Apostolii Epocii de Aur. Analfabeţii cu diplome din ceauşism. Câtă şcoală aveau comuniştii?
0Nomenclaturiştii din perioada lui Nicolae Ceauşescu au vrut toţi să fie oameni cu carte. O parte dintre aceştia au fost absolvenţi de facultăţi, la fără frecvenţă, la vârste înaintate. Aveau diplome. În esenţă, însă, aceştia erau analfabeţi funcţionali, oameni cu titluri pompoase, dar goale de conţinut.
Impostura intelectuală a conducerii comuniste din perioada Ceauşescu este o constantă în politica Partidului Comunist Român (PCR). Din simpli cizmari, strungari sau lucrători în industria textilă, cu patru-şase clase, devin membri de partid cu facultăţi, uneori chiar cu doctorate, aproape peste noapte. Uitau originea proletară cu care se mândreau când îşi scriseseră autobiografiile pentru dosarele de cadre, adică CV-ul lor pe rit comunist. Lăsau în spate imaginea de muncitori, bună la încadrarea în partid, pentru a deveni oameni educaţi în urma unor cursuri la fără frecvenţă, uneori cercetători ştiinţifici. Printre cei care au ales acest drum au fost Nicolae şi Elena Ceauşescu, Constantin Dăscălescu, Emil Bobu, Tudor Postelnicu, Lina Ciobanu, Ana Mureşan şi alţii. Lista completă o găsiţi în cele două volume „Apostolii Epocii de Aur“, cărţi pe care le puteţi cumpăra de la chioşcuri, alături de ziarul „Adevărul“.
Cizmarul doctor cu patru clase
Nicolae Ceauşescu, conducătorul suprem al PCR şi al României timp de 25 de ani, corespunde modelului de comunist proletar. Născut într-o familie săracă, devenit cizmar de tânăr, după primele patru clase, Ceauşescu s-a orientat mai mult pe munca de „revoluţionar de profesie“ decât pe meseria învăţată în adolescenţă. Cu rare excepţii, cum sunt cele două perioade în care a mers să studieze la Academia Militară „Mihail Frunze“ din Moscova, Ceauşescu e preocupat de pregătirea sa. O întorsătură vor lua lucrurile după venirea sa la putere. La jumătatea anilor ’60.
Citiţi şi: Apostolii Epocii de Aur. Scurt dicţionar de servilism.
În martie 1965, imediat ce a ajuns la conducerea statului român, Ceauşescu a pus mâna pe carte. Se zvonea că ambii soţi iau lecţii private acasă şi sunt elevi conştiincioşi, cu caiete şi cărţi învelite în hârtie albastră, arată Maria Dobrescu în volumul „La curtea lui Ceauşescu. Dezvăluiri despre viaţa de familie a cuplului prezidenţial“. În decembrie acelaşi an, primul şcolar al ţării a primit o diplomă de Bacalaureat de la Şcoala Medie Numărul 10 „Zoia Kosmodemianskaia“. Se spunea că diploma în alb fusese dinainte solicitată la Ministerul Învăţământului, condus de Ştefan Bălan. Chiar şi aşa, e demn de consemnat: Ceauşescu a fost mai întâi liderul României şi abia apoi şi-a luat Bacalaureatul.
Nu uitaţi: carierele şi impostura nomenclaturiştilor sunt adunate în cele două volume „Apostolii Epocii de Aur“. Ambele pot fi găsite la tarabă, timp de o săptămână. Superofertă: ziar şi carte – 14,99 lei. Adică 15 lei
Academicianul
Anul următor, în 1966, studentul Ceauşescu îşi prezenta deja teza de licenţă: „Unele probleme ale dezvoltării industriale în România în secolul al XIX-lea“. Ideile ar fi fost ale lui, iar alţii l-ar fi ajutat numai la aşternerea lor pe hârtie, susţine Paul Niculescu-Mizil în „O istorie trăită“. Cu aceeaşi lucrare a obţinut şi diploma de doctor, şi titlul de preşedinte de onoare al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice a RSR (20 februarie 1970). Ceauşescu va fi deveni, însă, o personalitate distinsă şi cu alte titluri academice. În perioada 1973-1975, comunistul primeşte nu mai puţin de şapte titluri de Doctor Honoris Causa din partea Universităţilor din Bucureşti (1973), Bogota (1973), Lima (1973), Beirut (1974), Bahia Blanca (1973), Nisa (1975), Quezon (1975) şi Yucatan (1975).
