Ne-a devenit sfătuitor intim, autoritate oficială şi, în cele din urmă, destin. În acest sens, cuvintele cu care am anunţat proporţiile istorice ale epidemiei au fost necugetate. Ne-am gîndit, optimist, la un accident uriaş, reparat cu un efort uriaş. De fapt, am subestimat strania capacitate a culturii umane de a lua forma traumelor care o lovesc şi de a le folosi pentru a-şi suprima libertatea.   

Prelungirea post-virală a controlului asupra vieţii a încolţit în nenumărate excepţii temporare, gata să sară în reguli fixe. Pretextul e optimizarea universală a existenţei - vechiul ideal mereu amînat al tehnocraţilor, managerilor şi admistratorilor de sisteme. Coronavirus a furnizat mobilul psihologic şi a făcut, pentru această clasă de ingineri sociali, exact ce face umezeala pereţilor pentru igrasie.  

Îngrădirile şi interdicţiile care au scos viaţa din societăţi încep să tenteze. Ce a fost impus de epidemie ar putea deveni culoar unic pentru societăţi scufundate în mania prevenţiei. Nimic nu e ilegal în această transformare indusă prin norme de siguranţă. Totul e constituţional, pozitiv şi moral. De aici, pericolul.    

Între proiectele care stau pregătite de generalizare: înlocuirea învăţămîntului direct cu şcoala de la distanţă. Şi de ce nu? În fond, cunoaşterea nu cere cazare. Clădirea anume desemnată pe care o numim şcoală e o convenţie demult suspectă. Dacă precedentul va fi măcar parţial continuat, educaţia va avea parte de climatul impersonal care seceră relaţia cu magistrul şi toarnă convingeri fără dezbatere. Produsele educate de la distanţă vor fi livrate, repede şi fără replică, plutonului ce urmează o linie sau un slogan, tocmai pentru că nu îl înţelege.

Pe acelaşi traseu: aşa numita muncă de acasă. Da, stresul navetei şi înjurăturile schimbate colegial cu alţi eternizaţi în trafic dispar. Apare, în schimb, domiciliul bunker şi vizuină constantă, carceră a initimităţii circulare şi carburant al urii în familie.

Călătoriile şi vacanţele vor trece în turism cu obstacole. Plăcerea aventurii şi frisonul noutăţii pitoreşti se vor slei sub testele neîntrerupte care certifică respectarea reglementărilor.  

Restrînse la un şotron cu mese rare, restaurantele şi cafenelele îi vor îngădui doar  pe cei ce învaţă cifrul. Dusă va fi enormitatea orală a pălăvrăgelii. La fel, supriza schimbătoare a feţelor, făpturilor şi gesturilor care caută atenţie. Milioane de micro-agora care dezbat de-a valma politică, fotbal şi soacre vor amuţi. Toate vor fi  înghiţite de preţuri şocante şi de lupta pentru infiltrarea în haşura fagurelui desenat pe podea.

Un transfer simbolic perfect a făcut din mască emblema portabilă a timpurilor noastre. Ce altceva poate fi mai apropiat de spiritul unei epoci tot mai standardizate decît bucata de pînză care elimină expresia feţei şi pune toate vocile în acelaşi ceaun înfundat? O burkă-light pentru toate ocaziile, naţiile şi anotimpurile multiplică global absenţa persoanei.  

În genere, strămutarea în virtual - sau nethumanţa - va crea un nivel în plus de substituire a vieţii. Munca şi relaxarea mediate de protocoale digitale vor instaura practica experienţei indirecte. Noua etichetă a vieţii de grup va presupune, mai mult decît oricînd, ierarhia, comportamentele ritualizate şi laşitatea scriptică încurajată de absenţa confruntării directe. Viaţa va adopta articulaţii mecanice. Şi se va retrage, astfel, în birocraţie.

De altfel, birocraţia e marele învingător. Asta, cu atît mai mult cu cît, în primă fază, epidemia a dat peste cap toate reţelele de organizare pe care contam. Sistemele de control şi comandă au fost umilite şi, din acest motiv, urzesc revanşa. Infirmate de triumful epidemiei, ele ripostează, aum, prin reglementări nelimitate şi reafirmă, astfel, puterea centrală a birocraţiei.

Primul exemplu a venit din rapiditatea cu care circuitul birocratic a luat ostatic efortul de asistenţă financiară. Aproape peste tot în Europa, ajutoarele băneşti sînt blocate. Creditorii care pot finanţa unităţile economice mici trebuie, mai înttîi, să se acrediteze. Prilej cu care sînt carotaţi de birocraţie. Doar dimensiunile ambuscadei variază. În Anglia, 8 formulare, în Italia, 19.

Tentativa de anexare birocratică a vieţii e vizibilă şi defilează sprijinită de un aliat vechi: ştiinţa sau, mai exact, instrumentalizarea politică a ştiinţei.

Nimic nu s-a schimbat în definiţia elementară a ştiinţei: metodă de cunoaştere bazată pe colectarea de date şi studierea lor critică. Ce s-a schimbat cu adevărat e capacitatea de a prelucra şi ambala baze de date enorme. De aici, glorificarea modelelor matematice şi a planificării prospective. Cu ele, facem, însă, pasul înapoi, spre oracolul care îşi confirmă supoziţiile preferate. Ieşim, astfel, în afara domeniului strict ştiinţific. Repetăm astăzi, sub acoperire medicală, pretenţiile scientiste cu care marxismul a guvernat în secolul XX.

Coronavirus va rămîne în amintire şi prin epidemia subită de competenţă. Experţii par mai numeroşi decît victimele. Oricine are o teorie care bate orice altă teorie.  Cel puţin o dată pe săptămînă, cineva bine titrat anunţă apariţia unui medicament, tratament sau vaccin miraculos. Minunea e relatată frenetic, o zi-două, după care dispare, uitată ca un hit de plajă.   

Lideri şi forţe politice de toate culorile au învăţat să îşi promoveze agenda, din spatele paravanului blindat al datelor ştiinţifice. Conferinţele de presă şi interviurile ajung, inevitabil, la punctul în care politicienii de toate rangurile şi orientările invocă ”ştiinţa”. Arma cu raportări calibrate de ”ştiinţă” nu dă greş. Comentariile şi comentatorii nedoriţi sînt reduşi la tăcere. Ştiinţa închiriată a preluat guvernarea şi comandă acolo unde, în mod normal, trebuie să se manifeste viziunea, răspunderea şi voinţa politică.

În paralel, epidemia a adus amplificarea atribuţiilor statului care a intervenit în toate sectoarele. Mai întîi, pentru a le împiedica prăbuşirea şi, apoi, pentru a le asigura prizonieratul.

Preponderenţa renăscută a statului şi legitimarea prin apelul automat la ştiinţă fac o alianţă dubioasă. Ea promite pasivizarea societăţii, distribuită în rol de beneficiar recunoscător, cameră de ecou şi masă conformistă. Aşa s-a născut obiceiul occidental şi turmatic al aplauzelor săptămînale, în sprijinul sistemului medical. Într-o lume care a înlocuit liderii morali, militari, politici şi religioşi cu Celebs omniprezenţi, această noutate iritantă sugerează deplasarea vieţii colective spre  show şi entertainment. În plus, acest nou obicei oferă prilejul perfect de a-i decupa şi degrada pe cei ce nu se alătură maşinii de aplaudat.

Proiectul reglat de alianţa stat-birocraţie-ştiinţă a creeat o distribuţie fixă: avem eroi desemnaţi (în personalul medical), o miliţie sanitară (în patrulele anti-epidemice de pe tot cuprinsul ţării) şi un înalt cler (în virusologi şi politicieni care se întorc încărcaţi de lumină de la virusologi).

Formula de guvernare pe care birocraţia a extras-o din ghearele epidemiei e un  proiect terapeutic şi de reeducare, cu obiective ideologice abia disimulate. Primul e revenirea la natura pre-industrială. Argumentul de bază e prostia după care epidemia e răspunsul naturii violate. Morala e încetarea vieţii economice. Dovada: două luni de inactivitate economică au purificat aerul şi au limpezit apele. Cu asta, am păşit în lumea de umor funerar al fanaticilor. După ei, dieta de lagăr e acea binefacere care a asigurat silueta de invidiat a deţinuţilor de la Sighet, Gherla şi alte centre de catwalk.

Ce vrea noul acord de normat vieţi, perfectat din mers de stat-birocraţie şi experţi, e să ne abţinem de la întrebările care ne deosebesc de obiecte: e viaţa de nepreţuit în oricare din variantele ei? Sînt banii chiar atît de neimportanţi? Vrem să trăim într-o ţară şi într-o lume conduse de statistici?

Răspunsurile au o forţă brutală şi vitală. Deşi trecătoare, viaţa nu e marja de mişcare îngăduită de lanţul dresorului. Banii sînt la fel de importanţi şi pentru miliardari şi pentru familia care nu mai poate plăti chiria. Cifrele măsoară dar nu guvernează. Să nu uităm: izolarea socială a fost o decizie medicală. Ridicarea izolării e o decizie politică. Iar riscul care ne pîndeşte acum e tocmai dispariţia politicii, sub pretextul protecţiei şi între fălcile facerii de bine fără sfîrşit.

La un loc, tirania medicală, captura birocratică şi statul dominant, amestecate într-un concert pedagogic cuprinzător, ţintesc acelaşi punct: oficializarea neîncrederii în discernămîntul şi, chiar, în existenţa individului autonom. Sub direcţia controlorilor, slăbirea societăţilor a devenit o datorie publică, susţinută de generatoare de reglementări şi oceane preventive. Într-un text recent, Mircea Miclea a intuit şi a definit exact boala societăţilor capturate de birocraţi şi istovite de eliminarea totală a riscurilor: ”Cu cît ne apărăm mai mult, cu atît ne dezvoltăm mai încet.”

Riscăm să pierdem, sub o planificare atentă, şi ce ar fi trebuit să supravieţuiască epidemiei. Treptat, începem să bănuim că viaţa fără regulament e de netrăit. Inculparea în bloc pîndeşte valorile şi obişnuinţele umane. Sîntem de vină că trăim şi suspecţi prin civilizaţie.

Ne apropiem de concluzia după care, fără paznici, sîntem zero.