continua — pornind, poate, de la unele fapte reale, dar împinse la extrem și folosite pentru a compromite.
Acesta este motivul pentru care, discutând cu premierul, i-am spus deschis că riscul e să fac mai mult rău decât bine. Și că a venit momentul să fac un pas în lateral, sau în spate — cum vreți să-i spuneți — și să îmi prezint demisia.
Plecarea mea din Guvern nu înseamnă că reformele trebuie să se oprească.
Dimpotrivă. Am contribuit, cât am putut, la pregătirea unui pachet amplu de reforme, structurat pe 7 piloni — de la combaterea fraudei fiscale, până la imaginea României; de la resursa umană, până la digitalizare.
Eu plec, reforma continuă
Eu plec. Dar lucrurile despre care am vorbit trebuie să se întâmple în continuare.
Nu vreau să decredibilizez imaginea României. De aceea, cred că e momentul să plec. Dar nu înainte de a face un apel — sau, mai bine spus, mai multe apeluri.
Am discutat mult în această perioadă cu foarte multe organizații patronale. A fost o efervescență extraordinară: au venit idei, au venit soluții, au venit oameni. O mobilizare cum n-a fost niciodată, pentru că s-a simțit, sincer, că se poate face reformă. Iar eu îi rog acum, cu toată seriozitatea, să nu se demobilizeze.
Știu că mulți mi-au trimis mesaje în care îmi spuneau: „Rezistă. Mergi mai departe.” Dar dacă aș merge mai departe și aș rezista, n-aș face-o pentru mine. Nu e despre mine. Am trecut prin multe lucruri grele în viața mea. Am făcut greșeli și am plătit pentru ele.
Însă acum nu e despre rezistența mea personală. E despre direcția pe care trebuie să o urmeze țara. Și tocmai de aceea îi rog, încă o dată, pe toți cei care au fost parte din acest efort să nu se oprească. Să continue. Să nu fie dezamăgiți pentru că cineva din mediul privat a făcut un pas în lateral.
Și îi rog și pe cei care au criticat — și am înțeles criticile — să facă mai mult decât să comenteze. Să găsească oameni mai buni, mai curați, perfecți dacă se poate. Dar nu doar să stea pe margine și să arate cu degetul. Implicați-vă.
Fac acest apel cu toată sinceritatea: știu că e greu. În aceste zile, vedem două lucruri dureroase. Primul: că oricine vine din afară, din mediul privat, eșuează după un timp. Al doilea: că s-a instalat ideea — falsă și toxică — că businessul românesc e murdar și că nu se poate face nimic fără șpagă.
E timpul ca oamenii să nu mai accepte aceste lucruri. E timpul să vorbească. Să arate cu degetul.
Eu plec. Dar dacă tot plec, măcar să rămână acest standard. Un standard pe care partidele, Parlamentul, instituțiile să-l vadă și să-l implementeze. Nu mai stați deoparte.
Cum a luat decizia de a intra în Guvern
În primul rând, m-am întrebat dacă pot să ajut cu ceva, dacă am capabilitățile necesare, și mi-am răspuns că aș putea să am. M-am întrebat dacă pot să ajut cu ceva și răspunsul a fost că da.
M-am întrebat dacă tot ce am făcut până acum în viață mă face să fiu mândru sau am lucruri de care nu sunt mândru și am ajuns la concluzia că sunt foarte multe lucruri pe care le-am făcut și că pot să fiu mândru. Și m-am întrebat dacă sunt un om onest și mi-am dat seama că n-am făcut niciodată evaziune fiscală”.
Întrebare de la presă
Ce considerați că s-ar întâmpla dacă mai multe firme ar decide, pentru bugetul țării, cu privire la taxele pe care statul le încasează de la aceste firme, dacă ar alege să încheie astfel de contracte?
Ar fi o nenorocire dacă s-ar întâmpla lucrul ăsta. Eu nu mă scuz. Contextul în care eu am acceptat acest lucru — n-am semnat eu contractul, dar l-am acceptat — a fost unul de criză majoră. Găsiți pe internet câte firme erau în „cimitirul” din fața firmei mele, căutând soluții. Câte nopți n-am dormit căutând soluții. De ce? Pentru că statul român îmi ținea banii. Și am avut această variantă: încă 6 luni să mi se țină banii, ceea ce însemna faliment, sau să fac așa ceva. Nu spun că a fost bine. Că am făcut bine. Asta a fost decizia, la acel moment. Nu sunt multe companii care încheie astfel de contracte. Și nu știu de ce le încheie. Că nu știu asta. Eu, cu mintea mea de acum — din păcate, nu aveam atunci mintea de acum —eu, cu mintea mea de acum, m-aș duce în aceeași secundă la DNA sau la ANAF. Nu încurajez să se facă — nici pentru supraviețuire, nici pentru îmbogățire. Ambele lucruri sunt de neacceptat. Îi încurajez pe antreprenori să nu mai facă lucrurile astea. Le-am făcut și eu, și alții. A fost o perioadă de timp.
Vineri, DNA a reacționat cu un comunicat în care a dezvăluit că Anastasiu a avut calitatea de martor denunțător, contrazicând afirmațiile sale conform cărora ar fi fost „doar martor” și nu ar fi beneficiat de „niciun avantaj juridic”.
8 ani de mită, peste 150.000 de euro
Între 2009 și 2017, firmele din grupul Eurolines, deținute de Anastasiu, au plătit peste 150.000 de euro unei funcționare ANAF, în schimbul protecției la controalele fiscale. Mita a fost mascată prin contracte de consultanță cu firma deținută de fiii inspectoarei și prin oferirea de vacanțe în locații de lux pentru aceasta și anturajul său.
În instanță, Anastasiu a recunoscut că a perceput solicitarea funcționarei drept „șantaj” și că a acceptat plata mitelor pentru a evita blocarea activității companiei și concedierea angajaților.
Demisia vicepremierului era cerută deopotrivă de PSD și PNL. Senatorul PSD Daniel Zamfir a afirmat că „credibilitatea lui este zero” și că „nu poate fi păstrat într-un Guvern care pretinde integritate”. La rândul său, liberalul Daniel Fenechiu a subliniat că, deși legal Anastasiu nu are probleme, situația ridică „vulnerabilități civice majore”.
Și Sindicatul Angajaților din Aparatul de Lucru al Guvernului a cerut sâmbătă demisia imediată a vicepremierului Dragoș Anastasiu. „Faptele recunoscute de Anastasiu compromit nu doar imaginea sa, ci și legitimitatea întreg procesului de reformă pe care îl are în coordonare. Prezența sa în Guvernul României anulează orice efort de credibilizare a administrației și pune sub semnul întrebării buna-credință a programului de guvernare”.
Se încarcă comentariile...