Emil Bobu şi Nicolae Ceauşescu, doi comunişti cărora nu le-a plăcut şcoala. FOTO Arhiva online a comunismului românesc
Strungarii
Pantofarul doctor Nicolae Ceauşescu îşi aduce lângă el şi alţi oameni fără prea multă şcoală, din mediul proletar. Două astfel de exemple sunt Constantin Dăscălescu, prim-ministru între 1982 şi 1989, şi Emil Bobu, viceprim-ministru al Consiliului de Stat şi al Guvernului, între 1975 şi 1982. Strungar de meserie, Constantin Dăscălescu face doar şapte clase primare înainte de venirea comuniştilor la putere. Nu contează pentru noii stăpâni ai ţării. În 1949, Dăscălescu e trimis la şcoala de partid de şase luni din Ploieşti, iar după absolvire, rămâne asistent. În 1951, e numit director la cursul de partid de trei luni din Câmpina, iar din ’51 – instructor în Secţia Organelor de Partid a CC al PCR. În tot acest timp, reuşeşte să absolve şi cursurile fără frecvenţă ale Şcolii superioare de partid „Ştefan Gheorghiu“, iar din ’56 e ales secretar pentru probleme economice al Comitetului regional de partid Ploieşti.
Tot acest îndelung proces pedagogic e definitivat în 1962, când Dăscălescu se întoarce de la cursurile de trei ani ale Şcolii superioare de partid de pe lângă CC al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Toate aceste şcoli îl vor ajuta pe Dăscălescu doar să avanseze în partid, nu şi în transformarea sa intelectuală. Va rămâne unul dintre cei care foloseau doar câteva sute de cuvinte. Suficiente pentru Ceauşescu.
Emil Bobu, un alt servant al lui Ceauşescu, era tot un comunist cu şapte clase. Nu va conta, partidul îl va ridica începând din 1949, când e pregătit, atenţie!, pe disciplinele juridice, cu toate că-şi făcuse ucenicia ca strungar. După absolvirea „Şcolii juridice de la Iaşi“, în 1950, cariera lui Bobu ia un elan spectaculos: tânărul e numit consilier juridic principal la Ministerul Justiţiei, apoi procuror la Parchetul Militar Bucureşti, cu gradul de locotenent major, deşi nu făcuse armata, iar din 1952 – procuror la Procuratura Generală cu gradul de căpitan şi şef al Biroului Supraveghere Judiciară. Îşi va completa studiile la Facultatea de Ştiinţe Juridice între 1954 şi 1957. Bineînţeles, la fără frecvenţă. Nici nu avea cum. Cine îl cunoştea pe Bobu ştia că partidul a fost salvarea sa, cel care l-a scos de la strung. „Gândeau diferit, vorbeau diferit, aş spune chiar că respirau diferit. [...] Despre ce ideologie să discuţi cu Bobu, Postelnicu, Dăscălescu sau Lina Ciobanu?“, explica politologul Vladimir Tismăneanu, în „Lumea secretă a nomenclaturii“, diferenţa între comunişti ca Ion Gheorghe Maurer sau Corneliu Mănescu şi cei din apropierea lui Ceauşescu.
Pleşiţă şi educarea prin pumni
Un exemplu al proletarului cocoţat pe funcţii înalte în serviciile de informaţii este Nicolae Pleşiţă, numit şef al Centrului de Informaţii Externe (CIE) al Securităţii, la 22 aprilie 1980. Născut la 16 aprilie 1927, în Curtea de Argeş, Pleşiţă face în adolescenţă doar patru clase primare. Îi vor fi de ajuns până în 1962, când reia cursurile de liceu, în 1970 fiind deja absolvent al Facultăţii de Istorie-Filozofie a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj. Gata! Devenea un om cu carte. De altfel, cu diplomele la CV, Pleşiţă ajunge în 1967 şeful Direcţiei a VI-a Paza Demnitarilor din Ministerul de Interne (MI), adică cel care asigura paza lui Ceauşescu, ulterior fiind şi prim-adjunct al Ministerului de Interne. În timpul perioadei sale de prim-adjunct, Pleşiţă s-a preocupat şi de anchetarea disidenţilor. În mâinile sale ajunge chiar Paul Goma.
