Ziua în care am făcut senzaţie în atletism

adevarul

Publicat: 01.09.2011 06:10

Ultima actualizare: 08.08.2022 20:21

La 1 august 1982, Anişoara Cuşmir şi Vali Ionescu au doborât succesiv recordul mondial la săritura în lungime, pe Stadionul „23 August“ . Numeroase recorduri, îndeosebi naţionale, au fost doborâte pe Stadionul „23 August". Cele mai importante rezultate au fost obţinute la săritura în lungime, unde s-au stabilit două performanţe mondiale.

„Adevărul" vă prezintă povestea Stadionului „Naţional" din Bucureşti. A celui vechi, care a purtat, timp de circa patru decenii, numele „23 August". Şi a celui nou, care urmează a fi inaugurat la meciul cu Franţa (6 septembrie). Astăzi vă prezentăm povestea recordurilor mondiale la săritura în lungime pe care le-au stabilit, în anii 80, Anişoara Cuşmir şi Vali Ionescu.

Stadionul „23 August" n-a fost numai unul de fotbal şi de rugby. De la început, el a fost gândit şi ca o arenă unde se organizau concursuri de atletism. Nu era singura arenă prevăzută cu pistă de alergare, în anii '50, '60 şi chiar '70 cele mai importante reuniuni în sportul-sporturilor desfăşurându-se pe „Republicii". Aşa se întâmplase, de pildă, şi în vara anului 1953, la inaugurarea complexului din Vergului, când stadionul de 80.000 de locuri găzduise doar festivităţile de închidere şi de deschidere ale Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor.

Încă din acea vreme, atletismul românesc începuse să propulseze campioni de anvergură mondială. Între 1957 şi 1967, Iolanda Balaş s-a remarcat printr-o serie de 140 de concursuri câştigate (la rând!) şi 14 recorduri mondiale la săritura în înălţime. Sportiva, originară din Timişoara, a cucerit titlul olimpic în 1960 şi 1963, obţinând două europene şi o medalie de argint în aceeaşi probă. Lista performerilor de talie internaţională le mai cuprinde pe Mihaela Peneş (aruncarea suliţei), ocupanta locului 1 la Jocurile Olimpice din 1964 şi clasată pe 2 la JO 1968, Lia Manoliu (aruncarea discului) şi Viorica Viscopoleanu (săritura în lungime), amândouă medaliate cu aur la JO 1972.

„Medalie pe cap de sportiv"

Succesele obţinute de România în atletism au mai multe explicaţii. În primul rând, performerii noştri excelau în probele tehnice, care presupuneau multe ore de antrenament. Pe de altă parte, încă din anii '50, la sugestia antrenorului Nicolae Mărăşescu, atleţii noştri au început să se pregătească la altitudine - ulterior, această strategie a fost adoptată, cu succes, şi de alte ţări.

Pe la începutul anilor 80, în contextul în care în România începea să se facă economii, Nicolae Ceauşescu, nemulţumit de bilanţul înregistrat la unele competiţii internaţionale în sporturile de echipă (polo, baschet şi chiar handbal), a cerut să se investească mai mult în sporturile individuale. Logica era simplă: un sportiv consuma mult mai puţin şi aducea tot o medalie. Altfel spus, apare conceptul „o medalie pe cap de sportiv". Atunci au început să se evidenţieze şi atletele de la fond: Doina Melinte (campioană olimpică la 800 m, în 1984), Maricica Puică (aur la 3.000 m, la JO 1984) şi Paula Ivan (locul 1 la 1.500 m, la JO 1988). Aceste campioane s-au antrenat pe stadionul „23 August", unde se montase şi o pistă nouă pentru Universiada din 1981.

Săritura în lungime, o probă a româncelor

În 1 august 1982, pe Stadionul „23 August" s-a desfăşurat unul dintre cele mai palpitante dueluri atletice văzute la noi, vreodată. Cel de la săritura în lungime, dintre Anişoara Cuşmir (Steaua / 20 de ani) şi Vali Ionescu (Rapid / 22). Prima a reuşit 7,15 m, ameliorând cu 6 centimetri recordul mondial deţinut atunci de Vilma Bardauskiene. Stelista nu s-a bucurat mult timp de reuşita ei pentru că în acelaşi concurs Ionescu a sărit 7,20 m. Ierarhia aceasta s-a repetat la Campionatele Europene de la Atena, din septembrie.

