INTERVIU Ion Crăciunescu, fost arbitru internaţional: „M-am făcut arbitru ca să mă răzbun“

INTERVIU Ion Crăciunescu, fost arbitru internaţional: „M-am făcut arbitru ca să mă răzbun“

Ion Crăciunescu (65 de ani) povesteşte că decizia de a deveni arbitru a fost mai degrabă o pornire nestăvilită decât o alegere atent gândită. Deşi noaptea încă se visează fotbalist, la propriu!, Crăciunescu se trezeşte în fiecare dimineaţă cu această imagine: fanionul înrămat de la finala Cupei Campionilor Europeni, pe care a arbitrat-o în 1995.

Ştiri pe aceeaşi temă

Ne aflăm în grădina cu trandafiri a lui Ion Crăciunescu, chiar în faţa blocului în care locuieşte. Afară plouă mărunt şi noi privim zecile de tufe de trandafiri de toate culorile care împrejmuiesc un oarecare bloc gri din centrul Capitalei. Ion Crăciunescu vorbeşte cu însufleţire despre pasiunea pentru grădinărit, moştenită de la tatăl său, despre brăduţii, mestecenii şi arbuştii pe care i-a crescut de mici, despre planurile de a planta levănţică pe toată lungimea bordurii, despre problemele create de iarba rea. Între timp, cu lejeritatea expertului, mai rupe câte-o floare trecută, cercetează atent dacă a mai crescut vreo bălărie. „Sunt înnebunit după flori!“, conchide Ion Crăciunescu, şi parcă singurul indiciu că n-am greşit adresa fostului arbitru internaţional este treningul său roş-albastru. Acesta este Ion Crăciunescu, ultimul romantic. Ştie că nu se face primăvară cu o floare, dar nu încetează să caute mereu lucrurile frumoase din viaţă. Pentru restul, greşeli, sacrificii, duşmănii, preferă să procedeze ca-n fotbal: scoate din buzunar un cartonaş roşu imaginar şi merge mai departe.

„Weekend Adevărul“: Aveţi o bandă de alergat în sufragerie. O folosiţi des?
Ion Crăciunescu: Aparatul ăsta funcţionează, proprietarul însă nu prea. (râde) O ţin de mulţi ani aici, însă cred că singura dată când am folosit-o a fost atunci când am mutat-o din dormitor în sufragerie.

Vrem să ne povestiţi cum v-aţi apucat serios de sport, mai întâi de fotbal, apoi de arbitraj.
Am început de mic copil, mai întâi pentru că-mi plăcea să bat mingea cu copiii la ţară, pe străzi, şi abia mai târziu, prin clasa a V-a, m-am apucat să fac sport în mod organizat, când m-am înscris la un club de fotbal. Dar în copilăria mea sunt două momente pe care nu pot să le separ: pe de-o parte a fost fotbalul, pe de altă parte, erau vacanţele de vară la bunicii de la ţară, de care am fost mereu ataşat.

Sunteţi din Craiova. Bunicii erau tot din regiunea Doljului?
Nu. Părinţii din partea mamei sunt din judeţul Gorj – mama din comuna Căpreni, tata din comuna Stoina. Mergeam la Căpreni când începea vara şi plecam tocmai la culesul viei. Ţin minte drumul până acolo, pe care aş vrea să-l fac cândva, în viiorul apropiat. Plecam cu fratele meu mai mare de la Craiova la Turburea, o comună după Filiaşi. De acolo, mai mergeam vreo 14-15 kilometri pe nişte dealuri, era foarte frumos. Veneau şi nişte veri de-ai noştri din Ţânţăreni (n.r. – comună din judeţul Gorj) şi stăteam cât era vara de lungă.