NIcolae Pleşiţă. FOTO Arhivă Adevărul
„L-am prins la Cercetări Penale, l-am apucat de barbă şi i-am tras un pumn în falcă de-a rămas cu gâtul strâmb. «Dumnezeul mă-tii, dobitocule, în timp ce ţara moare de tătari, tu te ocupi de Havel!? Mă, cum de nu ţi-a căzut, mă, o cărămidă în capu’ ăla, te-n cur pe mă-ta de buhai» […] La «Europa Liberă» au făcut tapaj mare că i-am smuls barba. Nu i-am smuls-o“, mărturiseşte, mândru, Pleşiţă, după 1990, în volumul „Ochii şi urechile poporului“. Pleşiţă va trăi bine-mersi în ultima parte a comunismului, dar şi în democraţie. A rămas până în ultima zi mulţumit de sine.
„Dulăul” licenţiat la 46 de ani
Nu în ultimul rând, un alt proletar din camarila lui Ceauşescu a fost Tudor Postelnicu, supranumit şi „Dulăul“. Cu şase clase primare făcute înainte de 1944, Postelnicu devine de tânăr strungar în fier. Intrarea în UTC (1945) şi apoi în PMR (1953) vine cu o completare profesională a lui Postelnicu, trimis îndeosebi la şcoli de partid, cum era „Filimon Sârbu“. După studiile de la începutul anilor ’50, activistul va absolvi cursurile Şcolii Superioare de Partid „Ştefan Gheorghiu“ de-abia în 1967, iar în 1977 îşi va da examene de diferenţă la Academia de Studii Economice pentru a-şi lua licenţa. Avea 46 de ani, putea fi încadrat în muncă pe studii superioare şi, nu în ultimul rând, era numit şef al Securităţii. „Prostelnicu“, aşa cum îl alinta Pleşiţă, reuşea în viaţă.
Sudoriţa şi ţesătoarea
Comunişti proletari pot fi regăsiţi şi în rândul femeilor promovate de PCR. Două exemple scurte: Ana Mureşan şi Lina Ciobanu. Mureşan, ministru al Comerţului Interior între 1982 şi 1985, avea două clase mai multe ca trenul, patru. De meserie sudor autogen, în anii ’60, Mureşan îşi completează educaţie prin absolvirea Facultăţii de Istorie şi a Şcolii Superioare de Partid „Ştefan Gheorghiu“, la aproape 20 de ani de când pusese punct studiilor sale. I-a fost de ajuns nomenclaturistei, care avea o valoare a IQ-ului de 92, potrivit documentelor de la procesul său din 1990.
O pregătire asemănătoare avea şi Lina Ciobanu, viceprim-ministru al Guvernului între 1987 şi 1989, ţesătoarea cu şapte clase care, după ce a ajuns în conducerea filialei partidului comunist din Capitală, la începutul anilor ’60, face Facultatea de Economie Generală la ASE. Nu se ştie cât a ajutat-o facultatea. Aceleaşi documente de la procesul din 1990 arată că avea un IQ de 105, un nivel mediu.
Intelectualii de partid
Nicolae Ceauşescu nu se bazează, însă, doar pe oamenii care aveau origini muncitoreşti şi lipsiţi de şcoală. Intelectualii şi-au făcut loc în preajma dictatorului, fie că numele lor e Paul Niculescu-Mizil, Ştefan Andrei, George Macovescu, Eugen Barbu, Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim Tudor. Niculescu-Mizil, comunist provenit dintr-o familie cu tradiţii socialiste, va fi unul dintre liderii propagandei lui Ceauşescu, în timp ce Andrei, oltean ambiţios care şi-a construit cariera în comunism, după ce timp de aproape zece ani a stat la catedră, a devenit unul dintre diplomaţii cei mai importanţi ai dictatorului, între 1978 şi 1985. Tot în diplomaţie a excelat şi George Macovescu, nomenclaturist apropiat de partidul comunist din perioada interbelică. Ministru de Externe între 1972 şi 1978, Macovescu a fost unul dintre oamenii de cultură care nu au susţinut regimul Ceauşescu, mai ales în perioada în care comunistul era şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, 1978-1982.