Un an mai târziu, Cuşmir avea să doboare recordul mondial în trei rânduri, de fiecare dată la Bucureşti. În 14 mai 1983, înaintea meciului de fotbal România - Cehoslovacia (0-1), din preliminariile pentru Euro 1984, ea a sărit 7,21 m. „Apropo de acest record. Dinu Cristea, veteran al atletismului nostru, spunea cu mare admiraţie: «Fata asta a sărit cât marele campion al timpului meu, grecul Grigorios Lambrakis (n.r. în 1937, la Balcaniada de la Bucureşti, Lambrakis a câştigat cu 7,05 m).» Aşa este, dar se cuvine să arătăm că şi astăzi sunt destule ţări în care recordul naţional masculin este sub 7,21 m...", scria Romeo Vilara în revista „Sport". O lună mai târziu, la 4 iunie, în cadrul aceluiaşi concurs, eleva lui Ion Moroiu avea să reuşească cel mai important „salt" din istoria recordului mondial la lungime, de la 7,27 la 7,43 m! Disputa dintre Cuşmir şi Ionescu nu avea să rămână fără... urmări, ele ocupând primele două locuri la Jocurile Olimpice din 1984.

16 centimetri au fost adăugaţi de Anişoara Cuşmir recordului mondial pe care tot ea îl deţinea la lungime, în 1983.

IOLANDA BALAŞ PREŞEDINTE DE ONOARE FR DE ATLETISM: „Nu e normal că s-a renunţat la pista de atletism!"

Campioană olimpică la săritura în înălţime, multiplă deţinătoare a recordului mondial, Iolanda Balaş a concurat pe Stadionul „23 August" la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor din 1953. Preşedintele de onoare al FR de Atletism consideră că noua arenă este o bijuterie, însă nu-şi poate ascunde mâhnirea că aceasta nu are o pistă de alergare.

„Adevărul": Aţi văzut noul stadion? Cum vi se pare?

Iolanda Balaş: Este o bijuterie! Iar ca locuitor al Bucureştiului sunt mândră de el. Federaţia Română de Fotbal merită felicitată pentru ceea ce a făcut. Mă doare, însă, sufletul că s-a renunţat la pista de atletism... Aceasta înseamnă că la noi, în capitala României, nu putem organiza Mondialele sau Europene de atletism. Sau un concurs internaţional de anvergură. Din câte am înţeles, nici rugby nu se poate juca, terenul fiind prea mic.

Aţi concurat pe fostul Stadion „23 August". Ce senzaţii aveaţi?

Noi, de regulă, aveam concursuri pe „Republicii", fostul ANEFS, un alt stadion care a dispărut de pe harta Bucureştiului. Îmi făcea mare plăcere să concurez acolo. Se ţineau Internaţionalele României, la care au venit mari atleţi ai lumii. Era o oază în centrul oraşului. Am participat la concursuri şi pe "23 August", însă nu prea îmi plăcea... Era prea mare, prea gol. În 1964, am sărit 1,90 metri acolo. La Spartachiadă, cred. Era înaintea Jocurilor Olimpice de la Tokyo.

Cel mai important concurs ţinut în Bulevardul Muncii a fost cel de la Universiadă, în 1981.

Atunci au venit, din nou, la noi, atleţi de mare valoare internaţională. Cred că a fost cea mai mare competiţie organizată la noi, alături de Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor. Iar noi am obţinut câteva succese importante atunci. România a ocupat locul 2 pe naţiuni.

Aţi participat la Festivalul din 1953?

Da. Eram junioară. A fost frumos la Festival, deşi s-a organizat cu mari sacrificii din partea tuturor românilor. Pentru a se putea da de mâncare la 30.000 de tineri care au venit la Bucureşti, timp de un an alimentele au fost raţionalizate la sânge. A fost ceva politic, însă pentru noi n-a contat asta. România era izolată. Intrase în sfera de influenţă a Moscovei. Atunci am avut ocazia să ne întâlnim cu tineri veniţi din lumea întreagă.