Adică, sub stratul real, sub pojghiţa haotică a vieţii noastre, existau deja oameni orientaţi, specializaţi în specularea oportunităţilor în interes propriu, fie acesta un interes personal sau unul de grup. I-am redus pe toţi la două categorii distincte.
 
Sunt, mai întâi, demnitarii comunişti, adică „Tovarăşii”, împreună cu specialiştii din Securitate, care deţineau tot felul de informaţii secrete. O parte dintre demnitari au fugit repede în străinătate, în „alte ţări de soare pline”, cum zice poetul, o mică parte dintre ei au murit de „inimă rea”, ca urmare a pierderii Puterii. Dar, grosul lor a rămas, activând în chip orientat sub protecţia haosului. Pe vremea comuniştilor, un activist de partid trebuia să fie prin definiţie un om „orientat”.  Dictatorul însuşi, cu câteva luni înainte de execuţie, a recunoscut că se vede obligat să mai păstreze, câtăva vreme, „privilegiile” tovarăşilor, adică a celor pe care azi îi numim „demnitari”. Este semnificativ faptul că şi în zilele noastre, premierul Victor Ponta se străduie să delimiteze cu grijă condiţia „demnitarului”, care este una nobilă, faţă de aceea a „funcţionarului”, care este una anonimă, oarecum nedemnă. Se vede că demnitarii comunişti, adică Tovarăşii, erau şi buni funcţionari şi au funcţionat bine în trecerea de la proprietatea colectivă, de tip socialist, la proprietatea privată, de tip capitalist. Aceştia sunt „băieţii deştepţi”, respectiv „fetiţele isteţe”, care, cunoscând bine  culisele vieţii, ca şi „mersul lucrurilor”, au ajuns la condiţia „baronilor”şi „baroneselor”, fie pe plan local, fie pe plan central. Referindu-se la această primă categorie, a „îmbogăţiţilor peste noapte”, rechinul miliardar Söros afirma că cine nu s-a urcat în primele trei luni, după 1989, în „trenul capitalismului”, l-a pierdut definitiv din urmă. O emblemă a acestei prime categorii de foşti Tovarăşi, care au ajuns Domni, este, fără îndoială, Dan Voiculescu, dânsul fiind un fel de „cap de serie”, ca să folosim o expresie sportivă, pentru o activitate prea puţin sportivă.
 
A doua categorie este aceea a „mediocrilor complexaţi”, cum i-am numit într-un text anterior. Mediocrul nu este un om prost, de felul lui de a fi, dar nu este nici foarte inteligent. Complexele de inferioritate îi stimulează mintea, îl activează, încât şi el, folosind metoda „pas cu pas”, poate ajunge departe, chiar foarte departe, adică  pe urmele „băiatului deştept”, fratele lui mai mare şi mai isteţ. Un personaj din filmul „Casa Buddenbrock”, la un moment dat afirmă deschis, sau „transparent”, cum zicem noi, că „La originea unei mari proprietăţi private, se află o mare excrocherie, perfect mascată”. Aceasta nu înseamnă că la originea unei mici proprietăţi private se află o mică excrocherie, care este şi ea bine mascată. Mica proprietate poate fi şi rezultatul unei munci cinstite, asociată cu truda.
 
Numai că – iar aici vine „Ca la noi, la nimeni..!” -, toată lumea recunoaşte şi acuză absenţa unei clase medii din structura socială a României de azi. În parte, această clasă medie este plecată peste hotare, iar ce a mai rămas în ţară  constituie un fel de clasă de rezervă pentru o tranziţie posibilă. O tranziţie, sau în sus, spre clasa bogaţilor, care fiind  mai puţini, sunt tot mai bogaţi, sau în jos, spre clasa săracilor, care sunt tot mai mulţi şi tot mai săraci. Această polarizare socială este fenomenul cel mai grav care s-a petrecut în România după 1989. Trebuie să ai ochi şi să nu vezi, să ai urechi şi să nu auzi semnele şi semnalele, elocvente sau anonime, ale celor mulţi, „umiliţi şi obidiţi”, cum le spunea Dostoievski. Şi nu de soartă sau destin, ci de către confraţii lor, fie ei etnici sau străini.
Cele două grupuri infracţionale despre care vorbeam, adică „băieţii deştepţi” şi „mediocrii complexaţi”, au câteva note comune, încât ei se întâlnesc sau pe plan economico-financiar, în universul autogen al „baronilor”, sau pe planul puterii politice, iar atunci ei formează ceea ce azi numim „clasa politică”, în care diferenţele dintre Stânga şi Dreapta au dispărut, sau au rămas doar un „moft” politic, „moft” în sensul lui Caragiale. Între notele comune ale celor două grupuri infracţionale, trei sunt mai semnificative.
 