Ion Crăciunescu preferă să alerge după alte lucruri acum Foto Eduard Enea

Copilăria în Căpreni: la păscut de capre

Ce făceaţi acolo? Vă îngrijeaţi şi de gospodărie sau petreceaţi tot timpul „pe linie“, la joacă?
Bunicii ne dădeau caprele în primire! Înainte de colectivizare, bunicul avusese vreo 1.000 de oi, cu tot alaiul: stâne, ciobani şi mult teren. A fost un om descurcăreţ. Avea şi o vopsitorie chimică. În vremurile acelea, mergea foarte bine, că toată lumea avea lână la ţară şi voia să o vopsească. În fine, noi plecam dimineaţa şi stăteam cu caprele la păstorit. Dintre toate animalele, cred că oile şi caprele sunt cel mai greu de păzit, pentru că te aleargă de te înnebunesc. Trebuie să te ţii după ele. Dacă intrau pe terenul altcuiva şi mâncau din ce cultivau oamenii, le dădeau la Oborul de gloabă, cum se zicea atunci. Ţi le confiscau şi trebuia să plăteşti amenzi mari ca să le poţi lua înapoi. Când eram pe câmp, mai furam – deşi eu mai mult stăteam la pândă că mi-era frică – ştiuleţi de porumb, câte-o lubeniţă din bostanele oamenilor, o poală de struguri. Mai mergeam pe râul Amaradia să prindem nisipariţă. E un peşte mic care, când simte că-l prinzi, se bagă în nisip, de aici şi numele lui. Noi luam cu totul nisipul şi aruncam grămezi pe mal. Îl vedeam cum se zbate. Era un peşte extraordinar de gustos! În rest, aveam jocurile noastre.

S-a lăsat de ţigările din mătase de porumb

Ce jocuri?
De exemplu, „Bolt“. Luam câteva ciomege şi dădeam cu ele în aşa fel încât să sară din cap în cap. Şi care dădea cel mai departe câştiga. Când am mai crescut, prin clasa a VI-a, ne mai distram cu nişte vermut adus pe furiş de unul dintre veri, că tatăl lui avea o cârciumă. Ne mai făceam ţigări din mătase de porumb uscată. O sfărâmam în ziar, rulam frumos şi pufăiam şi noi. Asta până când am descoperit ţigările Roma. Dar fumam doar aşa, în vacanţe. În clasa a IX-a, m-a văzut tata. Mi-a zis atunci o vorbă pe care n-am uitat-o niciodată: „Domne’, dacă vrei să te apuci de fumat, n-ai decât. Eu nu pot să te urmăresc, să stau mereu după tine. Dar gândeşte-te ce n-ar da cei care fumează să se lase. Şi atunci, tu de ce te-ai apuca?“. Avea dreptate. Din momentul ăla, n-am mai fumat niciodată.

La grădiniţă, cu prima sa iubire Foto: Arhivă personală

De fotbal cum v-aţi apropiat?
Tata era foarte pasionat de fotbal, mare fan al echipei „Universitatea Craiova“, dinainte să fie ea mare echipă. Mi-aduc aminte că aveam 5 ani când ne-a dus tata pe toţi, şi pe mama!, la un meci de baraj, între echipa Craiovei şi CSM Râmnicu Vâlcea. Dacă bătea echipa Universităţii, promova în Divizia A. Noi ne-am bucurat când a marcat Craiova, dar atunci au început unii să arunce cu umbrelele în capul oamenilor, devenise periculos în tribune. N-am să uit niciodată imaginea aia.

Tratament pentru răni: nisip şi pipi

Aveaţi şi dumneavoastră meciuri, dar în faţa blocului.
Toată ziua jucam fotbal cu vecinii de la bloc. Cumpăram de la magazin o minge de 2,7 lei, mică, din cauciuc, şi mergeam în spatele liceului „Nicolae Titulescu“. Acolo era un drum pavat cu pietre de apă. Jucam desculţi. Mă, când dădeam câteodată cu piciorul într-o piatră de-aia, ni se lua buricul degetului rău de tot! Dar aveam o reţetă fixă pentru asta. Puneam nisip pe rană şi dădeam cu urină peste ea. (râde) Toţi făceam aşa. Cum eram numai băieţi, n-aveam nicio jenă. Ne dădeam chiloţii jos şi ştiam ce avem de făcut.

Spuneaţi că în clasa a V-a v-aţi dus la un club de fotbal. Mai întâi la Universitatea Craiova, apoi la Râmnicu Vâlcea, apoi din nou la Craiova. A fost un „du-te, vino“ între aceste două cluburi multă vreme. Când aţi simţit că puteţi face performanţă?
La început, mergeam la antrenamente pe stadionul Tineretului din Craiova – acolo m-am apucat serios de fotbal. Jucam ca mijlocaş, apoi ca fundaş-dreapta. Îl aveam antrenor pe Gheorghe Scăeşteanu, care era şi un pedagog foarte bun. Profesorul ăsta, care şi-a pus amprenta asuprea mea până la finalul liceului, în afară de fotbal, ne educa. Ne învăţa cum să mâncăm frumos, să nu târşâim scaunele sub masă, bune maniere, înţelegeţi. Mai târziu, la 19 ani, eu am făcut o mare greşeală.