Servilismul poetului
Nu în ultimul rând, Ceauşescu s-a bucurat de rafinatele parade de servilism ale poetului Adrian Păunescu, redactor al revistei „Flacăra“ şi membru de bază al grupului scriitorilor din PCR. Amfitrion al celor 1.615 întâlniri ale Cenaclului Flacăra, timp de 12 ani (1973-1985), Păunescu a sedus zeci de mii de oameni prin falsa libertate pe care o promova.
Cariera sa de agitator public, de om al oamenilor, de amfitrion al maselor i-a adus, de fapt, lui Păunescu imaginea în amintirea căreia unii suspină azi. Acesta a fost geniul său real: a găsit cea mai bună metodă de marketing prin care ceauşismul devenea acceptabil, popular. A ştiut să se depărteze de propaganda lemnoasă de partid şi să devină modelul unei generaţii, ajutat de cel mai frumos pivot sentimental: poezia. Şi după 1989, Păunescu recunoştea că a rămas, până la urmă, un comunist.
Elena Ceauşescu, doctor în impostură
28 ianuarie 1974. „Dr. Elena Ceauşescu, soţia Preşedintelui României, a devenit prima demnitară străină căreia i s-a conferit calitatea de membru onorific al Institutului American al Chimiştilor“, informează revista „C&EN“ („Chemical & Engineering News“), la rubrica „Personalităţi“. Acordarea titlului fusese făcută, în luna decembrie a anului precedent, „ca recunoaştere pentru conducerea remarcabilă a unui prestigios institut de cercetări, pentru proeminenţa sa în efectuarea de studii importante asupra unor programe economice, sociale şi ştiinţifice, precum şi pentru contribuţiile remarcabile la evoluţia ştiinţifică şi realizările în domeniul învăţământului nu numai din propria ţară, dar şi din întreaga lume“, arată un document intern al Institutului. Elena Ceauşescu era director general al Institutului Central de Chimie (ICECHIM) de 10 ani. Devenise însă cel de-al 65-lea membru de onoare din istoria de 50 de ani a Institutului American al Chimiştilor, alături de medaliaţi cu Nobel şi alţi cercetători autentici.
Momentul e ca o piatră de hotar pentru imaginea şi pentru cariera viitoare a cuplului prezidenţial. Practic, începând din anii ’70, în familia Ceauşescu se impune, treptat, dar din ce în ce mai proeminent, un nou membru: ADI Ceauşescu - Academician Doctor. Tot în 1974, în martie, Elena Ceauşescu era aleasă membru al Academiei Române, alături de ilegalistul Ştefan Voitec. Acestea au fost ultimele două numiri în Academie până la Revoluţie.
Paradoxul era că Elena Ceauşescu nu făcuse nici măcar o zi de facultate. De fapt, fusese exmatriculată încă din şcoala primară pentru că nu reuşise să obţină note de trecere decât la muzică, gimnastică şi croitorie. Nu conta. „Nu învăţase şi nu pricepuse nimic nici din chimia elementară – o porecliseră doar «codoi» după ce nu descifrase formula CO2“, scrie Ion Ianoşi în „Internaţionala mea“.
Teza de la ora 6.00
La 8 decembrie 1967, Elena Ceauşescu obţinea titlul universitar de doctor inginer, în urma unui ruşinos complot şi a mai multor abuzuri revoltătoare. Femeia absolvise cursurile fără frecvenţă ale Facultăţii de chimie industrială, Secţia tehnologia substanţelor organice, la Institutul Politehnic Bucureşti (1950-1957). Până în 1967, avea deja trei brevete privind procedeele de polimerizare/extragere a polimerilor, publicase cinci articole pe subiect şi susţinuse 10 conferinţe.
