Declaratia Majestatii Sale Regelui Mihai I inaintea plecarii in vizitele pentru integrarea Romaniei in NATO, 2002

Doamnelor si Domnilor, Acum cinci ani, la inceputul primului nostru efort de a intra in NATO, saptamanalul "Catavencu" a publicat unul din traditionalele lor fotomontaje de pe prima pagina; el ma

Doamnelor si Domnilor, Acum cinci ani, la inceputul primului nostru efort de a intra in NATO, saptamanalul "Catavencu" a publicat unul din traditionalele lor fotomontaje de pe prima pagina; el ma infatisa pe mine si pe familia mea stand in transee, la adapost de gloante, si aruncand grenade in partea inamicului. Titlul spunea, daca-mi aduc aminte bine, ca lupta pentru NATO incepuse. Desenul ne amuza si astazi, pe mine si familia mea. Dar, ca de multe ori, "Catavencu" are un mesaj serios in spatele umorului. Eforturile noastre de a fi admisi in Alianta Nord-Atlantica nu sunt o batalie in sens traditional, dar sunt o lupta, in orice caz. Aceste eforturi sunt facute de o familie. Iar numele acestei familii este Natiunea romana. Si, din pacate, noi ne dovedim adesea foarte buni la aruncarea grenadei, de obicei inspre noi insine. Ma adresez voua astazi fiindca sunt convins ca atat voi, cat si familia intreaga a romanilor are nevoie sa stie motivul pentru care plec din nou la drum pentru sustinerea Romaniei catre NATO. Nu consider ca munca pe care am depus-o acum cinci ani a fost in zadar. Intr-adevar, nu am fost invitati in alianta la Madrid, in 1997. Dar noi le-am aratat limpede tuturor partenerilor nostri ca suntem seriosi in chestiunea NATO si ca suntem determinati sa intram in organizatia care a dat securitate pe continentul european, singura structura militara care leaga, formal, printr-un tratat, Europa de Statele Unite ale Americii. Sunt gata sa admit doua greseli pe care le-am facut eu la vremea aceea. Imediat dupa ce decizia de la Madrid a fost luata, am crezut ca NATO nu se va putea gandi multi ani la o alta extindere. Am gresit: cinci ani dupa Madrid, este exact ceea ce alianta se pregateste sa faca. In al doilea rand, la vremea aceea mi-a fost teama ca esecul de a intra in NATO va genera un simtamant de deznadejde in tara si o lipsa de incurajare pentru viitoare reforme militare. Din fericire, am gresit din nou. Noi am sustinut razboiul din Kosovo, in ciuda rezervelor noastre fata de strategia NATO din acel moment. Am ajutat cu operatiuni atat in Kosovo, cat si in Bosnia. Am continuat reformele militare, cu toata suferinta pe care acest lucru ne-a adus-o. Am fost una din primele tari care au dovedit sprijin razboiului Statelor Unite impotriva terorismului. Si astazi, cand noi vorbim, nu numai ca soldatii nostri conlucreaza cu trupele NATO in Balcani, dar sunt parte din coalitia mondiala, luptand impotriva teroristilor din Afganistan. Asa cum oamenii politici romani au spus-o recent, noi am actionat in toate crizele ca un aliat, ca si cum am fi fost deja parte din Alianta Nord-Atlantica. Nu am nici o indoiala ca aceasta atitudine a fost justa. Fiindca a fi membru NATO nu e numai o chestiune de echipament compatibil sau proceduri militare similare; pana la urma, cel mai important criteriu este acela al atasamentului fata de aceleasi valori, o credinta instinctiva in comunitatea natiunilor atlantice. Cand voi avea in fata liderii europeni, in lunile care vor veni, constiinta mea va fi limpede: cred ca am facut ceea ce a fost nevoie de facut, iar ce am facut a fost in interesul nostru si al unei Europe democratice si pasnice. Doamnelor si Domnilor, Nu vad misiunea mea ca pe o propaganda. Nu am de gand sa pictez un tablou roz, ca sa arate bine peste mari si tari. Noi trebuie sa avem curajul sa admitem ca mai trebuie facute multe in tara noastra, in anii care vin. Economia trebuie sa continue sa creasca, nu numai ca sa asigure stabilitate interna, dar si ca sa ne dea posibilitatea sa cream o armata moderna, mobila, astfel incat sa fie folositoare in alianta. Avem de facut foarte multe ca sa eliminam coruptia. Si, de ce sa nu spunem, trebuie sa ridicam mai mult calitatea pregatirii soldatilor si ofiterilor nostri. Nu vad de ce am nega ca avem nevoie de multe imbunatatiri in aceste privinte. In primul rand, ca alianta stie despre problemele noastre cel putin la fel de bine si, in al doilea rand, ca ne-am insela pe noi insine daca nu am recunoaste ca avem aceste probleme. Dar argumentul meu va fi acela ca toate aceste eforturi vor fi implinite mai repede si mai efectiv daca intram in NATO. Mesajul puternic pe care apartenenta noastra la alianta l-ar da investitorilor internationali poate ajuta reconstructia noastra economica. Si contactul zilnic cu ofiteri si planificatori militari din alte tari va imbunatati calitatea deciziilor inauntrul fortelor noastre armate. Din aceasta perspectiva, nu vad nimic rau daca, la intalnirea la varf de la Praga, in noiembrie acest an, Romania este invitata formal sa intre, dar i se dau conditii specifice inainte sa devina membru deplin. Atata timp cat conditiile sunt posibil de indeplinit si atata timp cat ele sunt clare, suntem gata sa le indeplinim. Nu trebuie sa fim angajati in competitii sterile cu alte tari candidate. Chiar recent m-am intalnit cu primul-ministru Simeon al Bulgariei, varul meu si bunul nostru vecin. Am fost fericit sa vad ca si guvernul nostru, si cel al Bulgariei sunt unite in drumul catre NATO. Cererile noastre catre NATO sunt cereri nationale, dar interesele noastre sunt aproape identice. Amandoua tarile am facut mult pentru stabilitate in regiune. Si amandoua tarile, alaturi de Slovenia, Slovacia si cele trei tari baltice, putem face mult mai mult pentru a contribui la securitate pe intregul continent. Toate aceste tari candidate sunt dornice sa contribuie la o alianta viitoare. In mod sigur, NATO va primi noi membri si se va mari ca alianta. Dar nu trebuie ca NATO sa sufere din aceasta cauza. In discursurile mele din strainatate voi incerca sa sugerez anumite reforme pe care alianta insasi ar trebui sa le faca pentru a lua decizii eficiente si rapide, in ciuda numarului mare de state membre. "O mai mare alianta poate fi si o mai buna alianta", acesta va fi mesajul meu. Doamnelor si Domnilor, Am auzit spunandu-se, uneori de catre voi, membri ai mass-media, ca misiunea mea este sa promovez cazul Romaniei in fata Familiilor Regale europene. Nu vad lucrurile in acest fel. Imi face placere sa-mi revad verii oricand este posibil, dar misiunea mea este sa conving opinia publica din capitalele aliantei. Munca mea este in armonie cu cea asumata de voi toti. Nu pot sa inventez o Romanie care nu exista. Dar ceea ce voi face este sa arat ca, in chestiunea apartenentei la NATO, este aproape un consens national in tara noastra. In cele din urma, voi arata si spre mine insumi. Dumnezeu mi-a dat privilegiul sa fiu in fruntea acestei tari in unele din cele mai teribile momente ale existentei ei. A apara interesele patriei ramane pentru mine o onoare si o datorie pe care nu le voi abandona niciodata, cat voi trai. Am fost in fruntea acestei tari cand Europa era impartita in sfere de influenta. Nu voi avea odihna pana nu voi vedea aceasta impartire stearsa definitiv. Si, inainte de toate, am o obligatie fata de stramosii mei. Unii oameni isi masoara bucuriile si necazurile cu zilele, cu saptamanile sau cu lunile. Eu imi masor drumul cu deceniile si cu secolele. Datoria mea fata de Carol si Ferdinand ai Romaniei este sa servesc tara mea, la orice varsta, in orice imprejurare si in orice fel. Cand am devenit Rege, acum saptezeci si cinci de ani, nici unul din oamenii politici de azi ai Romaniei nu era nascut. Veti intelege deci ca aportul meu la prezentul romanesc nu este o conjunctura politica; el este rezultatul unei profunde considerari a trecutului si al unei largi priviri catre viitor. Suntem intr-o cladire care a fost special construita de dictatura comunista ca sa fie o copie fidela a arhitecturii staliniste din Moscova. Nu cu mult timp in urma, in fata cladirii era o statuie a lui Lenin. Cladirea aceasta e ocupata acum de o presa libera, in timp ce afara, in locul lui Lenin, este steagul national. Simbolul este bun. Din aceasta cladire plec in misiunea mea, cu incredere. Si cu speranta ca, la sfarsitul acestui an, la Praga, o alta capitala fost comunista, se va lua decizia de a sfarsi, in fine, cu diviziunea continentului nostru!