În 1973, după câştigarea Cupei României de echipa sa, Chimia Râmnicu Vâlcea Foto Arhivă personală

„Mi-am luat lumea în cap şi-am plecat la Vâlcea“

Ce s-a întâmplat?
Fusesem selectat în prima echipă de fotbal de tineret care se înfiinţase în România. Am jucat o jumătate de an cu Mitică (n.r. – Dumitru) Dragomir, apoi au venit şi Rodion Cămătaru, Victor Piţurcă, Mircea Chivu şi alţii mari. După liceu, am plecat la Bucureşti, la facultate. Voiam să ajung şi la una dintre echipele mari din Capitală. Numai că aici, la Bucureşti, aveam un unchi, medic psihiatru, burlac, un crai frumos, şi nu m-am ţinut deloc de şcoală. Am picat câteva examene de la Academia de Studii Economice. M-am întors la Craiova. Antrenorul de atunci al „Universităţii Craiova“, Fane Coidum, căruia i se zicea „Ochiosu’“, pentru că dacă punea ochii pe tine îţi purta ranchiună, nu mă iertase că plecasem la Bucureşti. Tot vedeam că pe alţi colegi îi promova la echipa mare, eu rămâneam la tineret. Aşa că mi-am luat lumea în cap şi am plecat la CSM Râmnicu Vâlcea, care era în Divizia B. Pentru Vâlcea, aveam şi am o sensibilitate, pentru că am rămas cu imaginea aceea de la 5 ani. Am jucat acolo până în ’73, apoi încă un an la Craiova, când am câştigat şi campionatul. În fine, m-am întors din nou la Vâlcea, unde am mai jucat încă un an, până în ‘75 şi apoi am hotărât să mă las de tot de fotbal şi să mă apuc de arbitraj.

Ce v-a determinat să vă faceţi arbitru? Vă tenta mai mult decât să fiţi jucător?
De fapt, jucam într-un meci din Cupa României, împotriva echipei din Târgu-Jiu. La un moment dat, am primit o lovitură de la adversar, iar arbitrul a trecut cu vederea. Ăla m-a lăsat aproape mort, nu mai aveam aer şi nici nu avusese treabă cu mingea. L-am înjurat pe arbitru atunci, care m-a dat afară de pe teren. Am zis: „Gata, ajunge! Mă fac arbitru!“. A fost un gest impulsiv, voiam să mă răzbun. Dacă mie nu mai puteam să-mi fac dreptate, măcar să încerc să le fac altora. ;

„Au sărit pe mine 3.000 de mineri. Eram convins că mor“

Ce calităţi trebuie să aibă un bun arbitru? Cum îţi dai seama care e fault de cartonaş roşu şi care e de galben?
În arbitraj, sunt multe lucruri pe care nu le înveţi nicăieri. Ai o carte cu câteva zeci de reguli – un cadru general –, dar pe teren întâlneşti o infinitate de situaţii. Cred că asta e partea frumoasă a arbitrajului, că e imprevizibil. De aceea, eu zic că cea mai importantă calitate a unui arbitru este inteligenţa. Vă dau un exemplu: arbitram un meci Steaua-Dinamo. La un moment dat, un jucător de la Dinamo, Raphael Stănescu, a intrat tare la Tudorel Stoica, de la Steaua. Fault de cartonaş roşu, clar. Fiind jos, Stoica i-a dat şi el un pumn lui Stănescu. Şi ăla era un gest de roşu clar. Stănescu s-a ridicat în picioare, a primit cartonaşul roşu. Tudorel Stoica nu se ridica de jos. El se văita, mă gândeam că o să-l ia pe targă. M-am dus la el şi i-am zis: „Hai, bă, Tudorele, hai sus, câte lovituri de-astea n-ai luat tu?“. Şi el m-a crezut. S-a ridicat în picioare şi atunci am scos  cartonaşul roşu. Când l-a văzut... Şi acum îmi zice când ne întâlnim: „Crăciune, mai ţii minte ce mi-ai făcut atunci?“. (râde) Astfel de gesturi nu sunt scrise niciunde.