La 14 noiembrie 1967, Elena Ceauşescu îi cere ministrului Învăţământului să-i stabilească o comisie pentru susţinerea tezei de doctorat – deşi procedeul standard era solicitarea înscrierii la doctorat. La 15 noiembrie apare Decretul 1.058 privind titlurile ştiinţifice din RSR, care-i permite femeii să obţină doctoratul în regim de urgenţă, fără stagiu de pregătire, fără examen, fără conducător de doctorat sau colocviu de admitere. După adoptarea actului legislativ, academicianul Ştefan Bălan, ministru al Învăţământului, aprobă cererea din urmă cu două zile, iar rectorul de la Politehnică numeşte comisia de examinare pentru a fi aprobată, în aceeaşi zi, de către Ştefan Bălan.
La 4 decembrie 1967, comisia e înştiinţată că teza va fi susţinută vineri, 8 decembrie, de la ora 8.00, în sala de consiliu din localul Institutului Politehnic din Calea Griviţei, nr. 132. Anunţul e afişat la avizier. Încă de la ora 7.30, curioşii apăruseră pe holurile facultăţii, însă doar pentru a găsi sala închisă şi cu un afiş pe uşă: teza a fost susţinută de Elena Ceauşescu la ora 6.00! Elenei Ceauşescu îi este confirmat titlul de dr. ing. la 18 decembrie. La scurt timp, Decretul 1.058 este abrogat.
Dosarul de cadre, CV-ul pe rit comunist
În perioada regimului comunist, orice alegere sau numire într-o funcţie de conducere, indiferent de importanţa acesteia, se făcea numai după verificarea dosarului de cadre al celui care era propus pentru avansare sau, în cazurile triste, nominalizat pentru demitere sau excludere din partid. Practic, dosarul de cadre era CV-ul contemporan, compus din documente care să arate parcursul candidatului, calităţile, dar mai ales defectele.
Dosarele de cadre cuprindeau: note şi referate privind propria activitate, autobiografii, puncte de vedere ale unor apropiaţi ai acestora, ce aveau obligaţia de a le confirma, ori în anumite cazuri infirma simpatia şi adeziunea la regimul comunist. Originea muncitorească era un avantaj pentru cei care voiau să avanseze în partid.
Cel mai important rol în analiza dosarelor de cadre o avea Secţia Cadre din CC al PCR, unde nomenclaturiştii erau atent analizaţi. În anii ’50 şi’60, Secţia de Verificare a Cadrelor s-a ocupat cu verificarea trecutului politic al cadrelor din aparatul de partid şi de stat, care intră în nomenclatura CC al PCR sau al PMR. Erau înfiinţate comisii de verificare, care studiau dosarele personale şi strângeau informaţii, concluziile lor fiind integrate în „Referatele de verificare“. Pe baza acestor referate, se luau decizii privind promovarea sau retrogradarea din anumite funcţii a cadrelor. În cazul unor abateri grave, dosarele erau trimise la Comisia Controlului de Partid, organism care, sub diferite denumiri, a funcţionat permanent în perioada 1945-1989.
Această structură era, potrivit documentului de constituire, „o instanţă de anchetă (ordinară sau specială, individuală sau colectivă) pentru cazurile grave de încălcări ale liniei politice, moralei şi disciplinei de partid de către membrii de partid obişnuiţi, precum şi pentru încălcările, indiferent de natura lor, săvârşite de membrii CC al PMR“. În al doilea rând, CCP era o instanţă de apel pentru deciziile de excludere şi sancţiunile pronunţate de organizaţiile de Partid. Ancheta desfăşurată de CCP era secretă, la fel ca şi conţinutul dosarului. Membrilor de partid verificaţi li se comunica doar decizia. Atât trebuiau să ştie. Partidul, indiferent de decizie, avea dreptate.
[<a href="//storify.com/bogdanenacheg/getting-started" target="_blank">View the story "Apostolii Epocii de Aur. Un serial marca Adevărul" on Storify</a>]