1. Şi unii şi alţii recurg la „scenarită”, adică, în acţiunile lor, ei fac distincţia dintre pretext, care este dezirabil, adică nobil şi generos, şi mobil, care este indezirabil, adică egoist, individualist, sau marcat de un alt „ism”sau „ist”. Când sunt prinşi cu ocaua, fie ea mică sau mare, ei apasă tare pe pretext, uitând de mobil, pe care l-au ascuns cu grijă, sau în taină, ca să folosim aici şi un termen religios, dacă tot se afirmă că „Proprietatea privată este sfântă” După cum spuneam, minciuna din comunicare devine viclenie în comportare, finalizându-se cu hoţia la nivelul faptelor. În cazul hoţiei, diferenţele sunt graduale, dar pot deveni grave, ele mergând de la mica ciupeală sau ciugulire, până la marile „lovituri de tun”, în care fiecare „bum” echivalează - cum ne învaţă Balzac -  cu încă un Zero (0), dar pus după o cifră., nu în faţa ei.
 
2. Venind din două puncte diferite, aflate la depărtare,  tovarăşii şi mediocrii complexaţi ajung să se intersecteze, să se unească în compoziţia a ceea ce numim „grup infracţional”. A doua notă comună a lor este autogenia, adică tendinţa de conservare şi de apărare. Premierul Victor Ponta nu se dă dus din „fruntea” statului nici picurat cu ceară. Autogenia este evidentă. Dânsul fiind un penal, îşi apără penalii, fie ei nominalizaţi sau în curs de aşteptare, iar aceştia îşi fac datoria frăţească, respingând prin tăcerea lor laşă  „Moţiunea de cenzură” introdusă de PNL. Moţiune ratată şi pentru că era neinspirată. Nu poate face Vasile Blaga în politică ceea ce  făcea Lucian Blaga în poezie, marcată de un alt premiu Nobel ratat. Dar, este ratat un premiu mondial, nu o amărâtă „Moţiune de cenzură”, cu pretenţii naţionale. Cel puţin am aflat acum care este „interesul naţional” al lui Gabriel Oprea, generalul cu patru stele, aşezate doar pe epoleţi. Cea mai subtilă tehnică de autogenie este de tip „meta”. Organele de control financiar, menite să controleze infracţiunile financiare, devin ele însele populate cu infractori, iar aici se adevereşte zicătoarea „Hoţul strigă: Prindeţi hoţii!” Altfel spus, hoţia de jos este controlată de sus de către o meta-hoţie.
 
3. Şi unii şi alţii sunt aşi, adică sunt inşi calificaţi în transferul de răspundere, care este una juridică, ca şi în transferul de responsabilitate, care este una morală. Fiecare infractor, hoţ de drumul mare, sau numai de cărare sau drumeag, dă vina pe altcineva. Din aproape în aproape se ajunge departe, încât, până la urmă, vinovat este cine ştie cine, poate chiar Preşedintele, că doar el este „părintele patriei” În cazul „Consiliilor”, la orice nivel ar funcţiona ele, vinovăţia devine una colectivă. Răsturnarea „copernicană” se petrece şi aici, întrucât acolo unde toţi sunt vinovaţi, vinovăţia devine anonimă, adică este a tuturora, deci şi a nimănui anume. Faimos este aici Călin Popescu Tăriceanu, omul care prin vorbe şi fapte a reuşit să convertească augusta Libertate în libertinism şi libertinaj. Pentru preşedintele Senatului, vinovaţi nu sunt infractorii, salvaţi axiomatic de prezumţia de nevinovăţie, ci sunt procurorii, care se bazează pe „zvonuri”, şi  pe „suspiciuni”, mai mult sau mai puţin „întemeiate” Poate vom avea prilejul să vedem ce este cu zvonul privind un dosar penal în curs de constituire, care îl vizează pe neo-liberalul cu un singur papion şi cu cinci neveste consecutive. Legalizarea instituţiei denunţului, alături de alte mijloace, este în măsură să stopeze mersul la infinit a acestui vicios transfer de răspundere şi de responsabilitate.
Dată fiind situaţia generală a ţării, ca şi compotamentul actualei clase politice, majoritatea cetăţenilor, sau, în esenţă, ceea ce numim poporul român,  s-a retras, dezamăgit şi scârbit, din viaţa politică, încât votul însuşi a devenit anonim, prin absenteism. Totuşi, în Noiembrie 2014, poporul a ieşit masiv la vot şi sperăm că o va face şi de acum înainte.
 
PS Nutrim convingerea că pentru schimbarea reală, nu doar la faţă, sau la faţadă, a  României de azi, avem trei puncte de sprijin, sau trei pârghii 1) DNA şi instituţiile conexe, care îşi lărgesc continuu „frontul de lucru” 2) Preşedintele Klaus Iohannis, care nu negociază cu nimeni, fiind solidar doar cu poporul 3) Poporul român însuşi, dacă la viitoarele alegeri va ieşi la vot, aşa cum a făcut-o în 16 Noiembrie 2014