Cartonaş galben pentru Marius Lăcătuş! Foto Arhivă personală

Cea mai mare greşeală de pe teren

Dar aţi şi greşit ca arbitru.
Am greşit de multe ori. Doar nu am fost vreun perfect! Dar aveam puterea să merg la şedinţa comisiei de arbitri, care se făcea în fiecare săptămână, să mă ridic în picioare şi să spun: „După părerea mea, nu am dat un penalty la meciul de duminică“. Ăia, arbitri de judeţ, ziceau: „Băi, eşti prost?!“. Eu, dacă mi-am dat seama că am greşit, am zis.

Totuşi, care a fost cea mai flagrantă gafă?
Am avut un caz cu un jucător la un meci la Timişoara, era din Căpreni, de unde sunt bunicii mei. Am dat un penalty pentru Timişoara pentru că mie mi s-a părut că a jucat mingea cu mâna. A venit la mine şi mi-a zis: „Nea’ Nelu, să moară fetele mele, amândouă, că nu am atins-o!“. Şi-atunci, eu m-am răsucit cu mâna şi am dat corner. M-am uitat după meci şi fusese penalty. De atunci, nu am mai crezut în niciun jucător, niciodată!

N-aţi avut certuri cu patronii cluburilor din cauza asta? Sau cu suporterii înfocaţi? Ei sunt destul de sensibili când se fac nedreptăţi cu echipa lor preferată...
A fost un moment în care am crezut că nu-mi mai văd copiii acasă. Că mor pe teren. Şi nu pentru că aş fi greşit. S-a întâmplat în 1981, la Anina. Era un meci între Minerul Anina şi FC Bihor. Am dat trei oameni afară din echipa Aninei. Îmi şi zicea cineva la pauză: „Mă, te văd băiat frumuşel, de ce nu stai tu liniştit? Că te omoară ăştia aici“. Eu nu şi nu, voiam să fac treaba corect. În tribune, suiţi pe garduri, erau 3.000 de mineri. După meci, au culcat gardurile şi au sărit pe mine. Mă luase unul de păr, că atunci aveam plete, iar când nu mai putea să mă ţină, începeau ceilalţi cu pumnii şi cu picioarele. Acolo, fără exagerare, am văzut moartea cu ochii. Patru pagini a scris medicul legist despre rănile pe care le aveam până-n brâu. Dacă nu se culcau doi poliţişti peste mine şi nu veneau alţi 500 care să-i ia la bătaie, eu nu scăpam. Mă uitam prin grămada aia de oameni năpustită pe mine şi ştiu că am văzut soarele. N-o să uit niciodată soarele ăla.

Aţi putut călători mult în perioada comunistă. În interes de serviciu.
Cred că am făcut parte dintre cei privilegiaţi din acest punct de vedere. Sigur, nu în sensul că cineva îmi făcea favoruri. Ci pentru că prin activitatea şi performanţele mele, am avut posibilitatea să ies din ţară. Am cunoscut lumea, am văzut ce este afară, am putut să fac o comparaţie cu ce era la noi. Când veneam acasă, le aduceam ciocolată copiilor şi dădeau la tot blocul. Erau cei mai iubiţi.

Aţi simţit, totuşi, presiuni? Poate din partea Securităţii?
Nu. Mi-era frică de un singur lucru. Să nu îmi bage cineva o hârtie de 100 de dolari sub preş, şi-apoi să se facă vreun control. Dar spre sfârşitul anilor ’80 trecuseră vremurile astea.

Suspect de spion al MOSSadului

Când se pleca în străinătate, Securitatea trebuia să primească un raport la întoarcere. Aşa era regula.
Şeful delegaţiei era obligat să facă un raport când depunea paşaportul. Nu însemna că era colaborator al Securităţii, pentru asta trebuia să aibă un contract scris. De altfel, eu am fost primul din lumea sportului care şi-a publicat dosarul de la Securitate în ziarul „Gazeta Sporturilor“. În 1997.

Ce aţi găsit în el?
Că în 1989 am fost cercetat. Pe 16 decembrie, chiar aproape de Revoluţie, începuse ancheta asupra mea. Voiau să afle dacă sunt spion al Mossadului sau al agenturilor „Alfa“. Acţiunea trebuia să se termine în 30 martie 1990. Era detaliat planul: cine trebuia să ia referinţe de la facultate, cine instalează tehnică operativă de calcul acasă, cine ia date de la serviciu şi aşa mai departe. În urmă cu vreo doi ani, m-am întâlnit la un eveniment cu procurorul care mă anchetase în procesul ăla. L-am întrebat şi eu ce înseamnă agenturile „Alfa“. Mi-a explicat el că înseamnă... „alte agenturi“. 

„Am făcut o greşeală la finala Ligii Campionilor“

Unul dintre tablourile sale preferate, marca FIFA Foto Eduard Enea

Revoluţia v-a prins în ţară?
Eram la Râmnicu Vâlcea. Când au vrut oamenii să spargă magazinul Cozia din centrul oraşului, m-am suit pe o maşină. Le-am spus: „Fraţilor, nu vă duceţi acolo. Mergeţi la partid, ce aveţi cu magazinul? Aici sunt bunurile voastre!“. Am reuşit să-i scot de acolo. A fost periculos că m-am urca pe nişte scări de metal din exterior şi am scris pe magazinul Cozia, cu beculeţe de Crăciun: „La mulţi ani, Românie liberă!“. La un moment dat, a venit un poliţist la mine: „Ce faceţi, domnule, aici?“. Eu potriveam literele, i-am explicat ce voiam să fac. Peste câţiva ani, a venit cineva şi mi-a spus: „Domnu’ Crăciunescu, ştiţi că v-am avut în lunetă la Revoluţie, să tragem în dumneavoastră când eraţi pe Cozia, sus?“. Când am auzit, am zis: „Uite, Doamne, cum era să mor ca un prost“.

Imediat după Revoluţie v-aţi privatizat.
Înainte de Revoluţie, am lucrat la Tehnica şi Organizarea Comerţului din Râmnicu Vâlcea. După, am închiriat cel mai frumos magazin în centrul oraşului Vâlcea. Avea un trotuar larg în faţă, trecea toată lumea pe acolo.

Primele afaceri, cu guma Turbo

Şi ce vindeaţi?
Am început cu încălţăminte şi cu dulciuri. Am luat nişte bani de la bancă, cu semnătura a cinci prieteni. Nu era nevoie de altceva, de garanţie, de nimic. Cred că a fost aproape un milion de lei. Luam marfă de oriunde găseam. Îmi aduc aminte că eram patru vânzători, inclusiv soţia, şi nu puteam face faţă la gumă de mestecat. Luam Turbo cu 1,75 lei şi o dădeam cu 3. Era coadă de 50 de persoane nonstop. Pe atunci, lumea era disperată să cumpere de toate, aveam magazinul gol mai tot timpul. Prin ’92 sau ’93, când am trecut la electronice, vindeam televizoarele cu oamenii înscrişi pe tabel nominal dinainte. Aşa am reuşit să-mi cumpăr un apartament, până atunci lucuisem cu chirie, deşi eram arbitru internaţional de şapte ani. Mai aveam cinci ani de arbitrat şi nu agonisisem nimic.

Mărturiseaţi, într-un interviu, că v-a deranjat faptul că nu aţi putut merge la Mondial, după ’90, deşi eraţi arbitru internaţional de câţiva ani. De ce nu aţi fost?
Într-adevăr, în 1994, nu am mers la Campionatul Mondial din SUA dintr-o eroare. Oricum, domnul Sepp Blatter (n.r. – preşedinte FIFA) are multe explicaţii de dat... Nu voi înţelege niciodată de nu am mers. Pentru că, imediat, în ’95, am fost declarat al doilea arbitru din lume într-un sondaj făcut de federaţiile de fotbal, apoi am arbitrat şi finala Cupei Campionilor Europeni şi, totuşi, am lipsit de la Campionatul Mondial. Poate că a fost şi politică la mijloc. România încă nu era o ţară bine văzută după ’89.

„Nu mi-a fost frică de meciuri niciodată“

Primul meci arbitrat în afara ţării, la Viena Foto Arhivă personală

Vă aşteptaţi să fiţi nominalizat de UEFA pentru Liga Campionilor?
M-am aşteptat, de ce să nu? Mereu, când am arbitrat, m-am aşteptat să fiu cât mai sus. Ei m-au nominalizat pe mine, iar eu, la rândul meu, trebuia să-mi aleg arbitrii asistenţi. I-am luat pe Nicolae Grigorescu, pe Tudor Constantinescu şi pe Adrian Porumboiu în rezervă. M-au ajutat extraordinar de mult. 

Aveaţi emoţii înaintea unui meci, vă pregăteaţi cumva?
Nu mi-a fost frică de meciuri niciodată. Cred că sunt una dintre cele mai relaxate persoane din fotbal. Mă duceam din plăcere la arbitraj. Acum, pot să spun că neavând trac, nu aveam nicio grijă cu privire la ce avea să se întâmple la meci.

Nici măcar la finala Ligii Campionilor între Ajax Amsterdam şi AC Milan?
Atunci am avut probleme mari. Pentru prima dată am avut probleme cu muşchii. Ruptură de gemeni (n.r – muşchi care se găsesc pe faţa posterioară a tibiei, ajutând la ridicarea piciorului pe vârfuri). Chiar nu am arbitrat câteva meciuri înainte de finală, să nu se acutizeze. Acolo, tot timpul meciului, am avut nişte dureri incredibile şi am căutat să maschez, să nu se vadă că şchiopătez. Mă gândeam că dacă se vor juca prelungiri, trebuie să intre Porumboiu să arbitreze. Eu nu mai puteam.

Am ţinut mereu cu echipele studenţeşti şi am avut o uşoară slăbiciune pentru Rapid.

Au existat şi alte momente dificile în timpul meciului, referitoare la joc?
Au fost comice mai degrabă. Eu nu am dat o lovitură liberă indirectă pentru Ajax Amsterdam şi am greşit. Şi Louis van Gaal, antrenorul lui Ajax, a făcut un gest de karate cu piciorul, să-mi arate mie că a fost joc periculos. Eu nu l-am văzut. M-a chemat Porumboiu la el să îmi zică să-l dau afară. I-am spus: „Ce să fac, mă? De ce să-l dau afară?“. Îmi explică şi-i spun: „Lasă, mă, că a avut dreptate. Eu am greşit“. Nu l-am dat afară. Eram tâmpit să stric o finală de Champions League?

„Mergeam crăcănat ca Dinu“

 

De profesie, economist

Numele: Ion Crăciunescu
Data şi locul naşterii: 27 septembrie 1950, Craiova
Studiile şi cariera:
- A absolvit Liceul Pedagogic „Ştefan Velovan“ din Craiova în 1969.
- În 1960, a început cariera de fotbalist la echipa Chimia Râmnicu Vâlcea.
- A absolvit Institutul de Studii Economice din Craiova.
- În 1975, a părăsit cariera de fotbalist pentru cea de arbitru.
- În 1981, a intrat în lotul divizionar A al arbitrilor, iar trei ani mai târziu, a devenit arbitru internaţional FIFA.
- În 1996, s-a retras din arbitraj.
- În perioada 1997-1998 a fost preşedintele echipei de fotbal Universitatea Craiova.
- În perioadele 2003-2005 şi 2011-2013 a deţinut funcţia de preşedinte al Comisiei Cenrale a Arbitrilor.
Palmares:
- În 1992, a arbitrat finala Campionatului European de Juniori.
- În 1995, a arbitrat semifinala Cupei Intercontinentale.
- Tot în 1995, a condus finala Cupei Campionilor Europeni, dintre Ajax Amsterdam şi AC Milan.
Locuieşte în: Bucureşti

 

Privind retrospectiv, aţi avut vreun regret că nu aţi continuat să jucaţi fotbal?
N-am avut niciodată un regret, doar că noaptea mă visez tot timpul ca jucător de fotbal, niciodată ca arbitru. Totuşi, în vis, ori n-am echipament, ori ajung târziu la meci, oricum, nu reuşesc deloc să joc. Sigur că fotbalul a fost un vis neîmplinit de-al meu fiindcă mă anunţam un jucător talentat. Voiam să fiu ca modelul meu, Cornel Dinu. Îmi plăcea aşa mult de el că-i imitam mersul: mergeam mereu crăcănat ca el.

Cât de greu e pentru un arbitru să rămână obiectiv atunci când joacă echipa lui preferată?
Mmm… eu n-am simţit niciodată presiunea asta. Fratele meu, care era fan Universitatea Craiova mai trăgea de mine, să ajut echipa. Ziceam ca el şi făceam ca mine.

Am auzit voci cum că aţi fi dinamovist.
Eu?! Cred că dacă mă prind dinamoviştii dau cu pietre după mine. Nu, ei zic că sunt stelist mai degrabă.

Pănă la urmă, fanul cărei echipe sunteţi?
Am ţinut mereu cu echipele studenţeşti şi am avut, poate, o uşoară slăbiciune pentru Rapid, că a fost o echipă călcată în picioare. Dar nu mi-am bătut joc niciodată de vreo echipă.

 

citeste totul despre: